Au trecut mai bine de 12 ani de cand nu ti-am mai scris. Nici nu mai stiu ce se intampla cu tine si nici cum arati. Iar daca ma gandesc mai bine, nici nu cred ca am stiut vreodata. Unii ti-au pus fes rosu pe cap, altii albastru. Ti-au asezat un zambet larg pe buze si ti-au inrosit nasul si obrajii. Te-au pus strategic pe paginile revistelor si cartilor. Ba chiar te-au supradimensionat asezandu-te pe alei sau in fata magazinelor. Nu zic ca nu esti frumos, ci doar ca tare sunt curioasa cum arati de fapt. Iti amintesti ca ti-am cerut o fotografie cu tine? Eh! Nici acum n-a ajuns. Probabil ca Laponia e prea departe si Rudolph nu mai poate zbura. Sigur te-ai gandit sa mi-o trimiti prin posta, de n-am primit nici un semn. Eu mi te imaginam ca pe bunicul meu. Un batranel mic de statura, cu nasul mare si bombat, cu ochelari ca ai lui Harry Potter si cu riduri pe frunte. Dar sa stii ca inca nu sunt convinsa ca asa arati.

Mi-ar placea sa te intalnesc si sa imi povestesti cum e sa fii tu. Eventual, sa facem schimb pentru o zi de roluri. Dupa ce trece Craciunul, iti multumeste cineva?

Acum stiu exact ce vreau mosule. Vreau ca inainte sa ajungi la mine, sa ma faci copil, sa te astept uitandu-ma la „O poveste de Craciun”, de Dickens.

P.S. Poate asa te conving sa imi bagi pe sub usa si o poza cu tine!