Aleasă de Domnul să făurească destine

Cîți dintre noi am fi dispuși să lăsăm totul deoparte și să plecăm mii de kilometri distanță, ca să ne dedicăm întreaga viață pentru a sluji, în adevăratul sens al cuvîntului, și a face bine la fiecare pas? Ea a făcut asta și a făcut-o pentru mulți ani. De fapt, pentru toată viața.

Sora Natalia s-a născut în 1938. Două evenimente aveau să marcheze, pentru ea, acele vremuri: nașterea ei, pe numele inițial Longato Iolanda, într-o familie numeroasă care trăia în Pramaggiore, o comună relativ mică din Veneția, și începutul celui de-al Doilea Război Mondial. De mică a simțit sărăcia cruntă pe propria piele. Își amintește că atunci cînd trebuiau să meargă la biserică, duminica, ei, frații, erau nevoiți să meargă pe rînd, pentru că „împrumutam aceeași pereche de papuci cu frații mei, și ne dădeam cu schimbul, ca nu cumva să meargă cineva desculț”.

A trăit într-o casă destul de încăpătoare, împreună cu cei șapte frați mai mici ai săi, părinții, cîteva mătuși și cîțiva unchi. A simțit dintotdeauna responsabilitatea pentru surorile și frații ei și i-a protejat cum a știut. A fost crescută cu dogmele părinților, auzind mereu cuvintele: „Noi v-am adus pe lume, v-am educat așa cum am putut, însă fiecare dintre voi trebuie să își urmeze propriul destin”. Pe atunci nu știa care este destinul ei.

Coincidențe nu există

La 14 ani a luat decizia de a pleca pentru prima dată de acasă. A muncit timp de doi ani în casa unei familii din Lido, o altă comună a Veneției, aflată la 100 de kilometri distanță. Se ocupa de treburile casnice: curățenie, mîncare și avea grijă de cei doi copii, pe care îi ducea zilnic la școală, respectiv grădiniță la Institutul „Teodora Campostrini”. Acolo a intrat pentru prima dată în contact cu surorile acestui institut. „După-amiezele de duminică le petreceam la acele surori. Făceau multe activități recreative acolo, în weekend-uri, cu toți copiii din zonă. M-a atras foarte mult ceea ce făceau, așa că am îndrăznit într-o zi să întreb o soră dacă nu cumva aș putea face și eu asta”, povestește sora Natalia. Atunci și-a ales drumul care i-a fost predestinat.

În 1954, la vîrsta de 16 ani, a decis să devină soră în cadrul Institutului „Teodora Campostrini”, iar în 1961 și-a depus primele voturi de ascultare, sărăcie și castitate. A avut o perioadă de formare și îndrumare pentru viața consacrată, timp în care a făcut studii de asistență medicală și a practicat pentru mulți ani ca asistentă medicală într-un spital din Lido, dar mai apoi și în cadrul Institutului.

„Dacă tu crezi că eu sunt cea potrivită, iată-mă!”

„În anul 1989, cînd a luat sfîrșit perioada comunistă în România, Papa Ioan-Paul al II-lea a spus într-un discurs de-al său că ar fi bine să se facă cunoscută viața consacrată și în zonele estice, dat fiind faptul că era interzis a fi soră în acea perioadă. Într-o zi, pe cînd lucram la spitalul din Lido, m-am găsit cu sora superioară a Institutului, venită de la Verona, care mi-a spus ca după ce termin de îngrijit bolnavii, ar vrea să vorbească ceva important cu mine. Inițial, am crezut că era ceva grav, de a venit tocmai de la Verona și a venit și cu un avion extrem de mic, care s-ar fi putut prăbuși oricînd. Țin minte că în ziua respectivă am dat întîmplător peste un dicționar roșu, de limbă română, dar nu i-am acordat importanță. Am rîs cînd mi-am dat seama de o coincidență așa mare”, își amintește.

La sfîrșitul programului, sora superioară i-a propus să meargă în România, să activeze ca soră în comunitatea Tămășeni, pentru că se decisese în consiliu să se deschidă o casă a institutului acolo. Nu a ezitat nicio secundă. „I-am zis într-un glas umil: «Dacă tu crezi că eu sînt cea potrivită, iată-mă!»”.

Prima misiune

A venit pentru prima dată în comuna Tămășeni pe data de 24 octombrie 1991, cu camionul fratelui său. Știa că urma să se stabilească aici. Nu știa pentru cît timp, însă era pregătită pentru acest pas. Credea în misiunea ei de a face bine pe oriunde merge și nimic nu a făcut-o să dea înapoi. „Cînd am ajuns aici, am fost primită în casa parohială. Preotul fusese deja înștiințat de acordul pe care îl făcuse sora superioară cu episcopul de dieceză. Satul era de o sărăcie cumplită. Nimic din ce este acum nu era pe atunci. În jurul bisericii nu era nimic, doar un teren mare cu porumb uscat. Mi-am adus aminte de copilăria pe care am avut-o și de sărăcia prin care am trecut și eu. M-am simțit din nou ca un copil doar că într-o casă diferită. Nu venisem singură, ci împreună cu alte patru surori din Institut. Toate aveam ocupații diferite. Eu eram cu medicina. Îmi adusesem cu mine diferite medicamente, pe care le țineam în dulăpiorul din cămăruța în care am fost găzduită. Nu erau cine știe ce condiții, dar ne-am conformat. Aveam o bucătărie micuță, un duș, un dulăpior, niște paturi mici și o mașină de cusut”, povestește cu emoție.

În primele cîteva luni a interacționat foarte bine cu sătenii.  S-a făcut repede cunoscută și iubită prin faptul că lumea din sat și nu numai venea la ea să se trateze. Oamenii nu aveau bani de autobuz să meargă la un spital din oraș, darămite bani de tratamente. „Erau persoane care veneau cu bicicleta de la distanțe destul de mari ca să le tratez sau să le operez. În unele cazuri, cînd pacienților le era recomandat să se odihnească, mergeam cu mașina de la parohie pînă la ei acasă, să văd în ce stare sînt și să le administrez medicamente. Am avut foarte multe cazuri urîte de operat, iar oamenii stăteau la cozi de dimineață pînă după masă”.

Grădinița surorilor

Pe măsură ce casa Institutului a început să se pună ușor-ușor pe picioare, în anul 1992 surorile au decis să deschidă o grădiniță. În sat erau extrem de mulți copii, iar grădinița deja existentă nu mai putea face față. De grădiniță s-a ocupat una din cele patru surori care era de profesie educatoare. Multe generații de copii ai Tămășenilor au făcut grădinița „la surori”, iar mulți sînt recunoscători pentru asta. „De vreme ce-am început să interacționăm din ce în ce mai mult cu oamenii de aici, am creat relații frumoase și eram mulțumită de activitatea mea aici”, spune sora Natalia.

Din 1996, activitățile s-au extins. Sora Natalia se ocupa în continuare de nevoile oamenilor, însă a mai primit o misiune: să aibă grijă de niște copii nevoiași, veniți atît din sat, dar și din zonele de prin apropierea comunei Tămășeni. „Așa că am deschis un mic orfelinat în casa noastră, unde am găzduit 12 copii, fete și băieți. Țin minte că cea mai mică fetiță abia împlinise vîrsta de 3 ani. Era o mogîldeață. Dar mi-au fost dragi toți. Încă păstrez legătura cu ei, îmi scriu deseori de sărbători niște mesaje foarte frumoase, iar alteori trec pe aici. Mă bucur să-i văd că au crescut așa frumos. Mă bucur că le-am fost de folos și că le-am oferit un rost în viață”.

Zeci de copii din cîteva generații bune au simțit și simt iubirea și grija pe care sora Natalia le-o poartă zi de zi. Simt cum lîngă ea pot găsi un sprijin și pot găsi căldură în brațele ei, de fiecare dată cînd au nevoie. Ea îi crește ca pe propriii copii, însă știe că, într-o zi, aceștia vor părăsi cuibul și că vor trebui să răzbească în viață. Îi învață încă de mici ce este responsabilitatea, prin diferite activități, fie în bucătărie, în grădină, la garderobă sau legate de croitorie. Le îmbină atît de bine, încît face din acestea lucruri serioase, din care copiii să și poată învăța ceva, dar să se și distreze și să simtă că își pot trăi copilăria altfel.

Bunătate zi de zi

O zi din viața surorii Natalia nu este deloc ușoară. În fiecare dimineață se trezește înaintea tuturor și începe să facă treburile grădinărești. Pentru ea este o pasiune și ar sta toată ziua în grădină, cu tot felul de treburi. Apoi pregătește micul dejun pentru copii. Cînd aceștia se trezesc, merge cu ei în capelă, unde să se poată ruga la Dumnezeu. După rugăciuni, sora Natalia le citește Cuvîntul Domnului, pentru că pentru ea „o casă fără Dumnezeu niciodată nu va sta în picioare”. Iar la final are loc un dialog interactiv pe baza Evangheliei, să se asigure că toți copiii au reținut ceva cu adevărat important.  

Activitățile cu copiii diferă de la zi la zi. Fiind de diferite vîrste, în prima parte a zilei merg la cursuri pînă la prînz, la singura școală din sat. Între timp sora Natalia se ocupă de persoanele bolnave care vin la ea să se trateze. Cînd știe că se apropie ora de întoarcere a copiilor, le gătește prînzul și se asigură că toți mănîncă. Cînd sunt cazuri de îmbolnăviri, sora Natalia nu poate închide un ochi; știe că micuții sînt sensibili și-i verifică de cîteva ori pe noapte, să vadă cum se simt.

După prînz, toți copiii spală vasele, iar apoi merg o oră-două să se odihnească. În acest timp, sora Natalia, mai lucrează prin garderobă, mai coase niște lucruri rupte, pentru că, obișnuiește să spună, „un lucru se repară înainte de a fi înlocuit”.

Apoi, cei mici își fac din teme, iar cînd dau de greu îi cer ajutorul. După ce își termină temele, au program de recreere, pînă la ora cinei, jucînd diferite joculețe prin curtea mare și largă sau în sala de joacă, citind sau ieșind la activități bisericești. După cină, activitățile recreative continuă cu alte joculețe de interior sau vizionînd filme la televizor, pînă la ora 21.00, cînd se pregătesc să meargă în camere. Înainte de culcare, sora Natalia se asigură că fiecare copil s-a spălat, apoi îi învelește și dă stingerea. Cam așa arăta o zi obișnuită din timpul săptămînii.

Sîmbăta este zi de curățenie și de tuns iarba și, cîteodată, de gătit prăjituri pentru duminică. A fost o adevărată bucurie să văd cum se ajută copiii între ei și cum relaționează. Am întrezărit, în comportamentul lor, grija pe care sora Natalia o are ca aceștia să se simtă ca într-o familie. Am aflat chiar că unii copii păstrează legătura chiar și cu familia lor, iar ea îi încurajează să păstreze o relație apropiată și cu aceștia. În zilele de duminică, merg împreună în vizită la familile lor și le duc prăjiturele pe care ei înșiși le-au gătit.

„Familia nu este neapărat cea care ne unește prin sînge, ci cea care ne unește prin iubire”. Acesta este crezul ei de-o viață. Așa că din 1996, sora Natalia a tot ajutat și încă ajută copiii care au nevoie de un mediu în care să poată crește frumos. Le asigură o educație și un trai decente, ca o adevărată mamă. Pentru că bunătatea și iubirea pentru persoanele din jur o fac să simtă cu adevărat că trăiește.

Dacă ar fi să ne întrebăm cît de dispuși am fi să facem astăzi sacrificiul de a ne dedica altora și cît de mare poate să fie inima unui om, să încapă atît de mult bine, oare ce răspuns ne-am da?