Răzvan Constantin Caratănase, cunoscut în lumea artistică ca Zuzu Caratănase, este artist vizual și gravor, conferențiar universitar la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași.  Este considerat unul dintre cei mai valoroși gravori ai generației sale, lucrările sale regăsindu-se în colecții muzeale din țară, dar și din străinătate. Care e viziunea lui asupra artei? Aflați din interviul pe care ni l-a acordat.

Știu că v-ați născut în Tulcea. Considerați că peisajele și tradițiile de acolo au pus o cărămidă peste fundația carierei dumneavoastră de artist? 

Sigur că da. Tulcea este un oraș mic, iar județul Tulcea este locul unde conviețuiesc 14 minorități. Aici găsim români, lipoveni, turci, tătari, machedoni și multe altele. Pentru mine, care provin dintr-un astfel de loc, acest amestec a însemnat foarte mult, pentru că formarea mea a fost una aparte. Nu este doar „o lume” cu două sau trei etnii, ci o paletă amplă de culturi. Cred că acest aspect a avut un rol fundamental în dezvoltarea mea ca persoană, dar și pe plan profesional, prin felul în care am interacționat cu oamenii din țară și din străinătate.

În cartea Gravura ca artă majoră, discutați despre rolul gravurii în istoria artei. Cum ați putea susține că gravura nu este doar o tehnică, ci si o formă esențială de exprimare artistică?

În primul rînd, plecăm de la premiza că orice domeniu artistic include, în mod evident, și tehnica. Tehnica se regăsește nu doar în artă, ci și în sport sau matematică, iar pentru a aborda și aprofunda diverse direcții, avem nevoie de ea. Chiar și în cazul dumneavoastră, ca jurnalist, este necesară o tehnică aparte, pe lîngă cultura, inteligența și abilitățile pe care le aveți. Există o sumedenie de caracteristici care definesc meseria pe care o avem, fiecare dintre noi. Tehnica este esențială, iar în artele plastice, așa cum am menționat anterior, imaginea este, înainte de toate, condiționată de aceasta. Sînt tehnici care impun un anumit mod de lucru, iar acestea nu funcționează întotdeauna în același fel. Așa se întîmplă și în sculptură, unde există diverse tehnici, de exemplu cea a bronzului sau cioplirea în lemn, marmură, piatră.

„Xilogravura rămîne cea mai provocatoare pentru mine”

Care dintre tehnicile de gravură a fost prima pe care ați abordat-o în cariera de artist și care dintre ele a rămas preferata dumneavoastră de-a lungul anilor?

Adevărul este că orice tehnică este spectaculoasă. Xilogravura, considerată de experți cea mai veche tehnică, de aproximativ 2000 de ani, a fost utilizată frecvent în Asia, în special în China, și s-a răspîndit pe întreaga planetă. Pentru mine, xilogravura rămîne specială, fiind extrem de dificilă. M-a determinat să gîndesc suplimentar, să analizez mai profund și să aduc forță în structura compozițională, în linii și în expresia mesajului pe care îl transmit.

Deși am abordat și alte tehnici, care sînt extraordinare, xilogravura rămîne cea mai provocatoare pentru mine, tocmai datorită dificultății sale.

În cartea Gravura artă majoră, spuneți că „gravura înseamnă o intenție artistică foarte precisă, exactă și în egală măsură cu o perfectă stăpînire a tehnicii, spre deosebire de pictură, unde se pot efectua corecturi ori de cîte ori este nevoie, pînă se ajunge la rezultatul final”. Sînteți de părere că gravura este evaluată mai indulgent, avînd în vedere că nu permite corecturi, spre deosebire de pictură?

Pentru acei „connaisseurs” sau amatori ai tehnicii xilogravurii, aceasta presupune un exercițiu dificil, pentru că, în primul rînd, un artist gravor, în momentul în care își gravează arta sau matrița, trebuie să realizeze imaginea invers. La imprimare, imaginea va ieși corespunzător, dar invers, ca într-o oglindă. Acest lucru presupune un exercițiu suplimentar de gîndire și raționament. Așa cum am menționat în citatul din cartea „Gravura că artă majoră”, aceasta, spre deosebire de pictură, nu permite corecturi și presupune o perfectă stăpînire a tehnicii. Din păcate, acest domeniu este mai puțin exploatat și nu are căutarea pe care o are pictura. Dacă vă veți uita la peisajul artistic contemporan, veți vedea că sînt mii de artiști care practică pictura, iar în gravură identificăm doar cîteva zeci. Totuși, acest lucru nu este o problemă a noastră, pentru că nu noi am cauzat acest lucru. Pînă la urmă, cine își dorește să își construiască o carieră în acest domeniu poate demara proiecte expoziționale, fie în țară, fie în străinătate, iar „hainele” gravurii, așa cum le numesc, vor dăinui și peste secole.

Predați gravură în învățămîntul superior artistic din 2008. Cum vă influențează activitatea de profesor propriul proces creativ?

Țin să precizez că în paralel cu aceste instituții din biografia mea, am mai fost invitat la alte patru centre de academii și universități din Europa, în Italia, Belgia, Bulgaria și Republica Moldova. Invitații au mai fost, dar sper să le onorez în viitor, deoarece cînd intri pe mai multe arii de cercetare și dorești să aprofundezi din mai multe părți, ceva trebuie sacrificat.

Vedeți dumneavoastră, actul artistic în sine presupune un anumit tip de etică. A fi cadru didactic e un alt tip de conduită.

Sînt sute de abordări diversificate, trebuie cumva să ne raportăm altfel, Dacă mă gîndesc la un artist plastic aflat într-un atelier de creație, acesta are un anumit tip de libertate, să-i spunem așa, unde chiar și dacă există o mică eroare în lucrarea sa pe care nimeni nu o sesizează, nu este nicio problemă. Într-un spațiu academic, un profesor are responsabilitatea maximă de a livra cu multă exactitate o informație și mare atenție la cum se poate interpreta acea informație transmisă.

Ați participat la peste 500 de expoziții colective în țări diverse. Simțiți că românii apreciază mai puțin arta decît francezii sau japonezii, de exemplu?

În primul rînd, trebuie să ne raportăm la istoria artei noastre românești. Nu pot spune că românii apreciază mai mult sau mai puțin arta decît ceilalți. Avem un „handicap” istoric, deoarece nu avem o tradiție îndelungată a artei. De exemplu, Nicolae Grigorescu, un mare nume al artei românești, a trebuit să facă un efort imens pentru a ajunge la un anumit nivel de notorietate. El a publicat cît pentru patru secole pentru a putea să fie înțeles și transmis mai departe. În schimb, istoriile altor țări din vestul Europei, în ceea ce privește arta aveau deja un avans considerabil de secole. Gîndiți-vă ce se întîmpla în 1300, 1400, 1500 în vestul Europei și ce se întîmpla la noi, doar dacă privim din perspectivă istorică.

Acești factori istorici, sociali și etnici au influențat modul în care a fost percepută arta și continuă să o facă. Totuși, prin apariția unor mari personalități, cum ar fi Nicolae Grigorescu, pe care l-am amintit anterior, care a fost un pionier al artei vizuale în România, s-au pus bazele unui fenomen cultural. A fost foarte greu pentru Theodor Aman să convingă conducerea țării să înțeleagă importanța culturii. Imaginați-vă cît de greu a fost să convingă autoritățile vremii să înființeze o Școală de Belle Arte la Iași și București.

Aceste figuri ale culturii românești au contribuit la nașterea unui patrimoniu cultural și identitar al națiunii, care a fost esențial pentru dezvoltarea artei plastice în România. Putem vorbi despre o istorie de aproximativ 150 de ani de artă plastică în România, cu o protoistorie de circa cinci secole.

Știu că ați primit „Parchemin d’Honneur”, în Franța și „Certificatul de Merit”, în Japonia, distincții ce vă aduc o recunoaștere internațională solidă. V-ați simțit vreodată mai apreciat peste hotare decît în România?

Într-adevăr, au mai fost și alte cîteva țări în care lucrările mele au intrat în atenția acelor comisii de jurizare. Sigur că am fost, am putea spune, o persoana consecventă. Pentru mine este o mare bucurie că pot să-mi exercit această profesie chiar și în condițiile date, dar, vedeți dumneavoastră, eu m-am simțit bine și în afara spațiului românesc, dar și în țară. Iar cei care au îndreptată atenția spre acest domeniu mă bucură, indiferent dacă mă apreciază pe mine sau pe colegii mei. Important este că există apreciere. Sigur că celelalte țări beneficiază de alte fonduri, dar poate că, într-o bună zi, ne vom alinia și noi la acest aspect. Dar acest lucru nu ține de noi. Să presupunem că autoritățile vor înțelege că acest fenomen al culturii este unul fundamental.

Îmi aduc aminte o anecdotă, despre celebrul Winston Churchill, care, în momentul războiului, convoacă toți miniștrii și spune:„“Stimabili colegi, stimabili miniștri, trebuie să vedem de unde izbutim noi să aducem fonduri pentru a susține acest război, cum am putea lua din alte ministere ca să adăugam aici”. Iar ministrul de război i-a răspuns: „Domnule prim-ministru, de la cultură”. Winston Churchill, cu trabucul său, inegalabil ca imagine, ca statut, ca anvergură politică și intelectuală, se uita către ministrul războiului și spune: „Dacă tăiem de la cultură, noi pentru ce mai luptăm?”. Si iată, aceasta a devenit o deviză celebră, uluitoare și fantastică. Cultura, tradițiile și obiceiurile înglobează o imagine, o identitate, a unei națiuni.

Cum reușiți să îmbinați tradițiile artei românești cu tendințele contemporane internaționale, păstrîndu-vă, în același timp, unicitatea artistică?

De vreo două-trei decenii, lucrurile stau puțin diferit la nivel global, fiecare artist avînd acum acces la orice altă țară prin mijloacele și dispozitivele moderne. În trecut, acest lucru era mult mai dificil, deoarece era nevoie să intri în posesia unor materiale video, înregistrări sau cataloage de specialitate, care, de multe ori, erau traduse în alte limbi.

În ceea ce mă privește, ceea ce propun prin creația mea are un titlu generic, „Imago Mundi”, o reflecție asupra a ceea ce se întîmplă la nivel cultural cu marile culturi ale lumii, cu tot ce le-a influențat de-a lungul timpului și care continuă să existe. Am fost foarte influențat de ceea ce s-a întîmplat în perioada Imperiului Roman și în cea elenistică, din Grecia. Aceste două epoci au fost cele care mi-au stîrnit interesul și mi-au oferit punctul de plecare pentru primele cicluri de lucrări.

Sigur că am și lucrări care marchează și reliefează aspecte ale identității noastre naționale. Totuși, îmi doresc să nu mă limitez la a reprezenta o singură cultură dintr-o anumită țară. Încerc să creez un dialog între natură, estetică, cultură, sociologie, simbolistică și alte elemente diverse. Dacă aceste elemente sînt corelate într-un mod inteligibil, mă bucur, deși nu sînt în măsură să-mi analizez propriile lucrări, acest lucru îl va decide istoria peste zeci sau sute de ani. Îmi place să cred că sînt fidel unei corectitudini artistice și că lucrările mele reflectă această onestitate.

Încerc mereu să mă reinventez, dar mă frămîntă ideea de a nu rămîne „prizonierul” propriilor formule compoziționale, tehnice sau stilistice. Aici intervine marea provocare: „Cum pot depăși ceea ce deja am realizat?”. Aceste întrebări, sînt convins, le au toți artiștii profesioniști, pentru că în atelierul de creație fiecare dintre noi se confruntă cu astfel de frămîntări.

„Mă consider un om din mulțime”

Unii spun că succesul se măsoară prin distincții. Ați simțit că ați reușit în cariera de artist înainte de a le obține sau premiile v-au confirmat cu adevărat realizările?

Aici există o capcană. Cel puțin pentru mine, acest lucru a constituit de fiecare dată un moment la care trebuia să mă raportez la realitate. Și ce fel de realitate? La care realitate se raportează un artist? Mereu m-am întrebat: „Oare contează?” Răspunsul meu este „Nu” și „Da” în același timp.

Nu contează pentru mine personal, dar sigur că mă bucură, mă onorează. Pentru un artist care a colectat ceva recunoaștere de-a lungul timpului este un lucru valoros, dar mie nu mi-au marcat existența. Pentru o carte de vizită importantă, este normal să se întîmple așa. Prin aceste distincții, în societate sînt văzut altfel față de cum eram văzut înainte de a le obține. Însă, pentru mine, principiul fundamental și esențial este identitatea lucrărilor, nu premiile.

Aici începe o luptă. Eu doresc să mă afirm prin lucrările mele. Mi-ar plăcea ca ele să fie cunoscute, nu eu ca artist. Pentru mine este uluitor dacă o creație de-a mea este recunoscută, însă, pe stradă, poate să treacă oricine pe lîngă mine fără să mă recunoască și nu am nicio problemă.

Eu nu mai văd aceasta ca pe o profesie. Pentru mine este o filozofie existențială, un mod de a trăi.

S-a întîmplat vreodată ca perioadele dificile să vă fi stimulat mai mult creativitatea decît momentele de liniște și echilibru?

Da, sigur că da, pentru ca dacă ne raportăm la unele exemple din istoria artei, de exemplu Rembrandt, Van Gogh, Gustav Klimt, Frida Kahlo, atunci cînd au fost în momente de cumpănă existențială, de dificultate, de traumă, au produs lucrări excepționale. Îmi este imposibil să cred că o creație, în lipsa unor sentimente, a unui anumit simț, a unor stări, poate transmite un mesaj elocvent, care să poată emoționa receptorul. Aici se vede capacitatea unui artist, forța aceea interioară de a crea.

Ce mesaj va fi gravat pe piatra de mormînt a lui Zuzu Caratănase?

O, Dumnezeule! Nu m-am gîndit niciodată la un astfel de mesaj. Este prima dată cînd primesc o asemenea întrebare și vă mulțumesc pentru ea. Nu am un mesaj pregătit. Pentru mine, crezul existențial este divinitatea. Mă raportez la ceea ce se întîmplă în noi și în jurul nostru.

Îmi doresc să fiu o persoană ca oricare alta, mult mai bună. Și, sincer, așa mă consider – un om din mulțime. Întîmplarea a făcut să mă manifest în această direcție artistică, dar nu mă socotesc special. În primul rînd, nici măcar nu mă consider un artist. Pur și simplu, am descoperit că pot folosi acest mijloc de exprimare.

Marii artiști sînt cei ale căror lucrări se află în muzee de cîteva secole. Ei sînt artiștii adevărați. Nu vreau să ofensez pe nimeni, dar aceasta este perspectiva mea.

Marile nume, precum Rembrandt sau Leonardo da Vinci, te copleșesc. Nu cred că există cineva care să se poată considera la nivelul lor de genialitate. Eu, în schimb, sînt doar un făuritor de imagini.