In timpul Holocaustului din Romania au fost utilizate vagoane de marfa pentru transportul evreilor. La Iasi, in 1941, in doua “trenuri ale mortii”, cu destinatia Calarasi si Podul Iloaiei, au fost imbarcati 4.432 de evrei. Dintre acestia 2.594 au pierit. Cifrele au fost avansate de istorici dupa un „recensamint” al mormintelor din cele trei cimitire evreiesti. Despre ororile la care au fost supusi evreii in acele zile de iunie, reporterii CuzaNet au aflat din povestea depanata cu amaraciune de Leizer Finchlestein, unul dintre ultimii doi supravietuitori ai „trenurilor mortii”.

Iasi, 1 februarie 2010, ora 09.30. Intr-o incapere mica din Tirgu Cucu, veche, dar plina de istorie, il intalnesc pe batranul Finchelstein Leizer, unul dintre cei doi evrei ramasi in viata, supravietuitori ai “trenului mortii” Iasi-Podul Iloaiei. Numai la gandul terorii din 1941, ochii i se umplu de lacrimi, iar mainile framanta incontinuu o batista. De fiecare data cand o strange cu putere, imi dau seama ca unele amintiri dor mai mult decat altele.

”Cand vorbesc despre anul 1941, momentele acelea se petrec ca un film in fata ochilor mei. Stiu fiecare detaliu. Niciun regizor, oricat de talentat ar fi, nu ar putea sa redea ce am simtit noi atunci. Daca l-as vedea pe cel care ne-a urcat in vagoanele de marfa, cred ca inca mai traieste, l-as intreba in ce carte de ceferist a citit el ca vietuitoarele pot fi imbarcate fara a le asigura macar conditii minime de supravietuire?, se intreaba batranul de 87 de ani.

“Daca te loveau in spate, scapai, daca te nimereau in cap, nu mai treceai de poarta”

29 iunie 1941, ora 09.30.”In acea zi de duminica dimineata, care parea o zi obisnuita, s-a deslantuit aceasta ura antievreiasca, pe care noi n-am putut s-o intelegem”. In 1941, in Tg. Cucu, locuiau 14 familii de evrei. Dintre cei 11 membri ai familiei batranului Leizer, sapte barbati au fost incolonati, impinsi de patru arme, cu mainile ridicate si dusi la Chestura Politiei. Doar femeile evreice au fost lasate acasa, “sa-si ia ramas bun asa… din ochi”.”Nu doresc niciunei mame, indiferent de etnie sa treaca prin ce a trecut mama cand a vazut cum ii sunt luati sapte barbati din casa”, marturiseste printre lacrimi Leizer Finchlestein. La Chestura din strada Alecsandri au fost adunate coloanele cu evrei din toate cartierele iesene.”La usa ne asteptau doi jandarmi S.S.(trupele naziste care au infiintat lagarul de la Auschwitz), cu doua bate de lemn. Daca te loveau in spate, scapai, daca te nimereau in cap, nu mai treceai de poarta…Si noi, ceilalti, calcam peste cadavre”. In timpul sederii la Chestura, toti evreii au fost supusi infometarii si nevoiti sa-si faca nevoile din picioare. In timpul serii, primul “tren al mortii”, cu destinatia Calarasi (lagar – n.r.), i-au luat lui Leizer Finchlestein tatal si un frate. Iasi, 30 iunie 1930, ora 05.00.Coloane cu evrei batuti se indreapta catre gara din Iasi, pentru “al doilea tren al mortii”.”Noi, eu si un frate mai mic de-al meu ne-am tinut de mana si am ramas in aceeasi coloana.Cate cadavre am vazut in drumul spre gara si sange pe rigorile trotuarelor!.”Ajunsi in Piata Trasurii, “locul unde stau taxiurile astazi”, evreii au fost trantiti cu fata la pamant, iar jandarmii si civilii colaboratori i-au bagat cu fata in toata murdaria cailor.

„…mi-am baut urina, mi-am supt transpiratia de pe camasa…

Vagoanele celui de-al doilea tren care a parasit gara Iasi erau mici, din scanduri, cu un acoperis de tabla, fara izolatie. Aveau o capacitate maxima de 40 de persoane..”Noi, de frica, ne inghesuiam ca prostii, si la mijloc parea gol.Si impiegatul mai urca o alta serie, inca 40, pana am ajuns la 120 de oameni”.

20 km, timp de opt ore, pe o caldura de 35 de grade, cei 120 de evrei au fost inchisi ermetic “intr-o adevarata camera de gazare, asemanatoare celor din lagarele nemtesti”. Consecintele au fost devastatoare. Dintre cei imbarcati, la destinatie au ajuns doar 18 sau 20, marturiseste cu inima indurerata batranul Leizer, supravietuitor al trenului mortii. ”Cei care mai eram in putere, ca sa mai eliberam locul si sa nu calcam pe morti, am asezat cadravrele in mormane si ne-am asezat pe ele. Pot sa spun ca mi-am baut urina, mi-am supt transpiratia de pe camasa si mi-am udat buzele cu ea”. In acelasi vagon, batranul Leizer a avut norocul sa fie insotit de inca trei frati.”Ne-am batut unul pe altul si am cautat sa nu cadem. Dacate prabuseai erai mort, cadea altul peste tine si nu te mai ridicai”.

Rugaciuni sopitite prin batiste imbibate in otet

Mai mult morti decat vii, 20 de evrei au ajuns in Sinagoga din Podu Iloaiei, unde au fost hraniti si imbracati de evreii localnici. A doua zi, jandarmii i-au obligat sa identifice mortii dintre mormanele “descarcate “din trenul Iasi-Podu’ Iloaiei.”Toti erau deja in putrefactie si umflati ca mingile de baschet”, isi aminteste batranul.”Am fost echipati cu tarnacoape si dusi la cimitir sa sapam gropile comune”. Singurul ritual de inmormantare de care au avut parte acele gramezi au fost rugaciunile confratilor soptite prin batistele imbibate in otet.”Cu fiecare rand aruncat in groapa, puneam var nestins peste ei si ne gandeam ca noi, cei ramasi in viata, vom fi ultimul rand, in ultima groapa”.

Masacrul de la Iasi a durat doar doua zile, 29 si 30 iunie 1941. Doua zile in care s-au adunat intre 8.000 si 14.000 de victime, spun istoricii. Masurile anti-semite antonesciene au continuat insa, cu lagarele de munca si deportarile masive in Basarabia si Bucovina.

Pana la sfarsitul lui noiembrie 1941, supravietuitorii “trenului mortii” au fost obligati sa munceasca in Podu Iloaiei: “la descarcat lemne, la carat material de constructie sau la strans recolta pe mosii”. Batranul Leizer povesteste ca a lucrat ca timplar la primarul micului oras, pe timpul legionarilor. ”Omul asta s-o purtat ca un inger. Ma platea la zi si datorita lui am putut sa trimit bani mamei si surorilor mele, ramase fara niciun venit. Cu tatal internat la Calarasi, familia mea de acasa nu avea niciun fel de asigurare de hrana”. In iarna lui 1941, au fost incarcati in camioane si trimisi acasa, in Iasi.

„Daca vroiau sa-mi faca radiografia, nu mai aveau nevoie de aparat”

Basarabia, mai 1942.”M-au luat de pe strada, in plina zi, si m-au dus la Centrul de Recrutare din strada Ghica Voda. Destinatia era de aceasta data Cetatea Alba, fosta parte a Basarabiei, aflata in apropierea frontului de razboi. Acolo trebuia sa incarcam piatra in vagoane, de dimineata pana seara, pentru a repara drumurile pe care treceau carute cu cai spre razboi”.Cel mai mare dusman era mizeria. ”Ne spalam doar o data la o luna sau doua, cand veneau trenurile-baie.In vagoanele etuva (nr.: cu apa supraincalzita) bagam hainele, iar noi ne spalam fara sapun in cele cu dus”. Pentru un an si jumatate a fost, munictorii din Cetatea Alba au dormit pe pamant, untr-un grajd al nemtilor.

Predeal, 1943. De la cetatea Alba, unii au fost transferati la Predeal. Si Leizer Finchlestein . Acolo a indurat inca un an de chin si umilinta, pina in 1944. ”Portile s-au deschis, iar toti cei care ne pazeau au disparut. Eram numai piele si os.Daca vroiau sa-mi faca radiografia, nu mai aveau nevoie de aparat”, isi aminteste Leizer Finchlestein.

„…nu stiu nici acum unde se afla mormantul fratelui meu”

Intors acasa in Iasi, Leizer Finchlestein a inceput sa-si numere vecinii. In toate cele 14 familii lipsea cineva: ori tata, ori un copil. “ Mama saraca era fericita ca din cei sapte plecati, ne-am intors teferi sase.Dar nu a putut sa-l uite pe cel pierdut. A trait pana la moarte cu speranta ca se va intoarce acasa, ca in povestile care circulau in acea vreme: cel plecat isi recapata memoria si se intoarcea acasa, dupa ani”, marturiseste batranul Leizer.

Iasi, 2010. In fiecare an, la 29 iunie, Finchelstein Leizer merge impreuna cu sotia sa (al carei tata a pierit in timpul Pogromului ) la cele trei cimitire din apropiere: la Cimitirul Evreiesc din Iasi, la cel din Podul Iloaiei si in Tg. Frumos.”Ma duc la aceste trei cimitire si pun cate o floare pentru toti cei pe care i-am cunoscut: unchi, veri…Cea mai mare durere este ca nu stiu nici acum unde se afla mormantul fratelui meu ucis”.Batranul isi sterge ochii cu aceeasi batista mototolita de emotii si lacrimi si imi spune ca vor trece iar cateva zile pana va indeparta amitirea Holocaustului.

Cristina Lotru