Cum a ajuns Cosmin să fie The Fly, să îi dea viață Doinei și să pornească Urzeala

Cînd într-un boţ de gînduri îşi fac loc ritmuri creatoare, e semn că pe pereţii lumii vor răsări cercuri, pătrate, romburi sau Doina, ca zid al tradiţiei. Cu aer de om prins în plasa grijilor, cioplit de zgîrîietura satului şi întors către ziua de mîine, îşi ţinteşte în jos faţa rombică, acoperită cu o năframă roşie încolăcită în jurul gîtului. Pe terenul albastru, cîţiva pui străjuiţi de cloşca lor zdrobesc în ciocuri hrana virtuală aruncată din mîna geometrică. O fustă lungă pînă în pămînt şi o cămaşă cu mîneci ce-i acoperă orice fărîmă de piele ţin timpul în loc, de parcă acolo ar păstra taina sufletului. Era „robo-femeia de la sat, închisă într-o curte high-tech de sticlă sau de porţelan”. De această dată, Doina a ajuns pe tricouri pentru a străbate România pînă spre margini. S-a desprins de ogradă şi a plecat cu istoria în desagă, ca s-o ilustreze în ochi străini. Făuritorul ei a urmat acelaşi drum, după ce s-a gîndit „să mă fac folositor prin ideea de păstrare a tradiţionalismului în inima unor oameni care vor să-l susţină pînă la capăt”. Nu se vede în cercul artiştilor cînd îşi pierde rutina, cu toate că încă din 2010 îşi etalează creaţiile pe pereţii posomorîţi din ţară. „M-am obişnuit să desenez lucruri pe care să le vadă oamenii, dar percep asta un pic altfel. Nu trebuie să o faci pentru cei din jur, trebuie să desenezi pentru tine”. La cîrma tuburilor cu vopsea şi a spray-urilor, dincolo de operele de „stradă”, stă îndrăzneala de a răspîndi artă prin simboluri. Condiţia este ca în treacătul vremii, publicul să o primească cum se cuvine.

Azi, unii tineri se distrează în faţa calculatorului, iar alţii fac modele purtătoare de tradiţii cu ajutorul lui. „TradiŢionometrie”, aşa îi spune autorul. După ce motivele tradiţionale au împînzit design-ul contemporan, prin 2012 au explodat o serie de experimente în acest domeniu, trecute printr-un apogeu urmat de sfîrşitul ce i-a astupat glasul. Chiar dacă valul a trecut, au rămas urmele ideilor scăpate din drumul rectiliniu al fashion-ului. Cu oxigenul folclorului ca inspiraţie, în 2013 s-a întins peste lume un brand de streetwear care conturează o altă faţetă a tradiţionalului, una îmbinată cu modernitatea. De la lansare, Urzeală continuă să coloreze pe tricourile tinerilor pofta de trecut, prin ochi noi. „Să nu uite lumea de folclor, de strămoşi şi de istorie. Ca să schimbi ceva, e strict necesar să te uiţi la istorie, să vezi greşelile vechi ca să nu le repeţi în prezent. Trebuie să porţi mai departe ce au făcut strămoşii tăi. Cineva a stat şi a gîndit ceva, se uita la Soare şi vedea anumite simboluri şi e păcat să le dăm cu piciorul la o parte”, afirmă cu încredere cel pentru care ornamentul a trebuit să-i parcurgă filtrul ca să fie actual.

Operă de stradă

Prietenii şi graficienii îl strigă The Fly, adică cel care aterizează pe bucăţi de perete nu de formă, ci ca să-i însufleţească. Cînd a început să-şi expună lucrări mai ample, „musca ţeţe” i-a devenit a doua faţă. Aceasta a zburat în timp şi aşa a devenit The Fly. „Cu timpul, m-am împrietenit cu doi oameni, care făceau aceleaşi lucruri ca mine, tot pe şabloane. Unul era The Monk, din Bucureşti, şi altul, The Orion, din Timişoara. Am zis să fiu şi eu un «the» în rînd cu ei. Cu asta am crescut, asta sînt.” Emite un optimism particular, chiar dacă se pierde prin gînduri noi, cu siguranţă la un alt tablou sau la cel schiţat, de acasă. În alte împrejurări, îl cheamă Cosmin-Ionuţ Iluc, vine din Botoşani şi la ai săi 23 de ani deja semnează tricourile fanilor Urzeală pe care domnesc propriile sale desene. Chiar dacă banii nu ies cu duiumul din vînzări, miza este alta, deoarece „cîştigăm satisfacţia şi mulţumirea aia cînd vezi un om necunoscut pe stradă cu un tricou făcut de tine şi nu-şi dă seama că a fost ideea ta la bază. Plus la asta, poţi purta hainele tale făcute tot de tine. Cînd îi vezi pe alţii care poartă Urzeală, cei care intră într-o categorie de maximum 50 de oameni, înţelegi că un model din cele 50 a ajuns tocmai la un om necunoscut pe care-l întîlneşti anume tu pe stradă”. Entuziasmul nu-i stă numai în cuvinte, îi sare pe ochi.

La cealălaltă extremă a figurilor geometrice şi stencil-urilor, adică jocurile cu şabloanele pentru litere şi simboluri ce nasc mesaje, îi atîrnă ingineria. Este student la Facultatea de Construcţii de Maşini şi Management Industrial a Universităţii Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iaşi, deşi se îndrepta iniţial spre web design, în ritm cu ataşamentul pentru grafică. Nu a găsit nestemata nici la Automatică şi Calculatoare, aşa că următorul pas a fost să-şi încarce timpul liber cu ea. I se părea că ultima alegere îi va fi doar un plus în carieră, însă a găsit-o aproape de pasiune. „Surprinzător, dar mi-a plăcut şi încă îmi place domeniul. Toate lucrurile făcute pe Urzeală şi The Fly sînt geometrice, cu unghiuri drepte. Nu prea vezi ceva rotund pe-acolo şi chiar dacă le vezi, au o perspectivă. Aşa că m-a ajutat foarte mult geometria descriptivă învăţată la facultate”. Totuşi, îmi spune răspicat că nu se vede în pielea muncitorului sîrguincios care îşi ţine din strîns rutina într-o corporaţie mare. „Ei sînt bine delimitaţi de anumite standarde, însă parcă aş vrea să lucrez în postura de inginer mai creativ, adică eu să fiu acela care se ocupă ca piesele să arate mai bine din punct de vedere estetic. Sînt oameni care caută acest lucru, nu sînt restrînşi doar de productivitate, ci văd lucrurile altfel”, afirmă hotărît Cosmin.

Strigătul izbîndei

Cu mesaje sau fără, a avut timp să-şi lase creativitatea să erupă pe cînd s-a aruncat în proiectul Red Bull Collective Art. Pînă şi Doina a prins viaţă acolo. A fost unul dintre cei trei artişti din România, promovaţi ca iniţiatori ai locului, pentru a scoate la lumină o operă colectivă şi unitară de 1,3 km, răspîndită la nivel global. Din lucrarea lui au provenit altele şi încontinuu s-au ivit tot mai multe, ca într-un lanţ al evoluţiei. Tehnologia modernă a sărit şi de data asta în ajutor.

„Toţi credeam în idealul Unirii Basarabiei cu România, toţi îndrăgeam istoria, vorbeam despre aceleaşi culturi şi din acest motiv am şi continuat pe partea istoriei”. Anul acesta, Cosmin îşi visează desenele pe pereţii Chişinăului, iar peretele mare din Botoşani, unde are cele mai multe amprente, îi stă deja la dispoziţie.

Gustul desenului i-a ajuns pe fir prin legătura cu oamenii care erau de partea campaniei „Basarabia, pămînt românesc”. În 2008, The Fly încă zugrăvea mesaje pe toţi pereţii. Cînd a cunoscut basarabenii cu tricolor de sus pînă în jos, s-a gîndit că „noi putem fi în stare să vrem ceea ce vor şi ei. Pînă atunci nu înţelegeam că oamenii de dincolo de Prut îşi doresc cu adevărat Unirea cu România şi noi nu sîntem în stare să-i aducem acasă. Am scris despre asta cam pe orice perete pe care-l prindeam”. Îmi zice că făceau parte dintr-o familie în acele vremuri, oameni care credeau în aceeaşi problemă. „Toţi credeam în idealul Unirii Basarabiei cu România, toţi îndrăgeam istoria, vorbeam despre aceleaşi culturi şi din acest motiv am şi continuat pe partea istoriei”. Anul acesta, Cosmin îşi visează desenele pe pereţii Chişinăului, iar peretele mare din Botoşani, unde are cele mai multe amprente, îi stă deja la dispoziţie.

Ingredientele din lăcaşul atistului

Valorile şi trecutul s-au lipit de mesajele lui încă din copilărie. „Aşa am crescut. Cînd eram mic mă uitam cu tata la filme istorice româneşti, de acolo cred ca cel mai mult m-a pasionat istoria. După asta m-am apucat să colecţionez monede cu un coleg de clasă. Chiar mi-a plăcut şi de atunci am ales să mă ocup de partea asta urbană. Eram foarte pasionat de România, voiam să aflu cît mai multe, citeam, aveam şi un profesor de istorie foarte bun, care ştia cum să ne înveţe, cum să ne atragă atenţia, astfel încît să reţinem anumite lucruri”, îmi povesteşte Cosmin.

Cosmin, The Fly

Şi astăzi se inspiră din biblioteca sa în care plutesc motivele culturii populare. Îşi are locul în atelierele lui, nici mari şi nici mici. Unul stă teafăr în Botoşani, în camera lui, şi „nu arată spectaculos, nu am tablouri pe pereţi, n-am nimic făcut de mine. Totuşi, acolo am un singur tablou, dar nu pot să zic că-i operă, sînt doar nişte lucruri abstracte pe el. Un dulap plin de tuburi, spray-uri şi altele. Un balcon care devine atelier cînd desenez o pînză dacă sînt acasă”. În Iaşi, pe culmile neliniştite ale căminului studenţesc, „doi colegi nervoşi, deranjaţi de vopseaua de la spray-uri cînd desenez ceva în cameră. Am un coleg care tot desenează, cu el sînt pe aceeaşi lungime de undă. E geometrie, aşa că folosesc anumite puncte de reper pe care le fac pe perete ca să-mi păstrez proporţiile de care sînt obsedat. Dacă nu le respecţi, desenul iese disproporţionat. La mine aşa-i, colţul e colţ, pătratul e pătrat, cercul e cerc. Dar mare lucru în cameră nu fac. Sau atelierul meu e biroul, laptopul, agenda şi un creion sau un pix. Şi un teanc de cărţi cu modele tradiţionale sau un folder cu foarte multe fişiere”. Cît despre „TadiŢionometrie”, cum îi place să-i spună, „fiind pasionat de desenul tehnic, de matematică şi de lucruri exacte, pe modele totul e geometric, bine delimitat, aşa că imediat am şi îndrăgit asta şi mi-am creat o imaginaţie cît mai bogată. Mă inspir foarte mult din ele”.

Tradiţie urzită cu folos

Tot din pasiune a explodat şi Urzeală. În 2010, cînd a decis să facă desene mai speciale, pe şabloane complexe, a ajuns să participe şi la festivalurile din Bucureşti, Cluj şi Timişoara. S-a legat şi de grafica pe calculator şi printuri, însă abia în 2013 a sărit o colaborare la orizont. „Cineva a văzut ceea ce făceam şi fiindcă avea un atelier de haine, mi-a propus să mă implic şi eu. Pe atunci făceam şi tricouri, dar manual. După ce le-a văzut, m-a convins să lucrăm împreună, eu cu grafica, ea cu tricourile. Mi-a spus că vrea să-mi îndeplinească visul fără să ştie că chiar mi-am dorit mult asta. Aşa că am plecat la Bucureşti şi doar trecînd pe acolo, dintr-o simplă discuţie, am ajuns să stau trei luni ca să vorbim despre idee. A fost totul de la zero, n-aveam nici eu şi nici ea experienţă. Astfel, am început să strîngem contacte de la oamenii care se ocupau de print, de la cei care vindeau materiale, de la mulţi alţii”, îmi povesteşte Cosmin.

Cu toate că în spatele afacerii radiază legături, echipa este compusă tot din două persoane, cum a fost iniţiată. Datorită frîului liber al imaginaţiei, istoria îi oferă o mulţime de surse pe care le poate reconstitui. Cărţile şi materialele în format electronic, pozele din muzeele ţării, cum este ASTRA din Sibiu, precum şi cele din casele bunicilor, sînt impulsuri, pe care le ia ca ornamente cu poveşti ce trebuie modificate. „Nu sînt de acord ca să iau un model de pe o ie cu vechime de 100-200 de ani şi să-l pun direct pe tricou, fără retuşuri. Tricoul este un lucru urban, iar ia este ceva tradiţional, de pus în ramă, de purtat la zile de sărbătoare. Nu pot să iau un model de ie şi să-l pun pe tricou, trebuie să-l schimb cumva la zilele noastre, să pară mai urban, fiindcă acum majoritatea oamenilor sînt urbani. În zona asta ne învîrtim mai mult”. Ei deja au început să desprindă de stocajul timpului verbul „a urzi”.

Deşi la început era un cuvînt suspicios, acum apare în fel şi chip chiar şi în cazul cumpărătorilor, care „l-au folosit şi ei şi am văzut chiar în descrierile de la poze, de exemplu, «m-am urzit cu o bluză» . În felul acesta, cuvîntul s-a răspîndit şi lumea a ajuns să-l îndrăgească, pe lîngă brand. Sînt oameni pentru care verbul «a urzi» a intrat în limbajul lor uzual”, zîmbeşte Cosmin.

Deşi la început era un cuvînt suspicios, acum apare în fel şi chip chiar şi în cazul cumpărătorilor, care „l-au folosit şi ei şi am văzut chiar în descrierile de la poze, de exemplu, «m-am urzit cu o bluză» . În felul acesta, cuvîntul s-a răspîndit şi lumea a ajuns să-l îndrăgească, pe lîngă brand. Sînt oameni pentru care verbul «a urzi» a intrat în limbajul lor uzual”, zîmbeşte Cosmin.

Îşi păstrează cu tărie părerea că a venit timpul să se ivească o evoluţie a motivelor tradiţionale şi se vede în postura celui care o va direcţiona. Şi în cazul culorilor de pe ii, artistul a încercat să le conducă în alte margini. Chiar dacă e greu să le aducă înapoi, acesta foloseşte „un fel de roz, mov sau violet. Există ii foarte colorate, aşa că utilizez culorile vii, că dacă schimbi modelul, schimbi şi culoarea. Te uiţi la el, îl vezi într-un fel şi îl faci aşa. Încerci să păstrezi sursa de inspiraţie, dar să nu fie identic cu ea. Să se vadă anumite perspective, linii, pătrate şi cum sînt aşezate acestea, numai nu mot à mot”.

Scriitorul operei de „stradă”

Cum e firesc la omul prin care curge arta, timpul este relativ. Pentru ornamentele care urmează să se aciueze pe tricoul final, acesta îşi poate rezerva o zi sau chiar o săptămînă. Nu poate porunci ideilor, şi chiar dacă încearcă, nu are o scară aproximativă. La Street Art e la fel. Pentru The Fly, asta din nou nu poartă conotaţia de „artă”. Sau ea are o continuitate, nu este egală cu hobby-ul şi izgonirea stresului facultăţii. „Îmi place, pentru că nu sînt limitat, adică dacă vreau să creez ceva astăzi, mă apuc, şi aşa pot să finisez săptămîna viitoare. În condiţii de stres, cînd oamenii îţi impun anumite teme şi restricţii, e greu să lucrezi şi să te încadrezi”, susţine tînărul. Încearcă de mult timp să-şi captureze propriul stil, dar crede că „am foarte mult de lucru. Mă uit la alţi oameni care desenează şi imediat le recunosc operele. Ei sînt cu adevărat artişti, adică asta fac toată ziua, dar eu n-o fac. Nu mă grăbesc, fiindcă desenînd mai scap de rutină. Programul meu se schimbă de pe o zi pe alta, dar desenele mele mă determină să mă mai concentrez asupra a ceea ce îmi place să fac, chiar dacă după o lucrare la care stau trei zile trebuie să dorm două zile”.

Ar vrea să vadă toată România, ca apoi s-i poată păşi hotarele. Nu pentru a rămîne acolo, ci în numele comparaţiei, altfel n-ar şti ce aromă are ţara în care a crescut odată cu proiectele lui. Ar mai lua oameni de partea lui, ca să aducă schimbarea pe meleaguri, cu tot optimismul. Ar face asta măcar şi prin stencil-uri sau zgîrieturi lăsate pe suprafeţe. The Fly, cel care încă mai zboară, a lucrat pe un perete dintr-o fabrică abandonată din Oradea şi adusă la condiţii pentru concerte, în perioada 15-18 aprilie anul acesta. A ajuns acolo printr-un proiect care promovează activităţile culturale şi îmbină ruralul cu urbanul, Rurbanizat OR. „Mi-am dorit de ceva timp să ajung în Oradea şi să desenez, iar aceşti oameni au fost foarte deschişi la iniţiativa mea”, rosteşte Cosmin. Îmi zice că în continuare este posibil să integreze şi nişte păsări printre simbolurile fixe. Tot din unghiul folclorului, pentru că „le-am văzut în etnografia oraşului de unde mă trag”.

În timp ce oamenii îşi transmit reciproc urzelile pe care le-au strîns sau, din întîmplare, două tricouri urzite se ciocnesc pe stradă, The Fly îşi fugăreşte imaginaţia. În ea mai apare Doina, mai fîlfîie păsările şi mai fredonează geometria. Le ia pe toate aproape, dar mai întîi de toate, se gîndeşte cum le vede. Într-o cutie invadată de semnele întrebării, se refugiază încovrigat un om în pantaloni. Încă e în spaţiu, dar dacă o latură din capul creatorului îl ţine între variante posibile, e semn că Urzeală va năpădi peste tricouri şi hanorace cu personaje în plus, iar Doina va avea un soţ. Poate atunci pe chipul ei rombic va tresări un zîmbet.