Fie ca e vorba de teoria darwinista sau de cea creationista, un lucru este cert: mersul biped este o caracteristica sine qua non a speciei umane. Ce se petrece oare in interior, atunci cand, din cauza unui accident nefericit, iti dispare acea conditie fara de care nu iti puteai imagina viata pana atunci? Reporterii CuzaNet au realizat un experiment inedit: au intrat in pielea unui tinar tintuit in scaun cu rotile timp de jumatate de zi. Concluzia: o lectie de umilinta.

Atunci cand m-am nascut, doctorul i-a spus mamei mele: „Stati linistita doamna, e un baiat sanatos, are doi ochi, un nas, o gura doua maini si doua picioare!”. M-am amuzat teribil atunci cand am auzit acest lucru, insa cu timpul am constientizat importanta acestor aspecte banale ale vietii, iar pentru a-mi intari convingerea si scopul pretins al drumului meu, am decis sa ma dezic de capacitatea de a merge normal si vad lumea, pentru o zi, dintr-un fotoliu rulant.

Intr-o dimineata mi-am „deconectat” circuitele neuronale din maduva vertebrala si mi-am impus ca nici un stimul sa ajunga la picioarele mele. Brusc, timpul avea un cu totul alt comportament fata de mine. Constientizam in acel moment ca, pentru a duce la capat toate obiectivele pe care mi le-am propus, era necesar ca sa-l las pe baiatul din mine care isi pierdea foarte usor rabdarea pentru a ma imbraca in straiele unui nou caracter, plin de calm, rabdare si meticulozitate. Dupa ce m-am trezit, primul instinct a fost sa ma reped la fotoliul rulant, sa ma asez pe el si sa purced la treaba. Chiar daca scaunul cu rotile nu se afla la o distanta apreciabila fata de mine, nu am reusit sa ma ma prind cum trebuie si am cazut. Am incercat din rasputeri sa ma redresez, desigur fara a face apel la picioare. Nu am reusit. Pentru a doua oara intr-un interval scurt de timp a trebuit sa-mi preschimb un alt defect de-al meu, incapatanarea. Imaginea independentului in care am pozat s-a evaporat cand, in cele din urma, am cerut ajutorul parintilor ca sa fiu mutat pe scaun. Un nor de suferinta se aseza incet, dar sigur deasupra alor mei. Imi cereau sa imi incep exercitiul dupa ce ies din casa, insa le-am explicat ca este imperios necesar sa ma confrunt cu fiecare obstacol cu care se confrunta o persoana care prezinta intradevar dizabilitati locomotorii.

Am inceput astfel prima miscare din fotoliul rulant. Cu toate ca voiam sa merg de unul singur nu puteam. Pragurile din casa ma fortau din nou sa apelez la ajutor. Faptul ca eram inalt mi-a ingradit mai mult unele actiuni. Dulapul in care erau puse cerealele mele pentru micul dejun parea un munte de netrecut. La fel si locul unde obisnuiam sa imi las pasta de dinti si aparatul de ras. In doar cateva minute am pronuntat cuvantul „te rog” cat l-as fi pronuntat pentru o intreaga saptamana. Tabloul inutilitatii pe care o simteam a se instaura cat mai adanc in mintea mea a fost completat in momentul in care trebuia sa ma imbrac. Eram un fel de Benjamin Button reinitiat in a deslusi lucruri marunte.

Scarile, dusmanul meu

Pentru ca pregatirile de dimineata au durat mai mult decat anticipasem, am decis sa iau taxiul pana la facultate. Un domn scund, cu umerii rotunzi, gatul gratios, ochi intunecati si nas carn a dat dovada de multa rabdare ajutandu-ma sa intru in masina, facand loc si pentru scaunul meu. Toata amabilitatea exprimata prin gesturi s-a naruit in momentul in care a inceput sa filozofeze pe marginea persoanelor cu dizabilitati. Rand pe rand, expresii precum „Doamne fereste sa ajunga cineva ca dvs.” , „Cum puteti trai?”, „Nu sunteti o povara pentru parinti?” au avut menirea de ma lucra la psihic. O data incheiata calatoria, nivelul moralului meu a cazut aproape in totalitate cand a trebuit sa trec in fotoliu rulant printre multimea de studenti. O ploaie de priviri mirate, induiosate, compatimitoare s-au intersectat asupra-mi. In acel moment cautam o gaura in pamant unde sa imi infig capul pentru a scapa oarecum de aceasta atentie cu totul nedorita. Mi-am continuat drumul, iar la doar cateva minute am dat peste viitorul meu dusman din tot acest periplu de o zi – scarile. Trecu ceva timp pana un grup de baieti s-a oferit sa ma ridice si sa ma conduca pana a la lift. De acolo si pana la sala de cursuri mai trebuiau trecute alte patru trepte. Am lasat totul balta. Mi-a revenit brusc defectul lipsei de rabdare. Aveam nevoie de un moment de liniste. M-am intors in lift, iar cand trebuia sa cobor scarile la care fusesem ajutat cu putin timp inainte, am hotarat sa-mi dau pur si simplu drumul cu fotoliul rulant, pentru a nu mai cere ajutorul cuiva. Am scapat doar cu o sperietura mica. In tot acest timp ma intrebam cum de a putut o colega de a mea din Spania care se deplasa in fotoliu rulant sa participe cot la cot cu mine la toate activitatile Erasmus. In flashbackul spaniol pe care l-am avut in acel moment se regaseau elemente precum rampe adaptate special pentru invalizi, blocuri cu dispozitive speciale de preluare a fotoliilor rulante sau mijloace de transport special adaptate pentru persoanele cu handicap. M-am hotarat atunci sa experimentez mersul in mijloacele de transport in comun, stiind ca si in Iasi exista autobuze cu rampe special adaptate pentru invalizi.

„Alta data vii cu insotitorul, nu ma mai pui pe mine sa te ridic in autobuz”

Am urcat Copoul pana la statia de autobuz din fata Liceului cu Program Sportiv. Mainile au ajuns sa nu ma mai asculte de la efortul depus. Observ cu coada ochiului un autobuz albastru despre care stiam ca este dotat cu rampa pentru invalizi. Soferul m-a remarcat imediat, insa, desi i-am facut semn, spre surprinderea mea, acesta a parcat autobuzul astfel incat rampa sa nu faca priza cu bordura trotuarului. Mi-am spus „Nu-i nimic! Am timp sa mai astept”. La nici 10 minute un alt autobuz apare. Statia se umpluse cu elevi ai Liceului Sportiv care radeau incontinuu, faceau galagie si din cand in cand vorbeau in soapta si cu privirea atintita catre mine. Cand autobuzul a ajuns in statie, gloata zgomotoasa se risipi in interior si o tacere relativa calma zarva. Soferul a coborat sa ridice rampa pentru ca eu sa pot intra. Se intrezarea o victorie a bunului simt. Brusc victoria s-a dovedid a fi un foc de paie. Soferul a inceput sa ma certe. ,,Alta data vii cu insotitorul, nu ma mai pui pe mine sa te ridic in autobuz! Ce-s eu sluga ta?”. I-am raspuns pe un ton calm ca soferul este cel care trebuie sa asigure ajutorul unei persoane cu handicap la intraea in autobuz, insa vorbele mele cred ca i-au intrat pe o ureche si i-au iesit pe cealalta. Partea „buna” a calatoriei a fost ca nu mi s-a cerut bilet pentru calatorie.

Timpul trecea necrutator, iar eu trebuia sa fiu acasa. Dupa ce m-am dat jos din autobuz, am facut greseala sa ma gandesc ca m-as putea intoarce acasa cu tramvaiul. Cu un ultim efort impingeam scaunul rulant catre statie, acolo unde se afla deja un tramvai. Usile erau deschise, iar soferul ma putea vedea usor din oglinda retrovizoare. Cand am dat sa ridic mana pentru a face un semn discret de ajutor, usile s-au inchis, iar tramvaiul a demarat in tromba, desi in statie se mai aflau si alti calatori care doreau sa se urce. Tramvaiul, autobuzul si timpul se incapatanau sa mai aiba rabdare cu mine.

„Suntem la fel, jucam la fel, doar scaunul pe care stam acum e diferit”

La lista mea de obiective trebuia sa includ si o activitate placuta. Atunci mi-a sarit in ajutor un anunt in care Facultatea de Eductie Fizica si Sport organiza un meci demonstrativ de baschet cu o echipa de persoane cu dizabilitati locomotorii din cadrul Centrului Diecezan Caritas. Imi doream demult sa vad un astfel de meci pe viu, dar dupa toate intamplarile petrecute pana atunci incepusem sa imi pierd curajul. Masina condusa de tatal meu a mai scurtat nu numai distanta dintre bloc si Sala Sporturilor, dar a mai potolit si lupta cu mine insumi.

Intr-un final am ajuns. Stateam in holul pustiu de langa vestiarele Salii Polivalente. In fata mea se afla usa care ducea catre tribuna. M-am oprit inaintea ei, parca lipsit de curaj. Urma sa fiu vazut in fotoliu rulant de alti cativa zeci de studenti. Ce fiinta lasa si jalnica facuse din mine, in acele zile, rusinea de nu ma putea deplasa in mod normal. Ma temeam sa intru. Am ramas acolo zece minute, intr-o ezitare agitata. Sunetul nervos al fluierului de start m-a facut sa zvacnesc si sa ma hotarasc ca trebuia sa intru. Am pasit inainte cu capul usor plecat. Deoadata sunt intampinat de un cor de aplauze. Am ridicat privirea si am observat ca ochii spectatorilor erau fixati pe mine. Nu mai era acea privire care o arunci unui ciudat in semn de dispret sau de compatimire cu care fusesem obisnuit pana atunci. Parca imi conduceam fotoliul rulant langa un defileu de zambete calde. De fapt nici nu mai simteam povara autoindusa a conditiei pe care am dorit sa o experimentez. In dreapta mea se desfasura meciul de baschet. Aruncari precise, demarcari ingenioase si pase cu spatele. Da, se juca normal, cu aceleasi reguli. Aplauzele calauzeau fiecare aruncare. Doar sunetul rotilor pe podea iti mai aducea aminte de faptul ca meciul este jucat de oameni care se deplasau in fotoliu rulant. Mingea de baschet insa, avea menirea de a estompa acel sunet. La un moment una din persoanele aflate in fotoliu rulant s-a asezat langa un student care statea pe un scaun langa banca de rezerve. Studentul l-a felicitat spunandu-i ca a jucat foarte bine. Raspunsul a venit prompt si in maniera concluziva „Suntem la fel, gandim la fel, doar scaunul pe care stam acum e diferit”.

Lucian Balanuta

***

Gustul amar al experientei in fotoliu rulant s-a indulcit oarecum dupa acel moment. Am ajuns acasa ostenit. Picioarele imi erau amortite cand m-am hotarat sa pun capat experimentului din fotoliul rulant. Muschii picioarelor imi cereau activitate. Citisem ca o persoana cu dizabilitati poate suferi de atrofii ale muschilor, oaselor si pielii, din cauza pierderii activitatii, in urma traumatismelor de maduva vertebrala.

Aud deodata sunetul telefonului insa pana sa ajung la el s-a oprit. Pe ecran apareau 14 apeluri nepreluate si 5 sms-uri. Cu mana dreapta de pe care se intrezarea aparitia unor bataturi de la impinsul scaunului am accesat rand pe rand, fiecare mesaj. Mi-am oprit privirea asupra unuia venit din partea unui prieten bun. „Eram in 41 (n.r. autobuz) si te-am vazut in scaun cu rotile. Nici nu stiu ce sa iti spun. Imi pare nespus de rau sa te vad asa. Suna-ma cum ajungi acasa. Nu esti singur, iti sunt alaturi orice ar fi”. Pentru un moment creasem panica printre cunoscutii mei, de fapt fotoliul rulat a semanat panica peste intreg drumul pe care l-am stabilit, insa in interiorul meu a crescut ca o buruiana care se va perpetua pe nesimtite si in sufletul celor care doctorul le va spune „Va trebui sa mergi in scaun cu rotile pentru tot restul vietii”.

Institutii din municipiul Iasi care nu au in dotare rampa pentru invalizi:

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iasi, Universitatea de Arte „George Enescu” Iasi, Universitatea de Stiinte Agricole si Medicina Veterinara „Ion Ionescu de la Brad” Iasi, Casa de Asigurari de Sanatate Iasi, Banca Nationala a Romaniei (BNR) sucursala Iasi – Bulevardul Stefan cel Mare si Sfant, Banca Romana pentru Dezvoltate (BRD) sucursala Iasi – Strada Anastasie Panu, Banca Comerciala Romana (BCR) sucursala Iasi – Strada Palat, Hotel Unirea Iasi;

Reprezentantii acestor institutii au declarat ca angajatii care au in grija asigurarea ordinii si securitatii organizatiei, in speta politistii comunitari, portarii, gardienii, au prevazuta, pe langa celelalte atributii din contract, si sarcina de a ajuta persoanele cu dizabilitati locomotorii la intrarea si la iesirea din unitatea de care apartin.

Institutii din municipiul Iasi dotate cu rampa pentru invalizi:

Primaria Municipiului Iasi, Inspectoratul Scolar Judetean Iasi, Consiliul Judetean Iasi, Institutia Prefectului Judetului Iasi, Directia Generala de Finante Iasi, Universitatea „Petre Andrei” Iasi, Universitatea de Medicina si Farmacie „Grigore T. Popa” Iasi, Directia de Sanatate Publica Iasi, Spitalul Clinic Judetean de Urgente „Sf. Spiridon” Iasi, Spitalul Clinic de Urgente „Sf. Ioan” Iasi, Directia de Asistenta Sociala Iasi, Hotel Traian, Hotel Astoria, Hotel Europa, Banca ING filiala Iasi, Catedrala Mitropolitana Iasi, Policlina nr.1 Iasi, Spitalul „Dr. I.C. Parhon” Iasi, Spitalul Clinic de Boli Infectioase „Sfanta Parascheva” Iasi, Inspectoratul de Politie Judetean Iasi, Politia Municipala Iasi, Politia Rutiera Iasi;

Multumiri Biroului de Asistenta si Consiliere pentru persoane cu Handicap (BACH) Iasi care a asigurat fotoliul rulant pentru tot acest experiment al demersului jurnalistic. Biroul de Asistenta si Consiliere pentru persoane cu Handicap Iasi face parte din reteaua nationaca BACH ce functioneaza la nivelul Confederatiei Caritas Romania. Acesta ofera: informare asupra legislatiei si modului de solicitare a facilitatilor acordate prin lege; asistenta in obtinerea de proteze, orteze si diferite materiale/aparate compensatorii, servicii terapeutice; informare privind serviciile de asistenta sociala existente pentru persoanele cu dizabilitati; crearea si intretinerea unei baze de date privind serviciile destinate persoanelor cu dizabilitati; consiliere de specialitate a persoanei cu dizabilitate si familiei acesteia; promovarea intereselor persoanelor cu dizabilitati in fata diferitelor autoritati. Detalii la adresa www.caritas-iasi.ro si la bach@caritas-iasi.ro.