Dă-mi o pace și-ți dau două lumi

În lumea noastră, a celor de azi, trăiesc legende necunoscute. Locuiește în satul Petrești, din Republica Moldova. Născut în 1926, se numără printre puținii participanți la cel de-al Doilea Război Mondial aflați încă în viață. Tragismul acelor timpuri e prezent în sufletul lui, dar nu și în inima sa, ca de oțel. La 17 ani, s-a pomenit cu o armă în mînă, fără să știe exact ce are de făcut. A înfruntat frigul și foamea cumplită și a luptat ani la rînd. Acum, la aproape 100 de ani, zîmbește și deapănă clipe din trecut, mulțumind lui Dumnezeu pentru cutezanța și lumina care i-au călăuzit nopțile în vremurile de război. Moș Ionică Lazariuc, omul din două lumi.

Sîmbătă, ora 09:47. Soarele și-a făcut apariția pe ulițele înguste ale satului, iar păsările din meri ciripesc cu glasuri ascuțite. Ajung la poarta lui moș Ion, o casă modestă care pare că a păstrat fiecare suspin. Mă apropii și bat ușor la ușa de lemn. Sînt întîmpinată cu un zîmbet cald și un salut prietenos.

M-a așteptat cu cîțiva biscuiți dulci, pregătiți cu grijă pe o masă veche. Am luat loc lîngă geam, cu cîteva poze alături și o priveliște către iazul din vale. Apoi s-a așternut povestea…

S-a născut în Basarabia, prinsă pe atunci în ghearele celui de-al Doilea Război Mondial. A crescut fără mîngîierea mamei, pierdută în negura unui trecut dureros. Anii de foamete și lipsuri nu i-au doborît voința, ci i-au întărit caracterul, pregătindu-l pentru provocările ce urmau să vină. Tinerețea i-a fost spulberată, iar armele au devenit „jucării”. „Eram doar un copchil, m-au luat și pe mine, nu le-a fost rușine”, își amintește, în timp ce mișcă încet pleoapele care îi acoperă irisul de un albastru imperial. 

„Nu știam ce e aceea armă, trebuia să ne arate ce și cum să faci”

„Timp de patru luni am slujit acolo, alături de băieți mai mari ca mine cu șase luni. Războiul era început, dar pe noi ne-au luat să ne arate cum să ținem corect o pușcă. Nu știam ce e aceea armă, trebuia să ne arate ce și cum să faci”, a rostit el, așezîndu-și mîinile pe genunchi. 

Pe terenul de antrenament a învățat cum să domine armele și cum să se poziționeze în caz de un atac nepreconizat. După luni bune de pregătire, cu o masă pe zi, au fost încărcați de către 30 de soldați puternici. I-au luat și i-au așezat într-un singur rînd, ca un șir indian, și au pornit. Trebuiau să străbată drumul pînă în Catranîc (sat din raionul Fălești, Republica Moldova, n.r.). Drumul, după cum povestește moș Ion, a fost lung, dar, păziți de soldați cu pistol la șold, au ajuns la baza care urma să îi transporte în alt oraș.

Bătălia sîngeroasă începuse fără ca cineva să anuțe startul. Tranșeele erau adăposturi temporare, dar și morminte pentru mulți dintre camarazii săi. A pornit călătoria nedorită pe un pod de lemn lung, care părea să se încline sub povara lor și să se prăbușească în apele Nistrului, dar au avansat cu hotărîre. Cu pași greoi și inima bătînd mai repede decît valurile apei, au traversat fluviul, lăsînd Nicolaevca în urmă. Dar Nistrul nu a fost singurul obstacol pe care l-au înfruntat, îmi spune, pentru că au mai traversat un alt rîu – Bugul, locul unde au fost împușcați primii soldați. 

Prin octombrie 1944, trecuseră deja patru luni de coșmar. Moș Ion a fost printre cei aleși să plece în Polonia, către noi provocări, pe teren necunoscut. Și-a lasat în urmă consătenii cu care venise, neștiind dacă se vor mai vedea vreodată, și s-a topit în negura nopții. Au ajuns în pădurea Lipa din Polonia. Aici au găsit adăpost în niște căsuțe construite de ruși, în inima pădurii. „Puteai să strigi cît de tare puteai, că nimeni nu te auzea”, povestește moșul.

În ianuarie 1945, o scenă de neuitat s-a desfășurat în tabăra militară. Soldații, proveniți din diverse regiuni ale lumii, au fost mobilizați pentru prima dată pe front. Printre aceștia, se aflau și membrii luați din Petrești, instruiți special pentru misiuni de sniper (lunetiști, n.r.). Cu acest tip de armă în mînă și cu instrucțiuni clare, ei au pornit hotărîți să-și facă datoria.

Înarmați și cu frica în sîn, au străbătut întreaga Polonie, în lung și-n lat, înfruntînd toate obstacolele întîlnite pe drum. Cei selectați în linia întîi a frontului, printre care era și moș Ion, se confruntau zilnic cu pericolele războiului. Fiecare pas era unul plin de tensiune și de așteptări. Erau gata să reacționeze la primul semn de amenințare.

Moș Ion își amintește mereu de sunetul metalic al armelor, de strigătele de ajutor în noapte și de tăcerea grea care urma după o încleștare. „Nu era doar lupta cu inamicul, ci și cu tine însuți”, mărturisește veteranul.

„Nu aștepta să te împuște el, împușcă-l tu, dacă vrei să trăiești”

„Nu aștepta să te împuște el, împușcă-l tu, dacă vrei să trăiești”, era unul dintre strigătele ce îi îndemnau și motivau la acțiune, îmi afirma bătrînul după ce a oftat profund. În acele zile, mîncarea și apa erau un lux rar. Soldații treceau prin ore întregi fără să guste nici un strop de apă sau să mănînce ceva. „Și dacă vrem mîncare, înaintăm și mîncăm, că dacă nu înaintăm stăm flămînzi”, ăsta era zicala tuturor, îmi spune moș Ion, și că singurele surse găsite de hrană erau puținii cartofi furați de la localnicii locurilor prin care treceau. M-ai venea din cînd în cînd bucătăria militară, dar chiar și atunci, pericolul bombardamentelor punea în pericol orice încercare de a lua o îmbucătură.

Cu toate acestea, chiar și atunci când erau lipsiți de orice resursă, ei nu au renunțat la speranță nici o clipă. Fiecare gură de mîncare era prețuită, chiar și acei cartofi, nemaivorbind de o bucată de pîine. “Cred că nici nu am văzut vreo bucată.”, îmi mărturisește mai apoi în timp ce și-a îndreptat privirea către ușa de la intrare.

„De ce m-am temut, nu am scăpat”

A avut de înfruntat două mari probleme: riscul de a fi împușcat și pericolul de a cădea în capcanele cu lanțuri. Însă ironia sorții a făcut ca ambele temeri să se adeverească. „De ce m-am temut, nu am scăpat”, spune el. Deși fuseseră avertizați de existența gropilor – „să nu cădeți în capcană, că dacă cădeți acolo rămîneți” -, moș Ion s-a prăbușit într-o capcană de 20 de metri. A reușit însă să iasă și să avanseze. 

Pe măsură ce a traversat linia frontului, a ajuns pînă în Cehoslovacia, „tot pe jos, nu cu căruța sau cu mașina”. Din Cehoslovacia, drumul l-a purtat pînă în Germania. Aici, împreună cu doi ruși, au găsit adăpost într-un bloc deteriorat, fără uși și cu geamurile sparte. A fost locul în care a resimțit pentru prima oară în mode direct drama războiului, fiind rănit în urma unui atac. „I-am văzut pe cei care au dat bomba. Să fi avut un AK-47, îi împușcam eu, că erau alături. Dar așa, eram cu sniperul cela, dacă tragi un glonț îl stîrnești și poate să te prindă și să te gîtuie”, spune moș Ion. 

Bomba mortală a lăsat în urmă două victime – unul dintre cei doi ruși și el. În timp ce încerca să își bandajeze cu o cîrpă rana de la picior, s-a strecurat pe burtă în spatele clădirii, pentru a se ascunde. Acolo a fost martor la sosirea a trei ruși purtînd geanta Crucii Roșii. În ciuda faptului că nu cunoștea limba rusă, le-a explicat prin semne despre rana pe care o avea. Singurul cuvînt pe care îl știa era „ножик”, (din rusă, „cuțit”). Voluntarii l-au ajutat și i-au acordat primul ajutor. „M-au luat pe o targă și m-au dus mai încolo, într-o groapă unde erau aruncați cei împușcați și cei răniți. M-au pus și pe mine acolo; am stat o noapte. A doua zi dimineață a venit o căruță cu niște cai mari, m-au încărcat și m-au dus la spital.” Mai tîrziu, un alt echipaj avea să-l preia și să-l mute într-un alt oraș german.

„Trebuia lume pe front, m-au luat din nou”

În mijlocul haosului din Germania, cînd moș Ionică abia se vindecase de pe urma rănilor suferite, a fost luat și readus pe linia frontului. Cu piciorul frînt și bandajat, a coborît din căruța militară direct pe cîmpul de luptă. „Nu m-am lecuit bine și m-a luat iară. Trebuia acolo, trebuia lume”, spune încetişor și-mi întinde o poză dinaintea plecării la război.

A fost martorul unei scene care l-a marcat: un camarad tînăr, nu mult mai mare decît el la acea vreme, a căzut sub tirul inamic. „Am alergat să-l ajut, dar era prea tîrziu,” își amintește bătrînul, cu vocea tremurîndă. „Acel moment mi-a arătat că viața stă pe un fir de ață”, continuă îngîndurat. 

Tablou îi era familiar. Soldații și-au reluat pozițiile pe cîmpul de luptă. Obiectivul lor: să ajungă la Berlin. La scurt timp după ce au ajuns, li s-a ordonat să se retragă și să se îndrepte către Praga, în Cehoslovacia. În ciuda aparențelor, războiul nu se sfîrșise încă în această regiune. Soldații împușcau la întîmplare, iar oamenii răniți gemeau de durere pe cîmpurile de luptă. Și dintr-odată, prin intermediul radioului, s-a auzit vestea mult așteptată: „S-a terminat războiul!”.

Supraviețuitorul

A fost o explozie de bucurie printre oameni. Fețe încărcate de emoții diferite, unele înlăcrimate de fericire, altele luminîndu-se în rîs, fel și fel. „Care plîngea, care rîdea, care își aruncau căciulile în sus. Parcă văd. Se îmbrățișau. Ei..”.

Povestindu-mi scenele acestea, Moș Ionică și-a amintit de cîntecele de atunci:

„S-a sfîrșit războiul, și-au trecut toți anii/ Trebuia să vezi și feciorul mamei./ Poate că de-atuncea el nici mîini nu are/ Și nu poate mamei să-i scrie scrisoare./ Poate că de-atuncea nici picioare n-are bietul/ Și-nspre casă vine tare cu încetul”. 

„Am plîns o lume/ Plîng neveste și copii,/ Plîng și oamenii bătrîni,/ Plîng și fetele din sat, / C-au rămas nemăritate/ Și flăcăi neînsurați/ La Odesa înmormîntați”.

Din satul Petrești, au supraviețuit doar doi dintre cei plecați pe front: moș Ionică și vecinul său. Deși războiul se încheiase, datoria și serviciul lor nu încetaseră. În anul 1949, moș Ion a revenit acasă pentru doar cîteva zile. Întîlnirea cu tatăl său și cu bunica a fost scurtă, deoarece a fost repartizat într-o altă unitate militară.

„Am lucrat pînă am ieșit la pensie. Baba a murit și așa am rămas singur”

„Tot în `49 m-au luat să învăț de șoferie. Am lucrat un an de zile acolo, cu o mașină”, își amintește el. În șase ani petrecuți pe cîmpurile de luptă din Germania, Cehoslovacia și Austria, moș Ion a fost martor la plînsete și durere. Cu toate acestea, a găsit puterea de a merge mai departe, întorcîndu-se acasă, în Republica Moldova nevătămat, dar cu cicatricile adînci ale experiențelor sale. Reintegrarea socială a necesitat timp și răbdare, dar bătrînul a demonstrat că, prin perseverență, orice obstacol poate fi depășit. S-a căsătorit, a făcut trei fete și casă de om gospodar, a lucrat în colhozul din sat, iar mai apoi șofer la o firmă din oraș pînă l-a ajuns bătrînețea. „Am lucrat pînă am ieșit la pensie. Și baba a murit și am rămas singur”, îmi mărturisește, uitîndu-se cu durere la poza din ziua nunții sale. 

În casa încărcată de istorie, întîlnirea cu moș Ion, veteranul de război, a devenit o punte între trecut și prezent, între durerea trecută și speranța viitoare.

E ora 17:03. Soarele apune cu pași grăbiți după dealul satului vecin. Am terminat biscuiții. Moș Ion m-a condus cu bastonul către portița pitită între doi copaci înalți și verzi. I-am zîmbit recunoscătoare: „Mulțumesc pentru că sînteți un exemplu!“. Mi-a zîmbit înapoi și mi-a spus ca un prieten vechi: „Poți să vii cînd vrei. Te mai aștept.”