„Actorul e cel mai trist om”. Au spus-o prea multi si de prea multe ori ca sa nu ii credem. Duminica seara, la Teatrul Luceafarul, Mihai Malaimare a jucat inca o comedie „infiorator de trista”, dupa un text de Mircea Dinescu. „Am obosit sa-i tot interpretez pe altii, astazi am sa ma joc pe mine, Actorul”. O scena in spatele scenei, un bigot al meseriei, putin sarcasm si tristeti multe. O melodrama cantata din gesturi de mim si din pianul lui Mircea Tiberian.

De la bufon la domn si de la domn la om

Meseria de actor incepe cu masca unui gentilom. Esarfa si manusi albe, melon si frac negru si-un mers leganat, proptit cand si cand intr-un baston lustruit. E „bolnav de teatru”, dar se va trata cu aplauze. Se urca in primul tren, sterge cu mansetele geamul murdar si-si flutura mana spre cei ce nici nu stiu cum il cheama. Dar asta nu ciobeste entuziasmul debutantului; stie el ca „toti oamenii se trag din maimuta, numai actorii din Shakespeare”.

La inceput viseaza sa-l joace pe Hamlet, sa-l conduca pe regele Lear, dar ajunge sa stea iarna in sandale romane intr-o piesa despre Burebista, iar vara cu chipia conului Leonida pe cap. „Ucis de trei ori pe seara, casatorit de vreo paispe ori intr-o stagiune si cotonogit in Don Quijote”, iar in scurt timp se plange ca „toata lumea merge la teatru, numai el la serviciu”. Un serviciu in care singura satisfactie a lui a fost c-a luat luna de pe cer, a fugarit-o prin sala si-apoi a indesat-o intr-un cos cu nuiele.

Pentru Actor, mai trist ca el trebuie sa fie spectatorul, cel care nu s-a plictisit sa fie un Nimeni. „Intri ca Popescu, te asezi pe locul lui Popescu, iar peste doua ore iesi tot Popescu”. Vine la teatru sa se afiseze, rade cand rade toata lumea, sta intepenit si aplauda cand trebuie, prea des, cu frenezie. „Doar un figurant”. El nu stie, de exemplu, ca praful de pe scena, nu e praf, ci opium sau ca doar inainte de a urca pe scena, actorul a ras cu adevarat. „Acum rad profesional, joia, sambata, in turneu la Iasi”. Toate batjocurile actorului Malaimare sunt rasplatite de cei din sala Teatrului Luceafarul cu aplauze si rasete, ca o satira fara morala.

„Eu sunt textul, va rog sa ma cititi”

Reflectoarele cad toate pe mimul cu praf alb pe fata si pe maini. Melonul, acum prafuit, si mantaua verde pe care „patineaza puricele pe ea te atata purtat” sunt singurul decor, singurul sprijin al actorului. Mihai Malaimare, adus de umeri, cu gesturi tot mai greoaie, dramatic, vioi, nostalgic, singur. Destinul unui actor de la zidurile pe care le urca fara sa se opreasca, de la inimile pe care le aseaza in fiecare personaj, la copiii pe care nu-i vede crescand si la mancarea pe care niciodata n-are timp s-o termine din farfurie. O viata de schimbat masti, de jucat iubirea si plansul, ridicolul si timiditatea, furia si umilinta, ca la final, cand ai obosit, sa vrei sa-ti scoti masca si sa nu mai poti. „Pentru ca n-a existat niciodata vreo masca”.

Un spectacol despre teatru, fara teatru, un monolog dramatic, o datorie sufleteasca, un elogiu al tristetii si-al conditiei omului de teatru. Un actor cu un sfarsit trist. Spectatorii rad si aplauda frenetic.

Laura Baban