De la Basarabeasca la Harvard

Maria Dabija vine din Basarabeasca, un oraș mic din sudul Republicii Moldova, unde a scris prima poezie în clasa întîi și a învățat, pas cu pas, că drumul cunoașterii nu se face singur. A studiat la Facultatea de Litere din cadrul Universității din București, iar în prezent este doctorandă la Harvard. Încă studentă la licență fiind, a publicat o cercetare în revista The Journal of World Literature. Însă parcursul ei nu a fost definit doar de rezultate academice, ci și de oamenii care i-au oferit sprijinul potrivit la timpul potrivit. Astăzi, își dorește să rămînă în mediul academic tocmai pentru a le oferi viitorilor studenți același tip de încurajare și îndrumare pe care ea însăși le-a primit în momente cheie.

M-am întors acasă într-o zi de joi, într-un martie cu lumină caldă. Drumul de la Chișinău pînă în Basarabeasca e același de ani de zile — asfalt cu gropi, sate care trec în tăcere pe lîngă geam și un sentiment cunoscut, de parcă totul e acolo unde l-ai lăsat.

Pe Maria o știam cît de cît. Într-un oraș mic ca al nostru, nu trebuie să fi fost colegi ca să știi cine este. Era cu șase ani mai mare decît mine, dar numele ei circula prin școală. Se vorbea despre premiile ei, despre participările la olimpiade. Era unul dintre acei elevi despre care se spunea simplu: „a muncit și a reușit”.

Prima oprire a fost la școala unde a studiat. M-a întîmpinat doamna Aliona Țăranu, diriginta și profesoara ei de limba română. Sîmbătă am ajuns pe o stradă liniștită, nu departe de centru, unde locuiește Maria. O casă simplă, acoperită cu lumină moale. Marina, mama ei, m-a primit cu ceai și căldura aceea greu de pus în cuvinte, dar ușor de simțit. Mi-a vorbit despre Maria așa cum vorbesc mamele: cu tandrețe, cu umor și cu o mîndrie atent ținută în frîu.

Cu Maria am discutat în cu totul alte împrejurări. M-a sunat dintr-o cameră de apartament la mii de kilometri distanță, printr-un ecran în care părea că nu încape tot ce are de spus. Dar a spus. Despre poezie, despre profesori, despre efortul constant de a învăța o limbă, apoi alta, apoi lumea. Și despre cum, într-o zi, o fată din Basarabeasca a primit un e-mail care începea cu: „We are pleased to inform you…”

Așa începe această poveste, de la  întrebarea care m-a adus din nou acasă:
cum reușește o tînără născută într-un oraș mic să ajungă acolo unde puțini au curajul să viseze?

Niciodată în urmă

Maria a crescut într-o familie în care nu a simțit niciodată lipsa de companie pentru șotii și jocuri. Nu are frați sau surori, dar spune că n-a fost nevoie, a avut o mulțime de verișori cu care a crescut. Mama ei își amintește o copilă plină de energie și cu un simț al competiției bine dezvoltat. „Venea la mine și spunea: Mamă, hai să mergem la bară să mă antrenez. Verii mei pot, iar eu nu pot, cum așa?” Nu conta că ei erau mai mari sau că erau băieți. Maria trebuia să fie la fel de bună în toate – juca fotbal, mergea cu bicicleta și nu voia să rămînă în urmă.

Primul vis clar al Mariei a fost muzica, încă de la vîrsta de doi ani. Orice obiect obișnuit se transforma în chitară imaginară, la care „cînta”, punîndu-și ochelari de soare pe nas, de parcă ar fi fost pe o scenă. De aceea, în clasa a doua, s-a înscris la Școala de Arte. A urmat cursurile în paralel cu școala generală. Regimul era strict. Ore, repetiții, examene. Spune că nu era presată de părinți, dar singură simțea nevoia de a face lucrurile bine. „Dacă încep ceva, trebuie neapărat să duc pînă la capăt.” Avea puțin timp liber, iar prieteniile se formau în jurul acestor activități. Ieșirile de plăcere erau rare, aproape un lux. Totuși, între repetiții și proiecte, Maria a reușit să-și facă prieteni și să rămână implicată în echipă.

De asemenea, făcea parte și din echipa de baschet și mergea la meditații de limba engleză. Programul era aglomerat, dar organizat. Nu urmărea notele, ci înțelegerea. Nu învăța din obligație, ci din interes.

Limba română nu a fost limba vorbită în familie. Maria provine dintr-un mediu în care se vorbește preoponderent rusa, dar mama ei a ales s-o dea la o școală cu predare în limba română. „Voiam să cunoască limba de stat”, spune mama. Alegerea a avut și o semnificație personală: străbunicii Mariei vorbeau româna, deci, „a fost și un mod simbolic de a reînnoda firul istoriei.”

Primii ani de școală nu au însemnat doar o nouă etapă, ci și începutul unei relații neașteptate cu limba română. Un exercițiu simplu, propus de învățătoare avea să marcheze acest „debut”.

„Din băncile școlii noastre se formează autori de literatură”

Școala a început pentru Maria în satul Abaclia, aproape de Basarabeasca, unde a învățat primii patru ani. Nu doar mediul era diferit, ci și limba. La început se simțea în afara unui spațiu familiar. Spune că lucrurile s-au schimbat datorită primei învățătoare, Valentina Gurin. „Îmi plăcea să descopăr cuvinte, să le notez, să le învăț și apoi să le aplic”, își amintește Maria. Limba română a devenit un teren de explorat, nu o barieră.

Un moment care a rămas cu ea pînă azi a fost cînd doamna Valentina le-a arătat o carte scrisă de o fostă elevă. Maria a fost profund impresionată. Mama ei își amintește clar acea zi: „A venit acasă de la școală și mi-a spus: «Mamă, doamna Valentina ne-a spus că a avut o elevă care a scris o carte și a invitat-o pe învățătoare la lansare. Îți dai seama?»” Faptul că cineva din școala ei ajunsese să publice i s-a părut uimitor. „M-a impresionat profund faptul că autorii de literatură nu se găsesc doar în manuale, ci, iată, se formează chiar la noi la școală.”

Doamna învățătoare le propunea des exerciții creative, cum ar fi scrierea poeziilor. Maria era în clasa întîi. Pe drum spre casă, alături de mama ei, a început să improvizeze: „Floare, trandafir frumos,/Ai un minunat miros./Cînd te văd pe tine-n cale/Inima parcă tresare!/Eu te-aș da pe tine mamei,/Dar te las, căci este rău
Să te rup, frumosul meu.” După ce a recitat poezia, Maria a început imediat să-i explice mamei ce înseamnă versurile. Le traducea din română în rusă, cu grijă, ca să nu piardă nimic din sens. Spune că o făcea instinctiv, dar acum, privind înapoi, înțelege că acela a fost primul ei exercițiu de traducere. „Încercam să explic imediat ce spun în limba română și cred că acest lucru a jucat în folosul meu.” A fost, fără să știe, o formă timpurie de mediere între două limbi. O practică pe care avea s-o regăsească, mai tîrziu, în formarea ei ca filolog.

„La toate etapele învățării am avut cîte un model de profesor”

Din clasa a cincea, Maria a început să învețe la Liceul Teoretic „Matei Basarab” din Basarabeasca. Acolo, a întîlnit-o pe profesoara Aliona Țăranu, diriginta clasei și profesoara de limba și literatura română. Chiar de la prima oră, și-a dat seama că are în față un model de profesoară. „Avea o pasiune extraordinară pentru ceea ce face, și, cînd vezi asta, ți se transmite instant”, spune Maria. Profesoara venea cu volume aduse din biblioteca personală – literatură mondială, autori greu de găsit în bibliotecile din Basarabeasca. Le recomanda lecturi diferite, le propunea conexiuni între literatură, artă, cinematografie și teme actuale. „Dumneaei a știut cum să ne inspire dragostea pentru literatură. Cred că de acolo se trage interesul meu pentru literatura comparată. Mi-a plăcut ideea că literatura există într-o rețea largă și poate fi conectată cu alte forme de artă”, mărturisește Maria.

În clasa a IX-a, a participat pentru prima dată la Olimpiada Republicană de Limba și literatura română. Nu a obținut niciun premiu, dar experiența a fost una fondatoare. După această primă încercare, a început să se pregătească mai serios. Citea mai mult, se documenta, căuta înțelesuri ascunse. Problema cea mai mare era lipsa cărților. Bibliotecile din Basarabeasca nu ofereau prea multă varietate. „Era greu. Nu găseam ce îi trebuia. Așa că s-a mobilizat toată familia”, povestește mama Mariei. „Sora mea locuia în Chișinău și s-a înscris la biblioteca de acolo, ca să-i poată împrumuta volumele necesare. Apoi căutam pe cineva din familie care avea drum spre casă, ca să ne aducă cărțile. Era un du-te-vino constant: cărțile veneau, Maria le citea repede și trebuiau returnate la timp.” Tot acest efort nu a fost în zadar și a pregătit terenul pentru ceea ce a urmat. În clasa a X-a, a participat din nou la etapa republicană a olimpiadei. De data aceasta, a obținut locul I.

Între timp, relația cu profesoara a evoluat. Nu mai era doar elevă, ci devenise parteneră de lectură. „La un moment dat, i-am spus în glumă că ar avea nevoie de un critic literar, nu de un profesor”, își amintește doamna profesoară. Maria venea cu idei, interpreta textele și deschidea discuții care treceau dincolo de cerințele școlare. „La început o ghidam, apoi o însoțeam, iar în cele din urmă… învățam de la ea”, povestea doamna profesoară.

Privind în urmă, Maria spune că a fost norocoasă. „La toate etapele învățării am avut cîte un model de profesor. Doamna Valentina în clasele primare. Apoi doamna Aliona, care m-a dus pînă la experiența olimpiadelor republicane.” Fără sprijinul unui profesor dedicat, nu și-ar fi găsit direcția în literatură. Într-una dintre parabolele mele preferate, autorul argentinian Jorge Luis Borges sugerează că cel mai complicat labirint este un deșert, atunci cînd ai în fața ta o alegere infinită de căi posibile. Literatura presupune o astfel de libertate, de aceea ai mare nevoie de un ghid înțelept care să te încurajeze și să te îndrume mereu.”

Un nume nou în două reviste mari

În clasa a XII-a, Maria știa deja unde vrea să ajungă. Nu mai era o idee vagă, ci o decizie asumată: voia să studieze la Facultatea de Litere din cadrul Universității București. Alegerea nu a fost întîmplătoare. O vedea ca pe o continuare firească a drumului ei: „unde altundeva să înveți despre limba română, dacă nu în România și chiar în capitala ei?”, spune ea. Cunoștea deja o parte dintre profesorii de acolo, încă de pe cînd era în liceu. Citea cu multă admirație eseurile semnate de Carmen Mușat și prefețele la cărțile lui Gheorghe Crăciun. Nu voia doar o diplomă, ci un mediu în care să discute cu oameni care formau voci în literatură. „Motto-ul lor m-a convins și mai mult: «Numele mari se formează cu Litere.»” Decizia de a merge la Universitatea din București a fost clară. Maria simțea că acolo este locul potrivit pentru ceea ce voia să devină. Deși nu voia să aplice în altă parte, a completat dosarul și la Universitatea din Iași, doar pentru a-i respecta dorința mamei. „Îmi amintesc că mi-a spus foarte clar: «Ori la București, ori nicăieri.»” Nu refuza alte opțiuni din încăpățînare, ci pentru că știa exact ce își dorește. „Eu în acest sens sînt foarte categorică, sînt anumite chestii care pentru mine sînt either… or… (ori… ori…). Nu acceptam compromisuri pentru că mă vedeam anume acolo”, avea să-mi povestească Maria mai tîrziu.

Cînd a văzut în orar cursul intitulat „Tehnici de lectură”, Maria a zîmbit: „M-am uitat pe orar și am rîs în sinea mea: ne vor învața să citim la viteză acolo, sau cum?”.

Nu a fost deloc ceea ce și-a imaginat. Prima oră i-a schimbat complet felul de a citi literatura și de a înțelege arta. Așa a întîlnit-o pe Delia Ungureanu, cel de-al treilea mentor în parcursul ei intelectual. Profesoara a început cu cîteva întrebări, iar Maria a răspuns. „S-a produs imediat acea conexiune între un profesor și un student.” Nu mai venea pur și simplu la ore — „veneam «alergînd», pentru că am simțit de la bun început că este o experiență de învățare cu adevărat unică.” Delia Ungureanu preda literatura cu o abordare interactivă și comparativă, făcînd constant conexiuni cu pictura și alte arte vizuale. Maria a rezonat imediat. „Cînd ai în fața ta o asemenea personalitate, e imposibil să nu vrei să afli mai mult despre ceea ce face.” A început să citească și lucrările profesoarei, atrasă nu doar de subiectul în sine, ci și de stilul de cercetare. Cartea From Paris to Tlön a lăsat o impresie puternică asupra ei: „O cercetare detectivistică, cum nu mai văzusem pînă atunci. Mi-am spus că și eu vreau, cîndva, să fac asemenea descoperiri.”

Descoperirea a venit chiar în primul an de facultate. La cursul de „Tehnici de lectură”, Maria a formulat, în timpul unei discuții o ipoteză despre romanul Orlando de Virginia Woolf, care i s-a părut firească: legătura dintre protagonistul lui Woolf și o personalitate istorică din secolul al XVIII-lea, Chevalier d’Éon. A presupus că e deja cunoscută în lumea literară și că profesoara doar aștepta ca cineva să o enunțe. A spus-o cu încredere, ca pe un fapt evident. După oră, însă, Delia Ungureanu a oprit-o și i-a zis că este pentru prima dată cînd aude despre acest fapt și că merită să se scrie un articol pe acest subiect. „În acel moment nici nu știam cum se scrie un articol, pentru că veneam direct din băncile școlii, unde scriam eseuri de 2-3 pagini. Cînd am întrebat-o pe Delia cam cît de mare ar trebui să fie un articol, mi-a răspuns: «Nu mult, Maria, vreo 30 de pagini ar fi suficient.» Ea a fost cea care a crezut în acest proiect mai mult decît eu însămi. Sincer să zic, pe vremea aceea eu nici nu realizam de fapt ce am făcut. M-a impresionat această dedicare și dăruire de sine totală.” A fost un proces lung, cu rescrieri și așteptări, în care a învățat să construiască un articol academic de la zero. Textul a fost trimis la mai multe reviste, iar publicarea a venit abia după doi ani, în The Journal  of World Literature.

Între prima variantă și cea finală s-au strîns nu doar pagini, ci și experiență. „Se vede cum am crescut”, spune Maria. Iar acest parcurs nu ar fi fost posibil fără susținerea constantă a Deliei Ungureanu. La fiecare etapă – de la entuziasm la nesiguranță și epuizare – profesoara a fost acolo. Nu doar cu sprijin academic, ci și cu acea susținere umană de care Maria avea nevoie atunci cînd simțea că nu mai știe încotro să meargă.

Dar sprijinul nu a venit dintr-o singură direcție. În anii de facultate, Maria a urmat două cursuri coordonate de Carmen Mușat, la finalul cărora trebuia să predea cîte un eseu. În cazul Mariei, exercițiul de seminar s-a transformat într-o experiență extraordinară. Carmen Mușat a remarcat potențialul textelor sale și a îndemnat-o să le perfecționeze pentru a fi publicate. Așa a ajuns să-și vadă numele în paginile revistei „Observatorul Cultural”, al cărei redactor-șef este chiar Carmen Mușat. Pentru Maria, publicarea a fost o onoare, dar și o provocare. Era interesată de reacțiile cititorilor, voia să înțeleagă cum e receptat un text dincolo de sala de curs.

Privind înapoi, Maria nu mai vede acele întîlniri ca simple întîmplări. Fiecare profesor care i-a apărut în cale a avut un rol esențial în devenirea ei: „Oameni potriviți la timpul potrivit”, spune ea.

Un an de muncă pentru un singur răspuns

Gîndul de a-și continua studiile în America a prins contur în timp. Pe cînd lucrau împreună la articolul său despre Orlando, Delia Ungureanu i-a spus Mariei că ar trebui să încerce să aplice la universitățile de top din Statele Unite. A fost mai întîi o încurajare, iar mai apoi un plan pus în practică. „Ea a fost prima care mi-a spus că mă vede făcînd un doctorat în America”, povestește Maria. Faptul că avea deja un articol publicat într-o revistă academică internațională a contat mult.

În anul al doilea de studii la București, participase și la școala de vară The Institute for World Literature, organizată de Harvard. A fost prima apropiere reală de acel univers. Din cauza pandemiei, totul s-a desfășurat online, dar atmosfera, ritmul, exigențele, toate i-au lăsat impresia unui „Harvard în miniatură”. A lucrat atunci cu profesorul David Damrosch, ale cărui cărți le citise cu pasiune încă din timpul licenței. A-l avea ca mentor a devenit un obiectiv personal: „Cînd aplicam, mă gîndeam că ar fi un privilegiu să învăț de la el. Carțile lui mi-au schimbat modul de a gîndi.”

A aplicat la șase universități: Harvard, Yale, Columbia, Princeton, Cornell și Brown. Primele răspunsuri au fost refuzuri. Apoi, pe rînd, au venit acceptările de la Yale, Columbia și Harvard. Alegerea a fost limpede.

„Am ales Harvardul pentru că simțeam că acolo e locul meu și voiam foarte mult să lucrez cu David Damrosch.”

Pentru Maria, tot procesul de aplicare a fost o provocare atît intelectuală, cît și emoțională. Mama își amintește cît de intens s-a pregătit: „Și-a dedicat un an întreg acestui obiectiv. A citit, s-a documentat, a scris eseuri, a lucrat pentru testul TOEFL. Chiar și noaptea susținea interviuri, din cauza diferenței de fus orar.” A fost, ca de obicei, o decizie luată cu toată convingerea. „Ori acolo, ori nicăieri”, își amintește mama Mariei.

Cînd a venit vestea admiterii, entuziasmul a fost însoțit de o neliniște firească. Distanța, necunoscutul și greutatea simbolică a locului o făceau să privească totul ca pe un pas uriaș. „Pentru ea a fost ca o călătorie pe Lună”, mărturisește mama cu un zîmbet. Cu toate acestea, odată ajunsă acolo, sentimentul a fost clar: era exact locul în care trebuia să ajungă. „Ceea ce mă impresionează cel mai mult la profesorii de aici este că, deși mă uit la ei ca la niște semizei, ei niciodată nu transmit o aură de superioritate. Vor să audă ce ai de zis TU. Asta m-a ajutat cel mai mult să-mi depășesc timiditatea și lipsa încrederii în sine”, spune Maria.

Anul acesta, Maria a pășit pentru prima dată în sala de curs nu ca studentă, ci ca profesoară. Predă seminare studenților de licență, iar momentul în care a început primul curs a fost, spune ea, unul care a semănat cu ieșirea pe scenă. „Cînd predau, simt aceleași emoții ca atunci cînd cîntam la chitară împreună cu formația la concertele din oraș. Aceeași adrenalină.”  Trecerea de la ascultător la coordonator nu a fost lipsită de emoții. „Mă uitam la ceas, era timpul să încep, dar nu mai spusesem niciodată fraza aceea pe care o auzeam de la profesorii mei: «gata, ne concentrăm, începem ora» Eram mereu de partea cealaltă a baricadei.” Și totuși, odată începută discuția, a simțit că e în largul său.

În prezent îmbină cele două posturi: a fi student și a preda studenților mai mici. Se regăsește în ambele ipostaze și, mai ales, în spațiul dintre ele: în dialogul cu cei care, deși numai la început de drum, trăiesc aceleași frici, nedumeriri și curiozități. A descoperit că predarea nu este doar o posibilitate de carieră, ci o vocație. „Mi-era frică că n-o să-mi placă și asta mă va descuraja. Dar a fost cea mai plăcută surpriză: să descopăr că îmi place cu adevărat și că pot ajuta pe alții să urmeze același drum.”

Ce își dorește acum? Să fie acel tip de profesor care face diferența. Așa cum și ea a avut parte, la toate etapele învățării, de profesori dedicați, care i-au dăruit timp, încredere și direcție. „Atîta grijă și iubire am primit de la ei, încît nici nu am dreptul moral să nu procedez la fel. Aș vrea ca studenții mei să găsească, cîndva, același sprijin în mine.”

„Cu gîndul și cu inima în cîteva locuri simultan”

Maria nu și-a imaginat vreodată că va ajunge la Harvard. Dar, ajunsă acolo, a înțeles că visul nu era doar al ei. Era și al tuturor celor care i-au fost alături, al profesorilor care au crezut în ea, al familiei care i-a ținut mereu locul cald acasă. „Cred că aici am mai multe oportunități de a face literatura din Republica Moldova vizibilă, de a o pune pe hartă. Mă văd în această postură de deschizător de drumuri.”

Dorul nu a dispărut. Distanța nu e doar strict geografică, spune ea, ci și culturală și lingvistică. În primul an i-a fost cel mai greu – limba, mentalitatea, ritmul vieții. Dar a rămas conectată, vorbește zilnic cu familia, se întîlnesc cînd pot, la mijloc de drum, undeva în Europa.

„Nu sunt ruptă de realitatea din Moldova. Sunt cu gîndul și cu inima în cîteva locuri simultan: aici, acasă și în București”, o spune pe un ton glumeț, Maria a mărtărusit că simte uneori o așa-numită „nostalgie a stomacului”, cum ar fi spus scriitorul Mihail Șișkin: îi lipsesc plăcintele mamei, tortul mătușii și mirosul din bucătăria casei. Dorul a învățat-o să aprecieze și mai mult frumosul în cultura din care vine, tot ceea ce pînă acum accepta ca pe un dat.

Acum, dintr-un alt colț de lume, Maria duce cu ea nu doar ceea ce a învățat, ci și locul de unde vine. Cu dăruire, cu recunoștință, cu vocația de a da mai departe. Pentru că atunci cînd ai avut parte de profesori care ți-au deschis drumuri, într-o zi „simți nevoia să fii tu cel care le deschide altora.”