Știu aproape totul despre ea. Știu la ce oră se trezește, ce a comentat colegul ei de tură, cînd are următoarea consultație la stomatolog și de ce a renunțat la facultatea de drept. Conversația noastră e o continuă cascadă de mesaje. Știu care sînt fricile și visurile ei. Știu cît de dezamăgită a fost cînd nu a luat examenul la școala auto. Știu că relația ei cu familia seamănă cu un rollercoaster. Aș putea spune povestea vieții ei într-un roman. Poate de asta am rămas puțin uimită cînd, la ultima noastră întîlnire, i-a scăpat o frază: „I-am spus mamei mele că am fost la psiholog și a izbucnit într-un hohot de rîs”. Discutam despre cît de important e să ceri ajutor în momentele în care simți că nu mai faci față lucrurilor. Între noi s-a lăsat tăcere și am încercat să-mi dau seama despre ce vorbește. Nu a pomenit vreodată un psiholog. Atunci cînd a înțeles asta, mi-a explicat cu jumătate de voce, jenată, că a mers la o consultație. Apoi a schimbat subiectul. De obicei e exuberantă. Cuvintele ei sînt de o vioiciune aparte. De data aceea lucrurile au stat diferit. Nu am insistat și nu știu ce simt în legătură cu asta. Dar de atunci, mă tot roade un gînd: de ce, în percepția multora, să mergi la psiholog e o rușine?  

Două milioane de români au fost diagnosticați cu depresie. Numărul real al persoanelor care suferă de această tulburare rămîne însă incert, pentru că, potrivit studiilor, 89% dintre români nu au apelat niciodată la servicii de psihoterapie. Pe fondul pandemiei de Covid-19, ale cărei repercusiuni se simt, chiar dacă am revenit la normalitatea de dinaintea izolării și a conflictului din Ucraina, venit la pachet cu un alt șir de probleme, printre care frica de război, un cost al vieții mai ridicat și incapacitatea de a face față războiului informațional, nevoia de a discuta cu un specialist a devenit și mai stringentă. Dar, din păcate, bunăstarea psihoemoțională rămîne neglijată. Iar principalul motiv e stigmatizarea bolnavului psihic și, implicit, a tot ce are legătură cu acest domeniu, inclusiv a terapiei și consultațiilor la psiholog.  

În mentalul colectiv e încă vie ideea că un psiholog lucrează cu bolnavii mintal. A admite că au nevoie de ajutor, pentru unii oameni echivalează cu a recunoaște că sînt „duși cu pluta”. Există o preconcepție răspîndită că toți oamenii „normali” se descurcă singuri cu problemele lor. Una dintre cele mai des folosite replici este că strămoșii noștri nu știau despre psiholog, depresie și atacuri de panică, iar asta nu îi împiedica să ducă un trai normal. Stigmatizarea terapiei face ca în percepția multora cei care nu fac față singuri problemelor să fie slabi, neputincioși, oameni care se prăbușesc la cea mai mică dificultate. 

Deși e o știință tînără, psihologia e încă frecvent confundată cu psihiatria și practicile aferente acesteia. Istoria tratamentelor inumane aplicate celor cu probleme de sănătate mintală nu face decît să întărească această imagine. De la cele din Antichitate, cînd explicațiile privind bolile mintale se bazau pe credința că persoanele cu afecțiuni psihice erau posedate de spirite malefice, din Evul Mediu, cînd erau considerate vrăjitoare sau demoni, supuse execuțiilor publice și pînă la tratamentele din epoca modernă, cînd a devenit populară utilizarea terapiei prin șoc electric și a lobotomiilor, cunoștințele și înțelegerea despre sănătatea mintală au avut un parcurs complicat. Această percepție s-a răspîndit și asupra psihologiei.  

Un alt mit comun este că întîlnirile cu psihologul sînt așa cum au fost cu Freud – o canapea, povești despre vise și „săpături” în copilărie, iar aceste discuții durează ani de zile și sînt potrivite pentru aristocrații care n-au ce face cu banii și timpul lor. Iar filmele și serialele reușesc cu succes să alimenteze și să întrețină acest stereotip. În loc de asta, oamenii preferă compania unui prieten, căruia îi mărturisesc totul. Și care nu întotdeauna este competent.

În unele cazuri, blamarea din partea familiei, rudelor, prietenilor și frica de a fi judecat devin zidul care se înalță între om și decizia acestuia de a solicita ajutorul unui specialist. Tot ceea ce nu povestim, ce interiorizăm, ce ne e teamă să scoatem la iveală se transformă în pietre pe care le punem în buzunare și care ne duc la fund. Unele lucruri nu pot fi spuse celor apropiați. Rușinea de a merge la psiholog e prăpastia pe care nu o traversăm. Rămînem pe marginea unui povîrniș abrupt, adîncind dureri, temeri sau îndoieli.

Trăim într-o perioadă în care oamenii sînt mai empatici ca oricînd, în care învățăm să acceptăm diversitatea, admirăm individualitatea, o perioadă în care lucrurile se schimbă vertiginos, iar alături de ele, și noi. Cum se face atunci că a cere ajutor încă e o rușine?

***

Sursă foto: www.psihoterapiepsihanalitica.com