Pe dealul Buciumului se aud clopotele de fier cum se izbesc cu putere și ecoul ce îl lasă în urmă, cu un sunet înfundat. Oamenii se adună parcă în șiruri, unul după altul, se îngrămădesc și se înghesuie să ajungă în curtea bisericii. Nicicînd orașul parcă nu a mai fost așa plin de suflet la o oră tîrzie de noapte. Bătrîni, tineri și copii, generații întregi își părăsesc casa pentru a o încărca la întoarcere cu Lumina Sfîntă. Tradiția spune că în noaptea de Înviere fiecare creștin trebuie să aducă în locuință lumînarea aprinsă, doar așa va avea parte de belșug și liniște pe tot parcursul anului.

În miezul nopții de 11 aprilie, Biserica „Pogorîrea Sfîntului Duh” din Iași își deschide porțile de fier vopsite verde-albăstrui pentru oricine vrea să îi pășească înăuntru. Înconjurată de mormintele impunătoare, biserica se înalță mîndră pe dealul Buciumului, la un kilometru de „Plopii fără soț”. Pe străduța șerpuită ce duce spre biserică, în stînga și în dreapta, se zăresc zeci de case ale căror locuitori urcă dealul gîfîind și ținînd în mîini candele și lumînări.

În curtea bisericii, oamenii se așază sprijiniți unul de altul, vorbesc în șoaptă și așteaptă să cînte împreună cu preoții „Hristos a înviat!”. Dumitru Carp este preotul paroh al bisericii „Pogorîrea Sfîntului Duh” și unul dintre oamenii care au puterea și menirea de a-i îndrepta pe semenii lui spre credință. Cu părul și bărba grizonantă și cu veșmîntul alb ce atinge pămîntul în urma lui, preotul Carp se îndreaptă spre altar, acolo unde va începe slujba de Înviere.

Bunica Safta vine cu nepoții și familia ei în fiecare an de Înviere la aceeași biserică și, deși ceilalți pleacă cu puțin timp după miezul nopții, ea ascultă slujba pînă la sfîrșit. „Mereu mi-a plăcut să îl aud pe părinte cum predică, are un glas așa de cald și orice spune e o învățătură pentru noi toți”, spune aceasta.

Pe lespedea rece

În noaptea de Înviere, mormintele, întunecate în restul anului, sînt acoperite acum de candele mai mari și mai mici, de lumînări de ceară și de rudele care vin să le aducă lumină celor care au trecut într-o altă lume. Din capătul curții, abia dacă se mai aude mulțimea care deja a început să cînte domol. Din mînă în mînă, Lumina Sfîntă ajunge și la doamna Anuța, care a venit să mai aranjeze mormîntul soțului ei încă o dată. Cu două ghivece de begonii roșii la un capăt și la celălalt al crucii de marmură, doamna Anuța aprinde fitilul ce plutește în candela gălbuie din mijlocul cimitirului. Pentru ea este primul an în care, în noaptea de Înviere, nu stă în biserică, ci pe treapta rece de beton ce înconjoară mormîntul soțului. Asemenea ei sînt multe bătrîne care vin la slujbă cu baticuri negre ce le acoperă frunțile ridate și cu sacoșele pline de cozonac și pască.

„Veniți de luați lumină!”, îi îndeamnă părintele Carp pe toți cei care au venit în noaptea de Înviere la biserică, la puțin timp după ce clopotele din spatele curții au bătut ora 12. Ieșit din altarul bisericii, părintele Dumitru Carp sfătuiește lumea să rămînă la slujbă pînă la sfîrșit, dar mulțimea deja se răspîndește spre case.

Doamna Anuța părăsește mormîntul soțului ei și își face loc pe poteca ce duce în jos, spre biserică. Are în gînd să stea pînă în zori, să asculte toată slujba și abia dimineața să se împărtășească cu Sfintele Taine. La intrarea în biserică, aceasta îl urmărește cu privirea pe părintele Carp, care, cu un zîmbet amar pe buze, se întreabă unde este mulțimea care, nu demult, umplea toată curtea bisericii.

În zorii zilei, femeile stau cu tăvile cu pască și cozonac în curtea bisericii, pe care o înconjoară de trei ori, și, mai apoi, își lasă copturile la sfințit pentru a le împărți săracilor. La ora patru a dimineții, creștinii își fac ultima cruce cu fața spre răsărit și mai cîntă, încă o dată, „Hristos a înviat!”. Drumul spre casă acum parcă e mai liniștit, clopotele se aud din depărtare ca un ecou pierdut, iar soarele se chinuie să lumineze ușor dealul Buciumului.