Amintiri din inima dezastrului nuclear

Satul Prîpeat din Ucraina era un loc liniștit și plin de viață, care se afla la doar cîțiva kilometri distanță de centrala nucleară de la Cernobîl. Totul părea normal: copiii mergeau la școală bucuroși, muncitorii își începeau ziua în forță, iar adulții se pregăteau să își continue rutina zilnică. Însă, în dimineața de 26 aprilie 1986, la ora 01:23, ceasul lumii avea să se oprească pentru totdeauna. Ion Bejan, un bărbat de 60 de ani din Republica Moldova își amintește cu durere despre viața lui de atunci, pentru că au urmat două luni care i-au schimbat-o la 180 de grade. Am fost în casa lui din satul Vîșcăuți, raionul Orhei, pentru a-mi povesti despre experiența lui la Cernobîl.

„Întors acasă din Cuba, acolo unde am făcut serviciul militar, mi-am reluat viața de tînăr fără griji și responsabilități. Am crezut că gata îmi pot începe viața liniștit, dar peste un an și jumătate Comisariatul Militar m-a mobilizat pentru curățările de după accident, la Cernobîl”. 6 iulie 1986 – a fost ziua în care Ion, fără a putea spune ceva, și-a luat un bagaj mic și a plecat în Ucraina. Nu putea refuza mobilizarea; refuzul lui ar fi însemnat trei ani de închisoare.

Momentul prăbușirii
La 18 ani, Ion Bejan a plecat în armată, așa cum mergeau toți tinerii voinici din Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). Acolo s-a obișnuit rapid cu stilul de viață impus și cu trezirea „cu noaptea-n cap”. Și-a făcut mulți prieteni, cu care ține legătura și acum. Povestește cu ochii ca niște licurici despre amintirile pe care și le-a făcut alături de ei. Își amintește cu drag de drumul parcurs cu vaporul pînă-n Cuba și înapoi, de puținile excursii în care îi duceau în zilele mai puțin aglomerate, dar și de domnițele frumoase pe care le-a văzut acolo.

La 21 de ani, tinerii din zilele noastre se gîndesc la bani, mașini, fete, bere… La 21 de ani, tînărul Ion se gîndea la casă, la viață, la sănătate și la viitor. De ce? Pentru că emoțiile l-au învăluit din toate părțile în momentul în care a aflat unde trebuie să meargă și ce are de făcut. „«Un reactor numit RBMK, de mare putere, a explodat la Cernobîl pe 26 aprilie 1986». Atît ne-au spus și noi deja știam ce urmează”… Bărbații mobilizați din raionul Orhei, 95 la număr au fost duși mai întîi într-un oraș din apropierea Odessei, apoi în Kiev, iar mai apoi, parcurgînd kilometri întregi, cu inima cît un purice de frică, au ajuns la Cernobîl. Explozia a fost atît de violentă, încît a aruncat o parte din acoperișul reactorului în aer, iar radiațiile au început să se răspîndească într-un nor letal, care urma să se deplaseze rapid prin Europa. Fără să știe exact amploarea catastrofei, autoritățile sovietice au ascuns adevărul, iar locuitorii Prîpeatului, un oraș pentru lucrători ai centralei nucleare de la Cernobîl, nu aveau nici o idee despre pericolul iminent. Aceștia aveau să afle abia a doua zi dimineață, după 36 de ore, cînd un alt nor de fum, de data aceasta mai gros și cu miros de ars, a început să se ridice din reactor.

În acel moment, autoritățile au decis să evacueze Prîpeatul. Oamenii erau îngroziți, dar nimeni nu știa că o evacuare de doar cîteva zile urma să se transforme într-o relocare permanentă. În următoarele ore, aproximativ 50.000 de oameni au fost scoși din casele lor, lăsînd totul în urmă, fără să știe că nu se vor întoarce niciodată.

 Muncă în umbra morții

„Am simțit teamă în fiecare secundă petrecută acolo”, povestește Ion Bejan. Au fost declarați 31 de morți doar în primele ore de cînd s-a făcut public tragicul eveniment. Viața muncitorilor după accident s-a schimbat complet, nici nu putem spune că aveau o viață. Trăiau doar cu speranța că mîine vine o nouă zi, chiar dacă știau că, probabil, e ultima pentru ei.

Lucrătorii erau împărțiți în diferite grupuri. Un grup mergea prin sate și săpa prin curțile oamenilor cîte cinci centimetri de pămînt de pe întreaga suprafață. După care îl scoteau în drum și venea un alt grup,  care încărca acea cantitate de țărînă sau nisip în camioane, ca mai apoi aceasta să fie descărcată în zone speciale, pentru a le îngropa. Alți tineri mergeau cu mașini mari pline cu rezervoare de spumă și spălau toate casele din zona Cernobîlului. Alții spălau mașinile cu care se lucra, dar pe cele mai afectate le îngropau. Însă toată munca și străduința lor era în zadar: „Ei încercau să falsifice totul, ne trimiteau să facem ceva doar de fațadă, să nu-i judece ceilalți că nu au făcut nimic”.

Ion Bejan a fost printre „norocoșii” care a avut ocazia să muncească trei zile, chiar în stația atomică. Acolo oamenii munceau 24 de ore din 24, dar nu mai mult de șase ore fiecare. Erau obligați să facă curățenie în toate laboratoarele din stație. Începeau cu șters praful de pe fiecare instrument și terminau cu spălatul pereților și podelelor. Condițiile de muncă erau groaznice. Nu erau protejați absolut deloc. La intrarea în stație erau două dulapuri vecine. În unul puneau hainele cu care veneau îmbrăcați de acasă, iar din celălalt luau hainele și „echipamentul” cu care trebuiau să muncească. După muncă, făceau aceeași acțiune doar că invers: dezbrăcau echipamentul și își îmbrăcau propriile haine. De ce am pus ghilimelele la „echipament”? Păi, pentru că aveau doar niște mănuși și măști medicinale, ceea ce nu le oferea siguranță nici măcar 1%. Mai mult de atît, mănuși nu prindeai în fiecare zi. Tot acolo a văzut pentru prima dată în viață un robot japonez. „L-au adus ca să curețe, dar în primele 20 de minute a făcut scurtcircuit din cauza radiațiilor”.

„Oare cine-i următorul?”

În primele zile după accident, autoritățile sovietice au încercat să minimizeze importanța tragediei. Însă, toate pădurile, pe kilometri întregi, din jurul Cernobîlului erau arse. Ion trăia la kilometrul 30. Dormeau cîte 10 într-un cort. În timpul liber ei căutau o ocupație. Din copacii care mai rămăseseră întregi făceau diferite construcții.

Toți oamenii mobilizați acolo nu aveau voie să muncească mai mult de 24 de zile. Acesta era numărul permis în teorie; în practică, nimeni nu stătea mai puțin de 60 de zile. Puteai părăsi locul de muncă doar mort. Din raionul Orhei au plecat 95 de viteji și 95 s-au întors, dar radiațiile și-a spus repede cuvîntul. Primul băiat a decedat în anul 1990, la doar patru ani după ce s-a întors. Următorul în 1991 și tot așa pînă au rămas doar 50. Din toată Republica Moldova au fost mobilizați 3.000 de bărbați. Acum mai sînt în viață doar jumătate dintre ei.
„Psihologic, am fost afectat foarte tare. Mereu mă gîndeam cum o să meargă viața mea mai departe după cîtă radiație am în mine. Au trecut 39 de ani de atunci, dar eu încă tot mă gîndesc. Am fost la cîteva înmormîntări, iar la una din ele, un băiat a ținut o predică și la sfîrșit a pus întrebarea: «Oare cine-i următorul?». Cu această întrebare trăiesc de atunci”.

Radiațiile nu au reușit să oprească viața și iubirea

Chiar dacă amintirile nu-l părăsesc niciodată, Ion Bejan este acum un bărbat fericit, un tată iubit și un bunic împlinit. Experiența de la Cernobîl nu l-a afectat în formarea unei familii, care în acest an a împlinit 35 de ani. S-a întors de acolo, s-a căsătorit cu o domnișoară profesoară, care a devenit, mai tîrziu, mamă de băiat și fată. Acum își trăiește viața liniștit alături de soție în frumoasa lor căsuță de pe malul Nistrului. La 60 de ani, Ion este un bărbat energic care face toate treburile din jurul casei, dar și de pe deal.

Astăzi, Cernobîl este o zonă abandonată, unde natura a început să-și revendice teritoriul. Dar urmele tragediei sînt omniprezente.

Mii de oameni care au fost expuși radiațiilor continuă să trăiască cu traume fizice și psihologice, iar impactul asupra sănătății lor încă se resimte. Cu toate acestea, Cernobîl nu este doar o poveste despre suferință. Este, de asemenea, despre curajul celor care au intervenit pentru a opri un dezastru și despre lecțiile învățate.