Basarabia s-a strans cu tot zbuciumul din inimi intr-o camera de camin. Degeaba Lilia, Lenuta si Nadia isi ascund obrajii rumeni in paginile cartilor sau in ecranul laptopului. Degeaba incearca sa vorbesca literar romaneste, ca pentru a fi inregistrate pe reportofon, tot pe limba sufletului lor de-acasa, mai dulce lor decat bomboanele Bucuria, articuleaza cuvintele. Pentru ca altfel nu ar mai fi ele insele, libere in identitatea lor pe care refuza sa o traficheze in asteptarea unei uniri in care nu mai cred.

„Am tort Kievski, trimis de mama de acasa” si Lilia ma trage sa iau loc la masa. Si ma trezesc in fata mea cu o felie mare de tort din ciocolata, ornamentat cu flori din crema cu frisca. Pe masa stau doua pungi cu bomboane Bucuria, cu abalaje multiculore, tentante. Intrarea intr-o camera de basarabence nu poate trece fara invitatiile la un vin rosu „facut de tata acasa”, un ceai sau o cafea. De obicei de musafiri se ocupa Nadejda, insa acum e cocotata pe patul de sus din stanga camerii, inconjurata de carti. Invata, caci are examen. „Sunt fata constiincioasa, nu te supara daca nu am sa stau cu voi la vorba” se scuza fata.

Daca vreau sa vorbesc despre rusisme si intergrarea in societatea romaneasca va trebui sa o astept si pe Anisoara care tocmai vine intr-o fuga din sala de lectura, si o zbugheste din nou pe usa „Mi-am lasat laptopul acolo, vin imediat” imi spune si dispare.

Imbracata intr-un tricou rosu si in pantaloni de training asortati la culoare tricoului, Anisoara isi pregateste o cafea si isi trage un scaun mai aproape de masa. Cu un zambet larg, incat i se poate observa dantura frumos construita si doi ochi albastri jucausi ma analizeaza de sus in jos, si invers in timp ce mesteca zaharul in ceasca cu cafea. „Da, vrei sa ma inregistrezi pe reportofon? Ei, bun atunci, trebuie sa vorbesc frumos romaneste” trage aer adanc in piept si isi reazama cotul de masa. „Noi suntem toate basarabence in camera si vorbim liber cum acasa, cu regionalisme, cu rusisme, ca e mai usor sa ne exprimam”, vine cu o nota de sinceritate. „Nu, eu as vrea sa spun ca ma simt eu insami, caci asa am trait 18 ani si nu cred ca ma schimb. La facultate vorbesc curat romana, dar parca nu ma simt eu insami”, tine sa adauge Liliana de la celalat colt al mesei.

„Nu stiu daca mai vor ai nostri unire”

Pe patul din dreapta camerei, sta cu ochii afundati in calculator Lenuta. Tocmai a venit de la facultate caci nu s-a tinut cursul, deci trece la proiectul urmator pe care trebuie sa il prezinte a doua zi. Dar se pare ca urechele ii ciulesc la discutia de la masa „Mmm, da’ despre ce discutati voi acolo?” si se ridica si ii intinde o carte Nadiei. „Sunt niste tipi basarabeni la geografie care povestesc romanilor ca noi in Moldova avem cazinouri si mafie, si ca nu e adevarat ca ne cred saraci. Si romanii chiar inghit asta si se uita cu gura cascata” si pufneste in ras in timp ce se asaza confortabil la loc, cu laptopul pe brate.

Se lasa tacere in camera, pe fetele lui Lilia si lui Anisoara se percepe fuga unor ganduri. Tacerea este sparta brusc de vocea Anisoarei care ma intreba daca mai vreau bomboane de ciocolata „Ia, sa nu iti fie rusine!” si imi pune punga in fata. Isi trage scaunul mai in spate incercand sa schimbe pozitia corpului incordat cu una mai lejera. Pune picior peste picior aruncand o privire in dreapta, apoi una in stanga asigurandu-se ca sta bine „Hai sa iti spun o chestie, care cred defapt ca o stii si tu. Romanii se uita straniu la noi, nu toti, unii incearca sa ne sustina, insa am avut colegi care se uitau cu mila ca sunt din Basarabia. Un coleg in anul intai de facultate m-a intrebat unde e Moldova, daca avem facultati acolo, daca avem magazine”, si deschide ochii mari articuland cuvintele cu ironie. Isi indreapta privirea catre Lilia, apoi din nou catre mine asteptand o aprobare sau o completare oarecare.

De pe patul de unde sta Nadia cu capul afundat in carti se aude doar un „Imh”, semn ca este de acord, dar ca nu are de gand sa spuna mai multe. Lilia nu poate sa nu intervina chiar cu simpla afirmare „Unirea o sa fie totusi odata” si continua sa manance seminte, atenta la decojirea acestora cu unghiile. Replica brazdeaza brusc fata Anisoarei care isi indreapta ceasca pe jumatate plina cu cafea spre buze si soarbe o inghititura mare, amanand momentul replicii. „Nu stiu daca mai vor ai nostri unire, ar trebui sa se obisnuiesca, cum dealtfel si romanii trebuie sa se obisnuiasca cu noi. O sa fie scandal mare din partea rusilor, ucrainenilor si altor natii care mai sunt pe la noi. Sincer, cat de tare nu m-as bate cu pumnul in chiept ca sunt romanaca nu pot sa spun asta, pentru ca au fost pierdute valorile romanesti in Republica Moldova, pentru ca politica dusa de tara noastra nu a permis culturii sa se dezvolte asa cum in Romania”. Obrajii Anisoarei se coloreaza intr-un rosu pal, iar privirea i se umple de larcrimi. „Nu suntem noi vinoveti ca strabuneii, buneii nostri au fost crescuti sub frica si ca prin anii „80 parintilor nostri le era rusine sa vorbeasca romaneste”, taie Lilia panza de ganduri serioase ce s-a tesut peste gandurile tuturor. Se ridica de pe scaun si se indreapta spre dulapul cu haine pentru a se pregati sa plece la o plimbare. Anisoara se muta pe locul lui Lilia, desface lent o ciocolata, suspinand: „Karoce (rus.”Deci”), pe mine ma doare sufletul!!!”

Liudmila Carta