Fiica pămînturilor de sticlă

A apărut pe lume în 1951, între pereții înghețați ai unei barăci de prin acele „pămînturi reci și strălucitoare”. Copilăria ei a fost mai degrabă o încercare de supraviețuire. Viața – asemeni unei călătorii cu trenul, cu destinația ghidată de „jandarmii” comuniști. Ca întreaga familie, a trăit în frică: „Faci ce ți se spune. Execuți fără să poți alege”. „Eu nu m-am născut ca să trăiesc, ci ca să lupt pentru viață”, spune, ștergîndu-și lacrimile, acum, la cei 70 de ani ai săi, Nina Butnaraș.

În Basarabia, în vara anului 1949 a avut loc operațiunea „IUG” (rom. SUD), catalogată ulterior ca cel mai mare val al deportării populației basarabene. Conform Hotărîrii nr. 509 a Consiliul de Miniștri al R.S.S. Moldovenești, din raionul Fălești au fost deportate în Siberia peste 90 de familii. În noaptea de 5 spre 6 iulie, familia Butnaraș din satul Izvoare a fost trezită pe la orele două de bătăile puternice în ușă ale jandarmilor. „Deveniseră insuportabile, se auzeau tot mai tare și amenințător”, își amintește Elena. S-a dat de știre că în sat au venit rușii. Oamenii erau scoși din case unul după altul, femei, copii, bărbați. Toți dați afară cît mai operativ de jandarmi și „cei trei mari ai satului”, care au făcut lista „culacilor”. Era haos în toate gospodăriile. Soldații au permis familiei Butnaraș să ia un strict necesar pentru drum. „Mama a luat cîte puțin din fiecare, ceva mîncare, ce-o apucat. L-au pus pe tata în mașină, în izmene, apoi pe mama și pe noi și pe mai multă lume și ne-au dus din sat”, istorisește Elena, cel de-al șaselea copil al familiei.

Împreună cu alte nouă familii încărcate din Izvoare, mașina a ajuns la gară. Peronul roia de oameni, de jandarmi, de copii și femei înfricoșate. Tropotele soldaților se întețeau, apoi se pierdeau în zgomotele roților hodorogite ale căruțelor trase de cai, care aduceau grînele naționalizate spre gară. Drumurile erau de pămînt, iar mașinile lăsau valuri de praf în urma lor. Încă nu se crăpase de ziuă și soseau din toate părțile raionului, chiar și din cele mai îndepărtate sate. „Nu se mai terminau”. Fiecare mașină era plină de oameni, de copii, de femei, de jandarmi. „Acolo ne-au încărcat în vagoanele pentru animale, stăteam toți în picioare ca chibritele în cutie, așa, înghesuiți grămadă. Am stat o săptămînă închiși în vagoane, în gară. În cele din urmă, pistoanele trenului s-au auzit din depărtare, puteai simți cum sub picioare tremură pămîntul. Mîncarea pe care am luat-o am împărțit-o cu oamenii. Ni s-a adus doar o dată un butoi cu apă, pe care trebuia să-l împărțim cu lumea din toate vagoanele, ca să nu murim”, povestește Elena.

Trenul a avut ultima stație în regiunea Kurgan, din Siberia, raionul Zvenigorod, satul Beryozovo. „Era puțină lume acolo, dar în cîteva zile populația s-a triplat. Erau aduși și oameni din Țările Baltice, Ucraina, chiar și din URSS și mai ales evrei”, își amintește mezina Nina. Jandarmii au prezentat o foaie pe care scria că familia Butnaraș ar fi colaborat cu armata germano-română în al Doilea Război Mondial, fiind declarați dușmani ai poporului.

Rătăciți printre pămînturile de sticlă

Focul arde zi și noapte în casele din Siberia. Arde, dar căldura nu ajunge pentru a topi gheața de pe pereții barăcilor. Nina povestește că fără foc, acestea s-ar fi preschimbat peste noapte în calote uriașe de gheață. Într-o odaie mică, de aproape doi metri pătrați, dorm nouă suflete: un tată și o mamă cu șapte copii, dintre care patru fete și trei băieți, ce stau pe cîteva așternuturi pe podea, grămadă, pentru a se încălzi. „Ne trezeam de dimineață și rodeam cu hîrlețul gheața care înconjura pereții”, spune femeia. E un ritual sine-qua-non și unul dintre blestemele Siberiei de gheață. Fiecare dimineață e la fel – unul ațîță focul în sobă, altul aduce lemne, tata cu cei trei băieți mai mari rod gheața, mereu, zi de zi. Le-a intrat în sînge, au aproape patru ani de cînd se trezesc așa. „Temperaturile ajungeau la -45 de grade, dacă nu mai mult. Omătul era cît casa și, dacă nu-l rîneam zilnic, o acoperea cu totul. Ușile se deschideau înăuntru, pentru că era așa multă zăpadă că nu ai fi putut să le deschizi în afară”, își amintește Nina.

Cinci ani în barac

„În regiunea Kurgan erau aduși oameni de toate profesiile, pe care sovieticii îi considerau că întorc lumea împotriva regimului comunist. Țintele erau învățătorii și preoții”, spune Nina. Toată lumea a fost pusă într-o clădire numită „barac”.  Se asemăna cu o fabrică mare, lungă, din bîrne de lemn. Fiecare familie a primit cîte o cameră mică, de aproape doi metri, doar cu o fereastră și o ușă; putea să intre oricine, cînd avea nevoie. Aici, în barac, Nina și familia ei au trăit cinci ani.

La început nu aveau nimic. Dormeau pe podea, pe niște pături și zdrențe. După ce au fost luați la muncă, au avut posibilitatea de a-și face o sobă, un pat din lemn supraetajat. „Dacă nu te mînca frigul, atunci o făceau ploșnițele, care stăteau cu grămezile. Erau niște condiții inumane, un frig de nu apucai să te dezgheți. Am simțit și foametea. Am trăit-o, pentru că la început mîncare nu era. Iar mama mea, Vera, cerșea pe la casele oamenilor, dar era totul necomestibil”, povestește femeia. „Aici între pereții înghețați ai barăcii m-am născut și eu. Niște evrei deportați din Sculeni, de la noi, din Basarabia, au ajutat-o pe mama să nască, altfel nu se uita nimeni la ea”.  Surorile mai mari, Elena și Maria, spun că nu-și amintesc ca ea să fi avut vreo haină pentru copii sau vreo pătură frumoasă. Era înfășurată în toate zdrențele doar pentru a nu muri de frig. După doi ani, Vera a mai născut o pereche de gemeni, care au murit la cîteva săptămîni. I-au îngropat în ieslea oilor. Foametea pe care o suportase mama Ninei în acea perioadă s-a răsfrînt asupra sănătății ei. S-a născut cu imunitate slabă. Toți credeau că va muri. A avut probleme cu mersul, cu mîncatul, iar frigul înrăutățea situația. În Siberia a suportat toate bolile care erau pe atunci. „M-a traumatizat pe viață!”, spune Nina.

În coloană, pe calea supraviețuirii

În satul Beryozovo pădurile erau bogate, mari, verzi și întinse pe sute de hectare. Erau puține case, dar deportații au construit altele ulterior.  Devenise „satul deportaților”. Munceau oamenii la tăiat de lemne și la defrișat pădurile tot anul. Familia Butnaraș s-a acomodat greu. „Tatăl meu, Gheorghe, tăia la lemne în pădure, iar banii primiți mergeau ca taxă pentru stat. Mama stătea cu copiii, închiși în casă”, mai spune Nina. Lumea nu dorea să aibă legături cu dușmanii poporului. „Se fereau de noi ca de ciumă”. Femeia își amintește foarte clar cum rușii le dădeau cîte o bucată de pîine neagră, pe care, dacă o mîncai, puteai să mori. „Era totul otrăvit. Mama o mai amesteca cu nu știu ce buruieni și ce mai găsea ea și o mai cocea o data. Nu era bună deloc, dar altceva nu aveam”. Cînd a venit timpul recoltelor de toamnă, rușii au pus deportații la strîns cartofi. Pentru fiecare zi muncită căpătau cîte o căldărușă de cartofi.

După nașterea Ninei, umblau cu cerșitul după mîncare prin sate, din ușă în ușă, cerînd o ceapă sau o bucată de pîine. Nina își amintește cum mergea cu mama pe la porți. Ține minte cum mama ei a primit, odată, un bol cu lapte acru și l-a împărțit cu fiecare. Răscolind aceste amintiri, surorile Butnaraș nu-și pot stăpîni lacrimile. „Mama nici nu gusta mîncarea, să nu se facă mai puțin în oală. A fost un chin!”.

Iernile începeau din septembrie și țineau pînă la sfîrșit de aprilie. Fără foc nu rezistai. Verile nu erau calde, nici zăpezile nu se prea topeau. Fetele mai mari Elena și Maria erau luate la stîna de oi. Tatăl se întorcea seara cu mustățile înghețate, albe. Ca să nu înghețe, mama i-a croșetat Ninei, din lînă de oi, un „obrăzar” – o căciulă groasă, care acoperea fața; i se vedeau doar ochii. „Abia după cîțiva ani tata și-a permis să-și ia un prim cojoc frumos. Pînă atunci umblam în zdrențe, iar mama ne-a împletit de la o vreme pîsle, cu care umblam toți”. Umbla lumea cu ce găsea, mai peticeau hainele cu materiale de pe drumuri, că rușii nu aduceau nimic. Mergeau femeile cu niște fuste peticite de sus pînă jos, nu-ți mai dădeai seama care era culoarea lor dintîi.

Fetele mai mari au fost primite la școală. Cînd se întorcea una, îi dădea hainele și încălțările celeilalte surori, pentru că altele nu aveau.  

A fost greu să-și facă prieteni, lumea îi respingea. Totuși, de la o vreme rușii de prin sat se purtau mai frumos cu ei. „Mai mult vorbeam cu alte fete din familii deportate. Ele știau limba română. Era o fată care le aștepta pe surorile mele mai mari pe pragul școlii. Ea schimba cu noi cîteva cuvinte pe românește, să nu uite limba”. Nina crede că anume credința și armonia familiei sale i-au salvat și i-au ținut împreună.

Și la școală era disciplină. Copiii erau puși în fața școlii în coloană, apoi numărați unul cîte unul. Dimineața începea cu imnul și mărșăluiau drepți pînă în clasă. Profesoara avea haine militare, de un verde închis, ce te trimitea cu gîndul la brazii pădurilor din apropiere. „Eu nu am apucat școala lor, dar rușii spuneau că noi am fost aduși în Siberia ca să muncim, nu să învățăm. Din cauză că directoarea a lăudat-o pe sora Eleonora că învăța bine la școală, a fost deportată din sat. În genere, credeam că vom muri acolo”, rememorează Nina. 

La început, oamenii erau supravegheați. Diminețile începeau cu scoaterea tuturor deportaților afară din baracă. Erau puși în coloană și numărați de la cel mai mare la cel mai mic, verificați să nu fugă, să nu fi furat ceva, apoi luați la muncă. În 1953, după moartea lui Stalin, a apărut ordinul de eliberare, dar rușii din Beryozovo nu au anunțat deportații, iar lucrurile au continuat în același tempo. La venirea următoarei veri, deportaților li s-a permis să părăsească baraca și să-și ridice case. Familia Butnaraș nu a stat mult pe gînduri și a trecut la făcut lampaci, niște cărămizi imense, din lut și paie, la care rușii se uitau cruciș, căci casele lor erau din lemn și nu știau de așa ceva. „Într-o casă de lut, căldura se ține mai mult timp, iar ploșnițele erau mai puține. Și soba am făcut-o mai mare, împreună cu alte paturi din lemn”. Cînd famila a fost deportată, fratele ei, Filaret, era la un unchi și a rămas în Moldova, dar la scurt timp a venit și el în Siberia. „A adus cu el niște nuci. Nu aveam în Siberia așa ceva și împreună cu Elena încercam să le mîncăm cu tot cu coajă. Le rodeam printre dinți. Și rîdeau toți de noi”.

Fericirea dintr-un pătrățel de zahăr

De mic copil Nina s-a simțit adult. S-a născut în perioada cînd foametea era cea mai acută și efectele acesteia le resimte și acum. Mai tare își amintește însă frigul și gerul și cum avea mereu degetele de la picioare înghețate. Pămînturile din Siberia n-au cunoscut niciodată căldura soarelui, erau în hibernare eternă. Lumea parcă ar fi călcat zilnic pe cioburi de sticlă spartă. Nu simțeau nici degetele din „pîsle”, nici pămîntul de sub picioare. „Pînă la vreo șase ani nu mergeam deloc bine. Mai eram și toată roșie de la mușcăturile de ploșnițe, care mi-au lăsat alergii pînă în prezent”.

Erau pedepsiți dacă vorbeau în limba maternă, dacă promovau alte tradiții decît cele rusești. Sărbătorile erau interzise. „Acolo nu vedeai copiii să se joace, nu li se permitea nimic. Eram copil, dar nu aveam voie să mă joc. Doar iarna, cît ne jucam prin zăpadă, așa, să nu ne vadă nimeni”.  Nu avea jucării. Își făcea păpuși din cîteva pături care nu-i trebuiau mamei și le legăna prin casă. „Îmi făcuseră frații un leagăn în casă, pe care l-au prins de pod. Dar și acolo mă găseau ploșnițele, veneau la căldura corpului meu. Copilăria mea a fost cu mușcături”.

Sărbătorile ar trebui să fie cele mai frumoase zile din an. Unele erau cît de cît și pentru Nina. Închideau ușile și cîntau de obicei cîntece religioase moldovenești, care s-au pierdut pritre ghețurile Siberiei, pentru că au fost uitate, iar acuma nu le mai cîntă nimeni – cîntece despre Ștefan cel Mare, despre Fecioara Maria, patrie și eroi. În familie se vorbea strict limba română, părinții le interziseseră copiilor să vorbească rusa.

Cea mai frumoasă amintire a Ninei din copilărie este legată de Ziua Brazdelor, care se sărbătorea în acele părți.  De dimineață, un tractor huruia, scoatea zgomote și fumul ieșea negru prin țeava de sus. Tractorul era adus pe cîmpuri și ara pămîntul, hectare întregi. Lăsa aburi calzi în urma lui și zeci de copii, mai mici și mari, îl urmăreau. O dubiță albastră de la raion intra pe la periferii și aducea niște pătrățele mici cu zahăr și cacao deasupra. „Atîta sărbătoare fericită țin minte. Am mai avut norocul că mama cocea foarte bine, iar de Paști, după ce părăsisem baraca, mama a făcut pentru prima dată plăcintă cu pește, pe care tata îl prindea din rîul de la marginea satului. În mijlocul pădurii erau niște mesteceni mari și foarte bătrîni. Acolo tata mergea și făcea găuri, apoi punea o căldare și strîngea seva, care era dulce și parcă avea un miros de flori primăvăratice”, mai adaugă Nina, cu un zîmbet senin.

„Minunea lui Dumnezeu”

În sat nu era biserică, dar credința în Dumnezeu i-a ținut în viață.  Rugăciunile nu lipseau niciodată, nici cîntecele bisericești, nici vizita la biserica care era la trei sate distanță. Cînd s-a născut Nina, părinții au decis să o boteze. Niște evrei au încreștinat-o, să aibă „copilul pe Dumnezeu”.  

În 1954, frații mai mari, Gheorghe și Filaret, se angajaseră la muncă la mecanică, mînau tractorul, reparau ce se mai strica. Tatăl lor muncea la pămînturi, la pădure. Starea lor se îmbunătățiseră. Deja rușii deschiseseră magazine, unde lumea stătea cu orele, de dimineața, de la trei, pentru 400 de grame de pîine.

După ceva timp, au reușit să facă rost de o bicicletă cu care tatăl o ducea la biserica din satul vecin. „Tata mă punea pe scaunul din spate al bicicletei, mă lega de spinarea lui cu un cearșaf strîns, ca să nu cad pe drum, și așa mergeam zeci de kilometri și cîteva ore pînă la biserică. Așa pe fiecare ne-a dus. Am avut noroc că l-am cunoscut pe preotul Grigore Lupașcu, deportat tot din Izvoare, cel care ne-a cultivat muzica religioasă și ne-a adus aproape de Dumnezeu. El m-a ajutat toată viața, cît am avut nevoie. Și la facultate, ulterior, și nu numai. Eram ca fiica lui”. Așa Nina și-a păstrat relația cu credința. Ea a mai fost botezată a doua oară, cînd s-a întors în Moldova, la vîrsta de 7 ani, în Mănăstirea „Ciuflea” din Chișinău, după toate obiceiurile moldovenești.

Ultima stație – descătușarea de „secure și ciocan”

În toamna anului 1958 a apărut ordinul final de eliberare a deportaților, iar familiile din Beryozovo au fost lăsate să facă ce vor. Fără a sta prea mult pe gînduri, familia Butnaraș a părăsit mica gospodărie de acolo și a decis să se întoarcă în Izvoare. Ziua întoarcerii a fost pentru Nina prima călătorie cu trenul, dar și prima călătorie din viața ei.

Gara era plină, oamenii luau ce aveau mai de preț. Alergau copiii spre vagoane, se îmbulzeau, le făceau cu mîna celor care deciseseră să rămînă. Trenul a șuierat de două ori apoi și-a început drumul spre Moscova. Au mers o săptămînă, iar acolo au coborît la Gara Kiyevsky, unde Nina a văzut pentru prima dată afișe cu animale viu colorate. I-a atras atenția un poster cu un acvariu albastru, cu pești aurii. După ce s-a dezmeticit, a observat că trenul plecase, că familia ei nu mai este. S-a pus jos, rezemîndu-se de perete, așteptînd întoarcerea trenului. „Știam că vor veni după mine”. După aproape o oră, familia ei s-a întors. Au coborît toți la prima stație și au mers pe jos înapoi după Nina. După o noapte petrecută în gară, a venit și mult așteptatul tren spre Basarabia. „În tren am mîncat prima dată o înghețată. Și mi se părea că am văzut o lume întreagă de la geam. Am văzut Munții Ural, zeci de sate și orașe, Nistrul și, pentru prima dată, Basarabia”, istorisește Nina, cu un zîmbet larg, molipsitor, în care puteai ghici bucuria și uluirile acelei călătorii. După o altă săptămîna de mers cu trenul au ajuns la Gara Fălești, din care plecaseră în urmă cu nouă ani. S-au întors părinții cu cele patru fete și un fiu, Filaret. În pămînturile Siberiei le-au rămas patru copii.

Acasă, ca printre străini

În Izvoare nu-i mai aștepta nimic. Casa lor nu le mai aparținea; erau din nou săraci. Familia a fost izgonită din sat. Oamenii se temeau să țină legături cu deportații, să nu se răsfrîngă asupra lor. „Acasă, eram mai străini ca în Siberia. Ne-au primit mai rău ca rușii. Pe un document scrie că ni s-au dat lucruri, ajutoare, dar nu am primit nimic de la nimeni. Am stat vreun an de zile la o mătușă din Ungheni, apoi ne-au permis să ne întoarcem în sat, unde am stat în chirie la o casă bătrînească de la marginea satului. Iar cu timpul am ridicat o nouă casă”.

Cu toții au simțit efectul deportării pentru mulți ani. Le era greu să-și facă prieteni. Au ridicat încă o casă, din nimic, și iar s-au pus pe picioare singuri. „Unii plîngeau cînd ne vedeau, alții rîdeau, strigau batjocoritor după noi. Mama se angajase la lipit cu lut case prin sat și oamenii dădeau jos noaptea tot ce făcuse o zi întreagă, îi spuneau să învețe să facă ca lumea. Am ajuns de la familia cu trăsură trasă de cai frumoși, de odinioară, la o batjocură”.

Într-o zi, mergînd la piață cu tatăl lor, au auzit în spate roțile unei căruțe trase de boi. Animalele parcă înnebuniseră; dădeau din picioare, pufăiau, s-au deshămat. „Boii l-au cunoscut pe tata, erau ai lui, încă de dinaintea deportării. L-au recunoscut, am rămas șocați. După atîția ani…”.

Pentru cei aproape nouă ani de muncă în Siberia, Gheorghe Butnaraș a primit ca pensie 24 de ruble și 77 de copeici, iar Vera Butnaraș nu a primit nimic, deși a muncit și ea pămînturi după ce copiii au mai crescut. Nina și surorile ei au dorit să facă dreptate familiei și au început să răscolească arhivele Chișinăului și raionului pentru a găsi cît mai multe dovezi. Familia Butnaraș a fost reabilitată abia în 1989, printr-un document care atestă că ar fi fost într-adevăr deportați și că „trebuie să li se facă dreptate”. 

După traumele cu care a rămas din Siberia, Nina a ales să meargă la Medicină. A intrat la Facultatea de Stomatologie la Universitatea de Medicină de Stat din Chișinău în 1968. Dar în anul al III-lea de facultate s-a descoperit că este din familie de deportați. „Am fost chemată la rector și trebuiau să se facă votul pentru exmatricularea mea. Acolo o femeie s-a simțit rău, a leșinat brusc, iar eu i-am acordat primul ajutor. Atunci rectorul a spus că da, poate sunt din familie de deportați, dar în același timp se vede că voi fi un medic bun și mi-au permis să rămân. A fost un noroc extraordinar!”. Ulterior, profesorii și colegii s-au îndepărtat de ea, o trimiteau în ultimele bănci, nu se mai apropiau. „M-am obișnuit cu această atitudine, am fost înconjurată de ea toată viața”, spune Nina.

Acum, Nina are 70 de ani și de 45 de ani este medic stomatolog în Fălești. Sora, Elena, este pediatru în satul Bocșa, raionul Fălești, de 50 de ani. Muncește zilnic, iar duminica și-o petrece la biserică, rugîndu-se pentru familie, pentru ea și cei doi copii ai săi, pentru frații care zac în Siberia, pentru soțul care a plecat la cele sfinte acum 20 de ani și pentru părinții ei. Aprinde lumînări și își amintește de chipul senin al tatei și al mamei.

„Doar cîntecele de atunci au rămas cu mine, asta mă mai unește cu trecutul”. Și versurile în care a strîns tot chinul trăit în pămînturile de sticlă:

„…Sînt copilul Siberiei, acolo eu m-am născut,

Să nu treacă nici șarpele prin ce noi am trecut.

Maica doar piele și os, copilul tot plînge,

Nu știu cu ce m-alăpta, cu lapte sau sînge…”