Străzi largi, prăfuite, însingurate și îmbibate în resemnare. Nu e resemnarea locului, cît este a oamenilor din micul cartier Ițcani al orașului Suceava. Tot ce-a rămas din spiritul comunității de altădată e amintirea bunei înțelegeri, a legăturilor strînse dintre oameni, a respectului și a loialității.
Clădirile impunătoare ale acestui loc au rămas mute în urma timpului. Toate momentele și poveștile de viață pot fi redate prezentului doar de vocile oamenilor al căror destin s-a scris în vremurile de glorie ale Ițcanilor. Unul dintre aceștia este Otto Mihaescu, mecanic de locomotivă peste 30 ani, cel care a văzut și trăit evoluția Gării Suceava Nord – Ițcani, clădire devenită azi monument istoric.
Am fost primită cu brațele deschise în căsuța Corinei Derla, pasionată de istorie și arhive, unde nașul său, Otto Mihaescu, de cînd e la pensie, analizează mult schimbările lumii, își pune sufletul în lecțiile vieții și povestește, de fiecare dată cînd are ocazia, cu poftă și umor, alături de fina sa. Își confruntă informațiile, opiniile și cîteodată părerile de rău asupra ce este, ce va fi, dar mai cu seamă ce a fost. Mirosul de cafea, tablourile alb-negru de pe pereți, mica sticlă vintage cu parfum de salcîm, torsul ritmat al pisicilor și vocile pline de entuziasm m-au transportat într-un timp pe care nu l-am trăit, dar de care, acum, la momentul scrierii, îmi este dor.
Nu se ura lumea cum se urăște acum
Zorii zilei aduceau responsabilități noi. Plecai pe poartă, iar în drumul tău îți scoteai pălăria în fața celor pe care îi întîlneai. Stres nu prea era, răbdarea și amabilitatea erau nelipsite, iar scopul era să trăiești, nu doar să exiști. Actualul cartier Ițcani era pe atunci sat, comunitatea era formată din evrei, nemți, români, polonezi și maghiari. „Frumos la Ițcani era că găseai oameni de tot felul și nu se ura lumea cum se urăște acum”, spune Otto Mihaescu. Localitatea a fost punct de frontieră austro-ungară pînă în perioada comunistă și a avut mulți primari evrei. „Am găsit în arhive un document cu asigurarea primăriei; familia Hellmann avea și o societate de asigurări cu ramificații la Viena și la Liov. De asemenea, prima încercare a satului de a deveni parte a orașului Suceava a avut loc în 1926, a existat o inițiativă a Primăriei să anexeze Ițcanii, însă oamenii nu au vrut. Cînd a venit comunismul, părerea oamenilor nu a mai contat”, completează Corina Derla.
Ajungeai la locul de muncă, îți întîlneai colegii și petreceai ziua îmbinînd munca cu glumele. Ghionturi scurte, priviri cu subînțeles, cîteva mustrări de la șefii fabricilor sau ai gării, dar și multă seriozitate și plăcerea de a face un produs bun sau de a oferi un serviciu de calitate. „Ițcaniul avea și o viață economică bună. Avea fabrica de zahăr, fabrică de ulei, fabrică de cuie de fier și cuie de lemn. A existat și rafinărie de petrol. Zilele trecute am descoperit, fără să vreau, că în gară exista o micuță capelă romano-catolică. Gara nu însemna doar nucleul vieții sociale, însemna și nucleul economic. Cred că nu exista casă în zona asta care să nu aibă un membru care lucra la CFR”, spune Corina Derla.
Timpul liber ți-l puteai ocupa cu vizitarea Vamei Românești, construită de arhitectul Horia Creangă, nepotul lui Ion Creangă, ori să admiri pichetul Vămii Austriece. Sau puteai să te rupi de lume și să mergi la cinematograful gării, apoi, în pași de dans, să te îndrepți, alături de camarazii tăi, spre primărie. „Primăria avea o sală mare, acolo se țineau balurile. Veneau Teatrul de la Iași și cel de la București, dădeau prima dată spectacol la Ițcani, apoi la ora 20:00 la Suceava, iar la 12:00 noaptea urcau în tren și plecau mai departe”, își amintește Otto Mihaescu.
La orice oră din zi, peronul era plin
Gara era centrul social al comunității. Fiecare era obișnuit cu sunetul trenului, cu murmurul conversațiilor de pe peroane. Clădirea gării era îngrijită de muncitori meticuloși și prețuită cu fiecare ocazie. Cele două etaje ale sale erau mereu împodobite cu ghivece de flori, praful nu avea timp să se aștearnă, iar mozaicul interior al tavanului îți putea ține captive privirile minute întregi, ca într-o transă. „Unde era balconul, acum e un perete, dar acolo era o sală mai mare, unde făceau CFR-iștii ședință. Pe mijloc, unde sînt cele trei uși, intrau delegații. Puneau covor roșu, iar cînd ieșeau îi așteptau mașinile afară” , rememorează melancolic Otto. Geamurile înalte despărțeau strada principală de călătorii ce se aflau în sălile de așteptare pentru clasa I și a II-a, iar de pășeai cu pantofii murdari pe gresia roșie, erai imediat mustrat de către portari, căci, de trei ori pe săptămînă și doar în timpul nopții, totul era spălat și curățat. „Gara din Ițcani era foarte elegantă, a fost concepută de doi antreprenori elvețieni, dar au fost aduși meșteri italieni. O arteră feroviară foarte importantă trece pe la noi – Liov-Iași. În Bucovina, s-a realizat calea ferată cu aproape 10-15 ani mai repede decît a Regatului României”, completează Corina Derla.
De-a lungul peronului, cît și în interiorul gării se găseau cutii automate cu caramele, bomboane, ciocolată și biscuiți, mașinării pe care copiii le îndrăgeau inevitabil. Tot la Gară era și restaurant, iar vizavi de aceasta era parcul, pe atunci 1 Mai, unde mai veneau să cînte fanfare. Parcul era locul perfect din care puteai admira măreția gării, iar de cele mai multe ori ceasul de deasupra balconului era cel care îți fura privirea. Seara, de voiai să mergi să te plimbi, Gara era luminată, căci a fost primul edificiu electrificat din această zonă a Bucovinei, iar sunetul trenului se auzea cu ecou în noapte. „În fiecare sîmbătă, peronul era plin; venea lumea de la barieră și toți mergeau la Gară. Cînd intra Pacificul de la Cernăuți în Gară ți-era mai mare dragul să te uiți la el. Venea trenul din Polonia… Cine era ca noi? I se spunea Promenade Station!”, povestește, cu mîndrie, mecanicul Otto Mihaescu.
„Doctorul” Otto
Destinul mecanicului Otto nu a fost ușor. Prima dată a învățat meserie germană, a lucrat într-o uzină de armament și a fost sudor, iar cînd a trebuit să se întoarcă acasă, nu își mai dorea să continue același lucru. A încercat să fie funcționar de birou la CFR. Deși i s-ar fi potrivit, întrucît scrisul său era estetic, nu a putut suporta gîndul să stea într-un singur loc. Unul dintre șefi i-a dat șansa de a învăța la Școala de mecanici. În momentul în care șefii de depou te simpatizează e altfel. Mihaescu e un om în preajma căruia îți place să stai, sincer, glumeț și integru: „«Otto, dacă pleci cu acceleratul diseară, eu dorm liniștit. Poate să taie lemne deasupra mea, știu că ai să ajungi foarte bine și că nu o să existe probleme pe drum«»”, spunea despre el șeful de depou.
Trenurile pe care le conducea aveau 14 vagoane, iar cel mai mic tren avea 9 vagoane. Mereu trebuia să fie atent, mai ales pentru că, fiind vorba despre o locomotivă cu aburi, nu li se permitea să facă prea mult fum; lumea venea cu haine albe, curate, iar respectul era regula de bază a întregii echipe.
Îi plăcea să fie mecanic, asta l-a făcut să fie iubit de oameni. Întotdeauna mergea îmbrăcat în costum, avea grijă de locomotivele sale și nimeni nu îl întrecea cînd venea vorba de întreținerea acestora. Folosea de multe ori cremă de ghete, ori slănină, lua o perniță, perii și se apuca de șters chiar și cazanul pentru cărbuni. Cînd intrau colegii li se părea că era la fel de curat ca într-o farmacie: „Eram poreclit «Doctorul», pentru că eram minuțios”, mărturisește Otto.
Peroanele s-au pustiit
Azi, Gara din Ițcani e în proces de restructurare, Dar trenurile mai vin, iar oamenii încă mai coboară pe ceea ce acum cu greu se poate numi peron. Clădirea e înconjurată de o plasă verde, pereții sînt vopsiți pe jumătate, iar steagurile sfîșiate. Dacă nu ar mai trece trenurile și dacă nu le-ai auzi, ai putea avea impresia că timpul s-a oprit, ca după un război. Nici ceasul nu mai există, ca să poți spune că timpul trece.
Gara mai e utilizată de cei care lucrează în oraș și fac naveta, orele dimineții fiind singurele în care peronul se mai bucură de vocile oamenilor. Ziare nu se mai vînd aici, florile nu mai cresc, iar speranța nu se mai întoarce.
Acum e locul perfect pentru a sta singur; nimeni nu te deranjează. Ești doar tu și gîndurile tale, iar de privești spre Gară, trecutul te copleșește și înțelegi că în fiecare zi poți învăța ceva din istorie.
Niciun comentariu