Departe de orașul sufocat de pașii grăbiți ce îl străbat, în graba trenurilor ce traversează liniile de cale ferată din zonă, rămîne în urmă imaginea unei lumi cîndva colorate, dar azi inertă. În case de chirpici cu uși improvizate și garduri cîrpite, sufletele aflate în sat așteaptă viața să curgă așa cum orînduiește bunul Dumnezeu. Pentru sătenii din Bîrzulești incertitudinea a fost dintotdeauna laitomtivul existenței, iar viața lor a depins de cînd se știu de voia Domnului. La sat nu există siguranța zilei de mîine. Totul depinde de cît de mult plouă, de timpul la care au dat lăstarii la vie sau de cît de tare au dat omizile la pomi. Toate acestea le dictează modul în care vor trăi în următorul an. 
 
După sensul giratoriu de la intrarea în sat, viața locuitorilor nu mai are aceeași circularitate acum, de cînd cu pandemia. Bineînțeles că existența iși desfășoară cursul, oamenii sînt preocupați de muncile agricole, iar singurul lor răgaz este atunci cînd clopotul bisericii anunță ora prînzului. Zgomotul făcut de rugăciunea rostită în boxele din clopotniță amplifică tot mai apăsător durerea sufletelor îmbătrînite de povara greutăților de la țară, durere ce pînă mai ieri își găsea alinarea în biserică. 

Bîrzuleștiul e un sat îmbătrînit, aflat la marginea orașului Bacău, ce numără mai puțin de 100 de familii, iar faptul că locuitorii se cunosc între ei, diminuează neîncrederea și gîndul că cineva ar putea aduce boala aici. Cu toate acestea, lumea de la sat arată altfel acum. La biserică nu a mai vopsit nimeni gardul, iar poarta de la intrarea în cimitir scîrțîie, semn că nu a mai fost deschisă de cînd lumea a trebuit să rămînă în loc. Deși privită la început sub semnul revoltei de comunitatea catolică de aici, depărtatea de biserică a creionat un tablou epic, în care enoriașii se agață de orice fărîmă de credință și speranță. Am putea spune că trecem prin „criza perfectă”. O criză care ne-a făcut pe toți să ne trezim în aceeași barcă și să vîslim împreună spre mal. O criză care ne-a demonstrat că „nu putem rămîne sănătoși într-o lume bolnavă”. O criză care ne-a învățat, în cazul de față, că nu trebuie să sărbătorim, ci să trăim sărbătorile. O criză în care nu-ți mai rămîne nimic de făcut, decît să-ți aprinzi lumînarea și să te rogi în singurătatea casei tale.

De cînd COVID-19 a înghițit lumea, societatea pare că s-a remodelat – și-a stabilit adevăratele valori și priorități, însă pe fondul acestei epidemii parada puterii devine tot mai acerbă. În timp ce în Italia Papa Francisc a oficiat slujba de Paște aproape singur, creînd astfel una dintre cele mai emoționante imagini care ne arată cît de neputincioși sîntem, noi ne îndepărtăm de esență. Biserica Ortodoxă Română cere exceptarea de la regulile izolării, iar negocierile dintre reprezentanții puterii nu fac altceva decît să ne arate lipsa de sincronizare dintre aceștia.

De ce un eveniment cu atîta încărcătură emoțională a stîrnit atîta furie? Cu siguranța nu despre asta trebuia să fie vorba.  Păi, nu era vorba că dăm drumul la petrecere? Că poliția se va metamorfoza, ca să ne aducă lumină? Pînă cînd îl lămurește cineva și pe nea’ Vela cu ce se întîmplă pe la noi, zic să sărbătorim Paștele în inimile și familiile noastre. 

Sursa foto: www.cdn.cnn.com