24 februarie 2022. Fiecare ucrainean își aduce aminte de această zi cu lacrimi pe ochi. După invazia Rusiei în țara lor, de mai mult de doi ani nu mai dorm liniștiți. Atacurile de panică, anxietatea și apatia au devenit zilnice la tînăra Alexandra odată cu începutul războiului. Viața ei s-a dat peste cap. În adîncul sufletului a rămas o adolescentă căreia îi place să învețe și să se distreze, dar cu privire mult prea matură, ochii plini de întrebări și inima de amintiri. M-am întîlnit cu ea într-o cafenea din orașul Bălți, într-o zi senină de primăvară. Păcat că povestea pe care mi-a spus-o nu era la fel de frumoasă – povestea unor vremuri pe care niciun copil nu ar trebui să le trăiască.

„Sașa!” o strigă mama, panicată, pe Alexandra, trezind-o dintr-un somn adînc. Se ridică brusc din pat și înțelege ce se întîmplă, cînd îi vede pe părinții săi cum își fac bagajele, învîrtindu-se inconștient în jurul casei. „M-a învăluit o frică pe care nu am mai simțit-o pînă acum”.

Se aud primele împușcături. Este ora 6 dimineața. Se îmbracă, se încalță și se așază pe podea, în coridor, cu gențile făcute. Telefoanele aproape că li se blochează de la sutele de apeluri și mesaje – lumea s-a trezit și a aflat noutatea cea dură. Tatăl Alexandrei a ieșit pînă în fața blocului să vadă dacă mașina lor este în fucțiune – era. Decizia este luată – pornesc din Kiev spre Republica Moldova.

„Nu mai aveam speranțe ca voi ieși de acolo”

Alexandra avea în jur de 4 anișori, cînd, împreună cu mama ei, Irina, au imigrat din Republica Moldova în Ucraina. Au luat decizia aceasta de a pleca după un episod greu din viața Irinei. Un divorț dificil cu tatăl fetei i-a dat un stimul de a-și schimba traiul la 180 de grade. S-au stabilit în Kiev, unde tînara mama a făcut cunoștința cu un bărbat, Alexei, care a educat-o pe Alexandra ca pe fiica lui. S-au căsătorit între timp și Alexandra a intrat la școală, în clasa întîi. „Am avut o copilărie dificilă, dar niciodată nu am dus lipsă de nimic. Mama mea mi-a fost mereu alături și Alexei, sau cum m-am obișnuit să îi zic eu – Lioșa – mi l-a înlocuit pe tata” – își amintește Alexandra. Mutarea în Ucraina a fost o gură de aer pentru familia lor. Alexandra se simțea cu adevărat fericită acolo, în Moldova întorcîndu-se numai vara la bunici. Așa au trăit în liniște și pace 11 ani. Pînă în anul 2022.

Din ianuarie se auzeau zvonuri că Rusia pregatește o „operație specială” pentru Ucraina, însă nimeni nu a crezut ca se va întîmpla. Părinții Alexandrei nu au reușit să se pregătească. Nu au avut multă mîncare sau apă. Bateriile externe erau descărcate. „Prima zi de război am trăit-o într-un trans, șoc…” Invazia a început la ora 4 dimineața. Nu s-a trezit atunci. A trezit-o mama ei la ora 6. Își amintește cum s-a apucat de făcut bagaje: nu știa ce pune în geantă – hainele de vară se amestecau cu cele de iarnă. Nu mai încăpea nimic. Era copleșită de frică și înțepenea pe loc de șocul pe care îl trăiește.

Îmbracați și încălțați s-au ascuns în coridor. Pereții erau exact la fel ca în orice altă zi, însă ceva părea ciudat. Atmosfera apăsătoare a apartamentului aranjat după canoanele sovietice, în culori închise, și, ca niciodată, reci, îi deprima. La un moment dat, a adormit rezemată de cuier. A trezit-o tatăl ei. Au hotărît să pornească spre Republica Moldova, însă planurile s-au schimbat cînd Alexei a aflat că drumul care duce spre graniță era deja ocupat de ruși. Așa că pe 25 februarie, s-au îndrepatat spre Chernigov, în suburbia căruia, în Morovsk, aveau o casă de vară, o clădire cu trei etaje, cu o grădină îngrijită. Deși casa nu avea beci, familia cobora în garaj de fiecare dată cînd se auzeau bombele sau dronele militare. „Garajul era buncărul nostru cu provizii minime de mîncare și apă. Era frig, zgomotele de afară mă disperau și nu mai aveam speranțe ca voi ieși de aici”.

„O mînă de ajutor”

Așa s-a scurs o lună. Alertele aeriene se auzeau periodic. La sfîrșit de martie (nu își amintește exact data) s-au refugiat în Moldova. Din Morovsk pînă la Kiev au mers cu tatăl Alexandrei, mai departe el nu avea voie să meargă – ocupa un post de muncă „bronat” – cum s-a exprimat Alexandra , care nu îi permitea să se apropie de graniță și să părăsească țara – inginer-șef în compania de stat „Energoatom”. Din Kiev pînă la frontieră au mers cu doi voluntari care ajutau oamenii să fugă din Ucraina. Doi tineri, „îngeri păzitori”, care au preferat să rămînă anonimi, le-au dus pînă la vamă, riscînd să fie prinși și mobilizați. Șoseaua principală era ocupată de armată rusă și erau nevoiți să meargă prin cîmpuri. „O experiență foarte neplăcută, de neuitat. Am mers pe malul stîng al Kievului și pe partea cealaltă erau rușii cu armele îndreptate spre noi. Țineam ochii închiși – în caz de murim, măcar sa nu văd cum. Însă, din fericire, am scăpat teferi. Nu am avut probleme nici la graniță. Pe atunci se dădea voie la toți să iasă din țară. Însă cînd am intrat în Moldova, nu m-am simt mai bine sau mai în siguranță. Aveam frica-n mine permanent, pentru tata în special, că a rămas singur acasă. Nu îmi găseam locul, mă distrugea gîndul că el se află în epicentrul întîmplărilor. Mare noroc am avut de bunicii noștri și de cei doi voluntari – ne-au oferit o mînă de ajutor la care nu ne-am așteptat în acel moment” – povestește Alexandra cu lacrimi în ochi.

A avut o perioadă de adaptare dificilă. Anxietatea și frica o copleșeau. Nu prea ieșea din casă. Orele online erau unica ei „distracție”. Nu avea nici prieteni.

Luna mai. Se zvonește că Rusia vrea să intre și în Moldova. Speriați că nu vor putea să se mai întoarcă în Ucraina în caz de așa scenariu, pleacă acasă.

„De cine să ne salveze?”

Avioanele și rachetele dușmanilor se auzeau întruna, dar Alexandra era alături de părinții ei. „Am plîns mult împreună, cînd ne-am revăzut. Am respirat ușurată – sînt acasă! Chiar dacă trăim de la alertă la alertă – sînt acasă!”. Însă fericirea fetei nu a durat mai mult de o vară. La început de toamnă, părinții au hotărît să o trimită înapoi în Moldova. Nu a fost deloc încîntată de această idee. Iar școală online, iar zilele monotone și un dor nebun de cei dragi și de casa ei. Deși Alexandra se afla la bunici, în liniște, avea ce mînca mereu și un acoperiș deasupra capului, nu s-a simțit niciodată la locul ei. „Mă simțeam foarte vinovată pentru faptul că eu sînt în siguranță, dar părinții mei stau în garaj, îngheață de frig fără curent electric și căldură. Știu că nu aveam de ce, însă nu am putut accepta așa ceva”, spune  îndurerată.

Zilele treceau transformîndu-se în săptămînile, iar aceste în lunile. O perioadă mult prea dificilă, fără dorință de a face măcar ceva. Depresia i-a bătut la ușă ca un oaspete neașteptat și a ajuns la apogeu după un episod de bullying. Brățara cu steagul țării vecine de pe mîna ei l-a provocat pe un tînăr să o agreseze pentru faptul că era din Ucraina – „Ăștia ca tine trebuie să moară!” – a strigat el cu un zîmbet răutăcios pe buze. Cuvintele lui au rănit-o adînc. Dar nimic nu se putea compara cu speech-ul lui Putin, auzit într-o zi pe un canal de televiziune rusească: „Am venit să salvăm Ucraina!”. Avea doar o singură întrebare – „De cine să ne salveze?”.

Normalitatea în vreme de război

 Aproape tot anul 2023 Alexandra s-a aflat în Ucraina, însă mulți dintre apropiații ei au plecat din țara lor în căutarea unui loc unde traiul va fi mai sigur. Printre ei, și prietenul său, Ostap. De la începutul războiului, au comunicat numai prin internet.

Văzînd dorul copiilor, mamele lor le-au organizat o surpriză. De ziua băiatului Irina și Alexandra au urcat în avion spre Norvegia, unde acesta și familia lui locuiesc.  „În aeroport mi-am dat seama ce se întîmplă. Erau cele mai grele patru ore de răbdat din viața mea. Cînd am intrat în casă, emoțiile lui Ostap erau altceva. Nu le pot descrie în cuvinte. Am trăit cele mai puternice sentimente în acea zi. Nu am mai avut așa ceva pînă acum. Am realizat cît de mult țin la el și apreciez tot ce face pentru mine. Este raza mea de soare care mă încălzește în momentul în care eu văd numai ruinele în jurul meu”, povestește Alexandra. În Norvegia au petrecut zece zile, vizitînd cele mai frumoase locuri din Oslo. Ca orice poveste frumoasă, și aceasta a avut un sfîrșit. A venit timpul să se întoarcă acasă și de acolo în Moldova.

„Aniversarea” de doi ani de la începutul războiului a găsit-o pe Alexandra la Bălți. Primăvara o va petrece aici. Existența ei continuă într-un ritm devenit obișnuit: de acum are două case – la Kiev și la Bălți. Școală – ba online, ba fizic, rare întîlniri cu prieteni și alerte aerine care nu au sfîrșit. Cît de dur ar suna asta – s-a deprins și cu războiul. I-a stricat viața, a stricat viețile a milioane de oameni, dar a facut ca valorile cele mai importante să fie prețuite. Nu își mai face griji de chestii irelevante. Apreciază fiecare clipă petrecută cu cei apropiați. Își trăiește viața în continuare. Este mai puternică de acum: nu are de ales – trebuie să fie.