Despre capre și oameni

Din faţa Casei de Cultură „Garabet Ibrăileanu” din Târgul Frumos se împăinjeneşte dintr-o dată, pe zecile scări la vale, puzderie de oameni, care mai de care mai agitat şi colorat. Parcă tocmai ieşiseră de la umbra curcubeului, toţi aveau cîte o activitate ruptă din acelaşi context. O parte fluiera, o parte zdrăngănea şi altă parte sărea pe lîngă capră. Toţi se minunau. Mascaţii îşi jucau salbele de zurgălăi pe lîngă animalele împăiate, care prinseseră viaţă, de ţopăiau ca argintul viu. Toate trofeele din casele vînătorilor au fost scoase de la naftalină, îmbrăcate de nişte oameni curajoşi, pe care nu i-a plătit nimeni, şi duse în mijlocul unor incantaţii pentru dezlegare de blestem, de deochi şi de boală. „Un dans al ploii a la homo sapiens”, exclamă un puştan rotofei, cu obrajii roşi de frig şi murdar de pufuleţi uscaţi pe la gură.

Cîntecul fluerului de la ritualurile de descîntec pare rupt din basme. Un moş cu o tentativă de mustaţă sură, împlinit şi cu căciulă de oaie brumărie, suflă din fluieraş de i s-au aburit ochelarii rotunzi. Un cîntec atît de ritmat ce scotea, încît o muscă de-ar intra în fluierul acela scurt precis n-ar avea timp să iasă pe găuri, aşa cu tragere de inimă le apasă.

Dinamo a venit cu steaua şi cu pluguşorul să se dea în spectacol

Cînd parada termină de coborît scările, mă dau mai deoparte. Un mascat cu un bici împletit, de vreo şapte metri, e mai-mai să mă lase stîngace. Dacă te uiți de undeva de sus poți vedea tabloul în două feluri: ori mascaţii îmbrăcaţi în costume de satin roşii şi albastre sau chiar amestecate de zici că Dinamo a venit cu steaua şi cu pluguşorul să se dea în spectacol, ori vezi o galerie ce seamănă cu o grădină zoologică. Fiecare capră, urs, cerb sau berbec a venit din propria rezervație, deoarece dinaintea fiecărui pîlc de costumaţi stă cîte cineva cu o pancartă în mînă pe care scrie rasa animalului şi locul de provenienţă: Cerbul de la Lungani, Ursul de la Găneşti, Berbecul de la Prigoreni.

„Dă-o, mă, mai tare.. că nu-i toată ziua sărbătoare!”

După vreo oră de bătut toba, de suflat în fluier şi de jucat blănurile care-s atracţia bliţurilor cît timp străbat oraşul, pancartele urmate de pîlcurile de oameni intră ordonat, unul peste altul, în sala Casei de Cultură care-i plină ochi. Pe scenă, Nică şi două Smărăndiţe urează bun găsit oamenilor care stau pe straturi în sală, se formează o atmosferă caldă. Poate asta şi explică lipsa caloriferelor. Se dă drumul la muzică. „Dă-o, mă, mai tare, că nu-i toată ziua sărbătoare!”, strigă şugubăţ un bătrînel din straturile rîndurilor de lîngă uşă.

Din spatele unei camere de luat vederi, adusă de la Paşcani, se face semn că „e pe rec” şi programul începe. Nimeni din sală nu mai scoate un sunet. O bătrînică chiar se abţine să strănute, ţinîndu-se nas şi înghiţind în sec. Scena e împecabilă. Peretele din fundal e împodobit cu crenguţe de brad, la fel şi cortinele, iar în partea stîngă a scenei se află o masă micuţă plină de colaci mari, împletiţi. Rămăseseră din decembrie anul trecut, din ziua în care era programat evenimentul.

Folclorul are umor modernizat

Toată lumea zîmbește, colindă, joacă și urează. Pînă şi dansul ploii pare că are sens, capra joacă pînă la epuizare la strigăturile mascaţilor, iar ciobanul o descîntă promiţîndu-i tot felul de lucruri. Un drob de sare, un pumn cu miere, o căruţă de coceni, zorzoane, un permanent a la Treistariu în vremurile lui bune – că folclorul are umor modernizat -, dar capra nici nu se sfieşte pînă ce nu-i aud urechile formula magică:

„Ţi-am dat sare şi mîncare
Şi te-am umplut cu zorzoane
Spune-mi tu, căpriţa mea
Nu cumva te-ai mărita?”

Şi nici n-apuci să clipeşti de două ori că ţi-a şi făcut capra două turi de scenă, cum că-i priește măritişul, scuturîndu-şi falnic carpeta cu pene de păun de pe spate. Ursul, alt bolnăvicios. Se dă de-a rostogolul de două ori şi deja cade lat. Deşi pare că povestea se aseamănă, scenariul diferă.

„Ursul, vai de capul meu
Tare-i prost şi nătărău
C-a mîncat un ciucălău
Ciucălăul era stricat
Ursul meu s-a-ntoxicat”

În urma unui rînd de ameninţări din partea celui de l-a dus de nas, ca de la fiară la fiară, este chemat doctorul.

„Măi, Martine Martinel
Eu te ştiu de mititel
Scoală ursule de jos
Nu te face că eşti prost
Scoală ursule-n picioare
Să te văd cît eşti de mare”

Dar ursul nici nu se clintește. După o injecţie cu serul adevărului, mascaţii încep să-i strige:

„Un butoi de miere şi trei floricele, vrei tu, măi?
O fată aleasă şi devreme acasă, vrei tu, măi?
Dar să iasă oamenii ăştia bucuroşi de piesa noastră, vrei tu măi?”

Şi începe ursul a mîrîi şi a se rostogoli, pe semne că-i un urs cu coloană vertebrală, şi ţine să facă impresie bună spectatorilor.

Patru ore, cît ţine programul, scena e bătătorită bine şi impregnată de datină şi obicei, artiştii sînt răsplătiţi cu diplome, colaci şi aplauze, iar spectatorii sînt mulţumiţi, chit că au stat şi înghesuiţi, şi în picioare, şi au mai şi petrecut anul vechi în anul nou.

Sursa foto: ASIRYS