Am coborît din „obositul” tramvai numărul 9 și merg pe jos încă aproximativ un kilometru pînă la destinație. Talciocul din Iași se desfășoară pe locul vechiului tîrg de cherestea și mașini, pe lîngă Șoseaua Hlincea. Cuvîntul provine din rusescul толчок (n.r – tolciok) și înseamnă „piață unde se vînd vechituri și obiecte de ocazie”. Bazaruri de felul acesta există peste tot în lume. E ca un oraș mai mic, o anexă a Iașului. Sute de oameni vin aici în fiecare duminică. Pentru fiecare dintre ei, talciocul e „chestiunea zilei”.

Cît cobor scările care încep de la pod, spre tîrg, mă întreb cu ce cumpărături o să mă întorc acasă. Cu ce mă înnoiesc astăzi? Cît timp voi negocia prețul unui tablou sau al vreunei cărți? În jurul orei 11.00, tîrgul devine din ce în ce mai aglomerat. Cu cît mă apropii mai mult, cu atît se face mai primăvară. Nu mai e mult pînă la Paști, dar valul de ninsoare căzut peste Iași în luna aprilie a luat prin surprindere nu doar autoritățile, ci întregul oraș. Soarele începe acum să topească mormanele de zăpadă.

Tîrgul este și despre concurență.
– Telefonul cît costă?
– 50. Dă-mi măcar 25 pe el.
– Dar cartelă Orange merge la el?
–  Sigur. Sunați, vă sună, garantează bărbatul, cu mîinile în buzunare și privirea serioasă.
– Am mai cumpărat două telefoane de aici și n-o mers. Sper că măcar acesta să nu se strice, zice doamna, și accesează meniul noii achiziții, un telefon cu butoane.
– Mai bine cumpărați de la mine, doamnă, strigă un alt bărbat.

La următorul vînzător văd Noul Testament, în trei exemplare diferite, așezate lîngă cîteva icoane și două perechi de papuci.

– Cu cît îmi dați Noul Testament?
–  Cinci, cinci leuți. Îl dau înainte de Paști, așa.
–  Îl iau!

Doi băieți se apropie entuziasmați de marfa unui bărbat îmbrăcat într-o geacă mai mare cu două numere. Unul dintre ei observă o pereche de ghete și exclamă:
„Uite, ghete de fotbal cu CR7 (n.r – Cristiano Ronaldo), cu tot cu șosete! Mărimea 35 și jumate, îmi sînt mici. Oricum mi-am cumpărat deja altele.”

O femeie ține într-o mînă ramuri de salcie, iar cu cealaltă ridică un cercel dintr-o cutie cu bijuterii; pare ceva pe placul ei.
 –  E numai un cercel, n-are pereche, dar e de argint, să știți.
–  Dacă e numai unul, nu-l vreau.

Domnul Nicolae vine la tîrg duminicile. „Aici oamenii vin de la ora la care vor să vină și pleacă în jur de ora 12.00-13.00. În alte orașe e altfel. De exemplu, la Focșani tîrg se ține vinerea și miercurea. La Bacău la fel, duminica. La Suceava, zi de cumpărături e sîmbăta.” Are 68 de ani, e pensionar și își omoară timpul cu așa ceva, pentru că, zice el, „nu vreau să o iau razna”. Vinde, cumpără din altă parte, dacă îi convine prețul.

„Aia e lanternă, după modelul panoului solar, se încarcă de la soare. De un arzător nu aveți nevoie? Pentru încălzire, pentru un grătar, luați, haideți.”

„Trebuie să ai ocupație, să faci ceva, să uiți de lucruri mai urîte, de singurătate”

Cît nu-i ocupat cu cei care cumpără, îmi povestește despre sine „Trebuie să ai ocupație, să faci ceva, să uiți de lucruri mai urîte, de singurătate. Sînt singur, din ’89. Îmi place să lucrez orice, chiar și la pămînt. Pămîntul îți dă energie. Eu mai și grădinăresc. Mă rog la Dumnezeu să rămîn deschis la minte și la suflet. Dacă mai stai cu mine, multe lucruri pot să-ți povestesc.”

Părăsesc cărarea îngustă, merg spre șoseaua ce leagă „tîrgul mic” de „tîrgul mare”. Trec mașini, șoseaua Hlincea e aglomerată. Dintr-o mașină azurie, o doamnă privește pe fereastră, apoi spre soțul ei. Parcă ar opri și ei să vadă mai îndeaproape, dar își văd de drum și, împreună cu celelate mașini, fac dificilă, dar nu imposibilă, deplasarea oamenilor, care traversează strada care și pe unde poate.

Băltoacele au umplut gropile străzii și ale trotuarului. Un domn cu căciulă cu moț a luat o mătură și zice că se ocupă de curățenia de primăvară. Mătură apa din preajma mea. Colegii lui de tîrg zîmbesc și îmi spun:

– Gata, nu te mai măriți.

– Mare necaz!

Un bărbat încîntat face cale întoarsă de la tîrg cu un dispozitiv pick-up pentru discuri de vinil. Zice că că l-a cumpărat cu 150 de lei.

„Valoare unui lucru i-l dă materialul din care e făcut, apoi semnificația pe care o are”

Pe domnul Viorel l-am mai salutat la talcioc de alte cîteva ori. E îmbrăcat în roșu și poartă șapcă cu blană. „Am tot felul de obiecte, cu ornamente din geometria sacră, cu un pește, care înseamnă hrană spirituală. Am Sfînta Treime, am nodul dragostei, reprezentat de patru inimioare. Pentru mine lucrurile astea au valoare. Valoare unui lucru i-l dă materialul din care e făcut, apoi semnificația pe care o are. Îndeosebi mă refer la lucrurile făcute manual, prelucrate cu ciocanul, nu cu vreo mașinărie. Dacă n-ai pasiune, răbdare, nu scoți în capăt lucrul început. Apoi, e trist că nu toți oamenii au dezvoltat simțul artei. Unul din motive ar fi starea materială. Creierul este conectat doar la existență, doar la hrană.” Îl ascult și sper să-l revăd și duminicile următoare.

Domnul Vasile, e meșteșugar. „Iarna lucrez la atelier, iar vara vînd.” Pe masa lui sînt așezate obiecte cu tematică de Paști. „Fac un lucru bun, frumos, și util altuia.”

Următorul om la masa căruia m-am oprit îmi întinde o figurină Donald Trump, care își mișcă capul. „O dau cu 80 de lei, nu mai puțin. Tu știi ce valoare o să aibă figurina asta peste cîțiva ani?”. Și îndată se aude un comentariu revoltător de la un cuplu care se aprobă unul pe celălalt, precum că Trump ar fi fost arestat pe nedrept și că, de fapt, era icomod și a făcut numai lucruri bune. „L-au arestat globaliștii, sînt niște interese la mijloc”, sînt convins eu. „Uite, el îți aprobă acuma, dă din cap”, zice vînzătorul.

Un bărbat bea cafea în mașină, pe scaunul din față, cu ușa deschisă. „Ieftineală, domnișoară, cumpărați ceva de la mine, vă fac reducere.” Povestește din auzite că la început, nu știe exact dacă înainte sau după Revoluție, „prin tîrgurile din Timișoara, Oradea veneau sîrbii, cu cafea Inka, de obicei cu lucruri pe care nu aveam noi. Ne-am deschis și noi talcioc, la Iași, de ce nu?”

Muzica ce răzbate dintr-o boxă dezmorțește atmosfera. Să stai să ghicești de unde se aude melodia, că sună cam așa: „Dă-i inimii ceea ce cere/ Numai nu-i da avere/ Ai să o pierzi pe drum/ Că banii o fac scrum”. La o margine, magazinul alimentar cît un ghișeu ademenește cu mirosul de cafea și cîrnați.

O femeie cu părul prins și expresie serioasă fumează întrerupt, pentru că decide să numere banii. Scoate ostentativ bancnotele – de 100, de 50 de lei. După ce le numără, tot ostentativ, le pune la loc în buzunarul pantalonului.  

Tîrgul are vreo 6.000 de metri pătrați și se termină lîngă o mulțime de metri cubi de cherestea. Fragmente de istorie, aranjate pe tarabe sau pe folie de polistilenă, pe jos. „Suplimentul de cultură”, ediția de luna trecută, deschis la pagina cu titlul „De la București se vede doar Bucureștiul”. Farfurii din porțelan, seturi de pahare, scrumiere. Nu le ating, mă tem că-s neîndemînatică. Doar privesc. Albume cu fotografii, cărți, medicamente, jucării, anvelope, brățări, genți, ceasuri. „Ceasuri elvețiene”, garantează domnul. „Ceas din 1960, 1941, Omega, Zenit. Dar mă îndoiesc că vrei să-l cumperi. Voi, ăștia tineri, vreți ceasuri noi, sofisticate.” Nu-l aprob, nu-l contrazic. Alături, un amplificator, niște tobe și o cameră Cannon din 2002, adică de dinainte să mă fi născut eu.

„Cumpărătorii care sunt mulțumiți de ceea ce le vinzi, se întorc.”

Iosif, născut și crescut pe „caldarîmul” Iașului, așa cum o zice el, vine de opt ani, duminicile, la talcioc. O face din plăcere, nu trăiește din așa ceva. Este tîmplar, iar unele dintre obiectele expuse le-a confecționat chiar el. De exemplu o măsuță și niște scaunele. „Autodidact, dacă mă întrebi.” Pe masa lui stau întinse recipiente vechi din metal și alte minunății, precum măști din lemn, simbolice, care mă trimit cu gîndul la triburile exotice ale Ecuadorului. „Aici, la talcioc, socializez, fac cunoștință cu oamenii. În general, cumpărătorii care sunt mulțumiți de ceea ce le vinzi, se întorc. Un lucru devine mai valoros cu cît cumpărătorul și-l dorește mai mult.”

Între el și alți doi prieteni s-a iscat o discuție pretențioasă. George, care este inginer agronom, povestește că „munca în străinătate este doar așa, o opțiune. Dacă știi ce să faci, se poate trăi bine și în România. Cu doi ani în urmă am fost și am lucrat în Germania. Știți ce se mai spune despre Germania? Că este ca un lagăr. Pentru orice greșeală, plătești. Mai bine dorm liniștit pe perna mea, decît miliardar. În momentul în care muncești doar ca să strîngi, ești un Hagi Tudose.”

Eu sper să rămîn acolo unde m-am născut. Să trăiesc bine în România. Mare, generoasă, cea din stradă ori cea din taxi, așa cum am cunoscut-o. Gîndurile îmi sînt întrerupte de trenul Iași – Vaslui, care tocmai a trecut grăbit. Linia de cale ferată e în vecinătatea tîrgului.

Se face amiază. Marfa care nu s-a vîndut e pusă pe aceleași tarabe, de data asta strînsă în niște pungi mari și colorate sau în saci. O să fie adusă din nou duminicile viitoare pentru curioși sau colecționari. Alți oameni se vor reîntîlni să se salute și să-și povestească cum le-a trecut săptămîna, să negocieze ori, eventual, să răspundă la întrebările unui reporter.