Cel mai aproape de patriotism am fost la sapte ani, cind credeam ca luna e pe jumatate soare si rideam stirb in oglinda la ochelarii care de-abia-mi aterizasera pe nas. Ma trezeam in dimineata aceea rece, cu ochii impaienjeniti, picioarele reci si parul ciufulit, doar ca sa ma strecor sub plapuma mamei si sa deschid televizorul. Treceam repede peste matinalurile tematice, oameni grasi, imbracati in boande groase in jurul unui cazan cu fasole cu ciolan la desenele animate care veneau in fiecare an ca recompensa pentru acea zi libera, indiferent de faptul ca nu era weekend. Asta o facea speciala. Apoi, daca deschideam fereastra, vedeam, in jurul orei zece, parada militara si cele 10-15 fete cu pompoane albastre care defilau in urma fanfarei. „Imnul Eroilor” se auzea vers cu vers in camera, de la boxele puse la baza Statuii Eroului Necunoscut, sau „La Stejar”, dupa cum era numita intersectia, judecind dupa arborele imens care umbrea statuia batuta de vint si de vreme. Priveam toate lucrurile acestea printr-un geam aburit, cu un zimbet naiv caruia nu-i cunosteam originea.

Pe la inceputul lunii aprilie, anul acesta, citiva oameni pe care i-am cunoscut de cind am venit la facultate m-au invatat ce inseamna, cu adevarat sa fii patriot. Mi-am dat seama de asta cind am recunoscut in ochii lor o scinteie care pe mine nu ma incalzise niciodata. Am vazut o durere inabusita in lacrimi sterse pe furis, cind nu puteau trece granita la rudele de acasa, frica, de fiecare data cind apareau stiri noi despre situatie de peste hotare si inflacararea cu care vorbeau despre cum ar trebui sa fie.

Cam atunci am inteles ca eu, cel mai aproape de patriotism am fost la sapte ani, cind rideam stirb in oglinda la ochelarii care de-abia-mi aterizasera pe nas. Spre rusinea mea, am ramas cu atit.

Alexandra Panaete