Pleacă, dar o fac pentru un „mai bine” și pentru că îi iubesc mult. Își jertfesc tinerețea și anii de familie pentru a oferi, după puterea mîinilor lor, „o viață mai bună” celor care rămîn cu speranțele risipite precum un pumn de nisip în vînt, acasă. E descrierea celui mai cunoscut fenomen în România – fenomenul migrației.

Plecarea la muncă, peste hotare, a adulților e asociată, cam în toate cazurile, cu dorința părinților de a crea o viață mai bună, o viață mai fericită, lipsită de orice fel de griji pentru cei de acasă. Iar cei de acasă sînt, în fapt, copiii.

Adultul care alege calea străinătății are certitudinea că așa își îndeplinește datoria față de copil. Asta e unica modalitate prin care îl poate face fericit, fiind lipsit de alte oportunități în țară. Lucru cum nu se poate mai neadevărat! Organizația „Salvați Copiii”  România releva, într-un studiu, că un sfert din copiii români cu vîrste acum cuprinse între 0 și 17 ani au avut sau au un părinte plecat la muncă în străinătate. Iar o treime din acești copii declară că nu au fost de acord cu plecarea părintelui. Și atunci, dacă asta e fericirea, de ce nu și-o doresc copiii? Pentru că nu o vizualizează astfel. Ceea ce părinții cred că ar fi fericirea pentru copil e, de fapt, o luptă pe care aceștia o duc zi de zi pentru a rezista. Psihologii consideră că acest fenomen poate afecta întru totul viața unui copil, acesta fiind supus mai multor riscuri: abandon școlar, autoizolare, apariția unor tulburări emoționale și comportamentale. Și să nu uităm de procesul accelerat de maturizare.

Cînd un părinte pleacă la muncă în străinătate, în special mama – temelia familiei – timpul pare că încetinește. Singur, încearcă să umple un gol, imitînd gesturi sau, pur și simplu, făcînd ceea ce mama, zi după zi, făcea altădată, pentru  că nimeni altcineva nu se mai ocupă de cele trebuincioase supraviețuirii. Statisticile spun că 58% dintre mamele plecate să muncească în străinătate se întorc în țară o dată pe an.

Cei mai mulți dintre părinții plecați în străinătate obișnuiesc să le trimită bani fie copiilor rămași în țară, fie celor care îi au în grijă. Asta să fie fericirea care trece hotarele și ajunge la cei de acasă? Puțin probabil. O fetiță de 12 ani, care participă la activitățile psiho-educaționale organizate de „Salvați Copiii”, spunea: „Atunci cînd mama pleacă, pur și simplu simt că nu mai trăiesc. Mami pleacă de cînd eu aveam 6 ani, iar fratele meu 2”. În atîta amar de vreme, cu atîția bani trimiși acasă pentru a fi „mai bine”, se pare că e, cumva, mai rău.

Drama copiilor constă în lipsa părinților. Și cu toate că se spune că timpul pare să le vindece pe toate,de fapt le înrădăcinează. Lipsa voită din viețile noastre a celor pe care îi iubim duce la neîncredere, teamă și, involuntar, la vinovăție. „Dacă mama a plecat pentru că nu avea cu ce să mă crească pe mine? Singură, probabil, s-ar fi descurcat de minune”, ajung să gîndească mulți copii.

În percepția celor mai mici, dar și a adolescenților, părinții reprezintă un sprijin emoțional în toate activitățile – de la cele școlare pînă la cele extrașcolare. Comunicarea e o altă nevoie pe care copiii o resimt acut. Părinții, în special mamele, sînt mereu aproape de copii încercînd să comunice, să fie un sprijin pentru problemele pe care ei le au. În lipsa lor, pe umerii cui cad aceste mici/mari/uriașe îndatoriri? Suplinește banul rolul părintelui?

Trecînd peste nevoia veșnică a omului de bani pentru a-și asigura cele necesare traiului, un copil trebuie să se bucure de părinți. Trebuie să iubească și să se simtă iubit, să învețe și să fie dojenit de cei care și-au dorit ca inima lui să bată în această lume. Cel mai bun lucru pe care un părinte i-l poate dărui copilului său nu sînt banii, ci timpul lui.

Sursă foto: www.migratiesigura.md