(ORASUL, 11.00)/ REPORTAJ
(CUZANET, Iasi, 29 octombrie 2008) Spitalele sunt ca o biblioteca. Cand intri, nu poti sa nu te intrebi, ce mai ascunde ? Oare ce boala are EA ? E pe moarte? Cati ani are? Si nu iti tine in suflet ascunsa sensibilitatea cand vezi un copil in perfuzie! Vai dar e asa de tanar…Sentimentalismele nu par a functiona la fel cu cei mai in varsta. Cinismul sa fie de vina? " Batranul asta mai are o joi si moare. Eh!" Dai din umeri fara prea mare importanta.Boala insa nu discrimineaza. Nu sorteaza, precum cartofii buni de cei stricati, batranii de copii, bogatii de saraci si nici pe cei care au suferit mult de cei care sunt injectati pentru prima oara.
A tras numai lozuri necistigatoare la loteria vietii
Maria are aproape 40 de ani si a fost diagnosticata in aceasta saptamina cu metastaza la plamani. Este profesoara intr-un sat din judetul Vaslui si are doi copii. Fata cea mare este studenta, bursiera, spre mandria mamei, iar fiul este la liceu, in clasa a XI-a. “ Am doi copii frumosi cu ochi albastri. Nu seamana cu mine ci cu tatal lor.” Sotul ei, tot professor, s-a sinucis in urma cu 12 ani iar mama i-a murit cand avea doar trei ani. Este imbracata, paradoxal imi spun in gind, cu pijamale roz bombon, si are sosete cu dungi, colorate. Parul ii este cret de la chimioterapia de acum patru ani. Are ochii rataciti, obositi de spatiul alb al spitalelor. A avut cancer la san in urma cu patru ani, in 2004. Atunci s-a operat si a facut chimioterapie. Si parea ca situatia intra in normal, insa, acum cateva zile a aflat ca trebuie sa o ia de la capat .
8 ani cu intrebarea " De ce la mine?"
Femeia a observat un nodul la san in urma cu mai bine de opt ani. “Atunci parea o iluzie, cancer nu avea cum sa fie, gandeam eu. De ce la mine? Imi palpam sanii in fiecare zi, nodul nu disparea, banuiam ca ar putea sa fie cancer dar nu am facut nimic.” Cancerul e diferit de ulcer, gripa sau pneumonie prin pasivismul lui. Nu doare! E ca un camelelon pervers care isi arata, ironic, pielea neagra doar spre final.
“ Fiica mea m-a ras in cap”
Mai tirziu, cand a fost diagnosticata cu cancer la sanul drept si-a dat seama de eroarea pe care a comis-o. Daca ar fi venit la timp – i s-a mai spus- ar fi putut sa evite operatia. Au urmat cateva luni de chimioterapie. “ Chimioterapie am facut cateva luni, din august pana in octombrie. A fost greu pentru mine dar imi era mila si de fiica mea. Ea m-a tuns, m-a ras in cap si a facut asta fara sa suspine. Am purtat peruca cateva luni pana mi-a crescut parul. A crescut mai cret decat era inainte! Apoi mi-am pierdut un san. Dar a contat ca am supravietuit.” Femeia care a avut cancer nu isi schimba doar textura parului isi schimba si garderoba. Hainele nu mai sunt la fel de femininine sau la fel de stramte. In orice clipa te temi ca cineva ar putea sa intuiasca ca parul tapat e de fapt o peruca si ca din cei doi sani a caror forma se zareste sub haina larga doar unul exista cu adevarat. Chimioterapiei i-a fost ascociata greata, oboseala si drumurile o data pe luna la Iasi.
Pe jumatate femeie, dintr-o eroare?
Se opreste un timp, rasufla greu, inchide ochii si pare ca adoarme. Azi, soarele rasare voios la ferestrele cu zabrele. In noiembrie, sanul i-a fost extirpat la Spitalul “Sfantul Spiridon” din Iasi si de atunci e pe jumatate femeie. Incearca sa mascheze lipsa sanului printr-un sutien cu doua cupe, menite sa adauge ce a fost luat. Dupa operatie i s-a spus, cu cinism chiar, ca a fost ceva, nu se stie sigur ce, dar cu siguranta cancer nu. Aici ar fi putut sa se incheie povestea, ar fi putut sa fie un “ si au trait fericiti pana la ..”. dar se pare ca au trait fericiti pana la urmatorul diagnostic. De o luna de zile se plimba din spital in spital. La inceput a fost la Spitalul de Boli Infectioase din Husi, apoi la Vaslui. Medicamentele puternice si cele peste zece raze la plamani facute in doar cateva saptamani, desi spune zimbind amar ca " doua raze la plamani avem voie sa facem intr-un an". Sanatatea parca s-a dus de tot. De la Vaslui a fost trimisa la Iasi deoarece se simtea din ce in ce mai rau. Aici a trecut pe rand pe la Spitalul de Boli Infectioase “Sfanta Paraschiva”, pe la Spitalul de Pneumofiziologie iar acum va fi dusa la “Sfantul Spiridon.” La Pneumofiziologie a fost operata si i-au scos apa de la plamani. In fiecare zi poarta dupa ea o sticla in care se scurge un lichid alb din plamani. Femeia spune ca de data asta ii este frica, ca a cunoscut o femeie care facea chimioterapie de 9 ani si ca e probabil sa faca asta tot restul vietii. Vorbeste 5 minute si apoi adoarme, vorbeste incet de parca nu ar vrea sa stie moartea ca e in spital, de parca s-ar ascunde.
O pata roz in salonul alb cu ochi incercanati
Imi povesteste dupa ce deschide ochii despre viata ei cea chinuita si despre casa intesata cu flori si capsuni. Casa a facut-o singura pentru ca barbatul i-a murit de tanar, copii i-a crescut tot singura. Incepe sa povesteasca despre trandafirii gabeni, rosii, roz si toporasii de primavara pe care ii ingrijeste cand e acasa. Poate i s-a facut dor de casa.
As intreba-o ce parere are despre majorarea salariilor si daca crede ca va avea cu 50% mai multi bani. Dar tac, imi inghit gandul in sec.. Ia o gura din ceaiul cel de toate zilele si imi spune ca fiica ei vine in fiecare zi la ea cu omleta sau cartofi prajiti si ca ai sai copii nu mai au pe nimeni daca ea… Se opreste, acum e randul ei sa isi ingita gandul, poate o inghite si somnul caci se aseaza pe patul alb de fier isi intinde picioarele. E o pata roz in salonul alb cu ochi incercanati./ Andreea Marinciu
Niciun comentariu