„Fața documentarului moldovenesc”, poet, regizor și profesor la Academia de Teatru, Muzică și Arte Plastice (AMTAP) din Chișinău, unde pregătește cineaști de 30 de ani – Vlad Druck. ,,Dacă nu cunoști problemele umanității, pe cele sociale sau ecologice, nu o să faci film, o să faci o imitație, nepătrunzînd în esența lucrurilor. Cei care o să rămînă aici toți acești patru ani de zile o să vadă care este efectul lor. Nu vă cert, eu vă povățuiesc. Nu vreau să faceți ca mine, vreau să faceți ca voi”, tocmai își încheie discursul în fața studenților din anul l, specializarea Regie film & TV de la Chișinău. Înainte de a începe discuția noastră mă prezint încă o dată și-i spun că studiez jurnalism, peste Prut. Mă întreabă prietenește: ,,Crezi că meseria asta o să-ți aducă fericire?”. Poate că interviul acesta e un răspuns.

Ce a însemnat pentru dvs. să copilăriți la sat?

Nici nu îmi imaginez cum ar fi fost altfel. În caz contrar, aș fi fost foarte sărac spiritual. Și nu de aceea că Lucian Blaga spunea „veșnicia s-a născut la sat”. Pentru că am copilărit la sat, am început să gîndesc în imagini. Poveștile lui Creangă, auzite în copilărie, nu frapau prin cuvinte, ci te excitau să-ți închipui ceea ce citeai aievea, în imagini. Pentru mine, oamenii au o statură, vîrstă, frumusețe, nas coroiat, ochi albaștri, păr lung. M-am învățat să mă exprim astfel încît să vadă și ceilalți ceea ce văd eu. Pot să povestesc în imagini și mi-am dezvoltat o memorie vizuală. De acolo a urmat drumul către cinematografie.

Care era atmosfera studenției dvs la Moscova și ce s-a schimbat după revenirea acasă?

Că m-am făcut cineast la Moscova, asta nu pot să spun. La Moscova am pus niște baze. Mai tîrziu, cînd am revenit și am început să activez la „Moldova Film”, încet, încet, am asimilat profesia practic. Apoi, am studiat literatura rusă, m-am încadrat în gîndirea literară, cu tot cu sensibilitatea și spiritul meu de observație asupra a tot ce mă înconjoară. Mă pregăteam pentru a încerca și eu să spun ceva. A fost o traiectorie prin care am conștietizat ce înseamnă lumea artistică. Am avut un profesor extraordinar. Cînd începea să vorbească despre François Rabelais ori Tomas Mann, parcă se reîncarna.

Romulus Rusan, în „România literară” din ianuarie 1990, spunea că Vlad Druck este unul dintre cineaștii care, începînd din decembrie, au venit cu microbusul vechi, pe care scrie în caractere latine „Moldova Film”, să filmeze Revoluția Română. Cum vă amintiți acea perioadă?

Am ajuns împreună cu o echipă și am încercat să filmăm ce se întîmpla atunci, după 25 decembrie. Înainte de Revoluție, în mai 1989, m-am dus cu filmele mele la un festival la București și am avut o experiență ciudată. Cu o zi înainte mi-au zis: „Domn’ Druck, trebuie să vedem filmele”. Știi ce au făcut? M-au dat deoparte și mi-au spus că pe ăsta nu-l arătăm, pe celălalt film tot nu-l arătăm. Eu am rămas perplex. Fiindcă încă era cenzură, ei au fost selectivi. Am filmat biblioteca aia care ardea în Piața Palatului. Tot la București am filmat revolta minerilor, în 1990, care era mai mult un dosar penal decît un film. Cornel Mihalache a făcut o întreagă serie despre asta. Cu el m-am împrietenit în Tampere, Finlanda, cînd a venit la un festival cu filmul „De Crăciun ne-am luat rația de libertate”. Această revoluție română s-a compromis mult, pentru că mai departe a venit Iliescu la putere, fost comunist. Era o ecuație ideologică și nimeni nu voia să cedeze puterea din mîini. L-am filmat și pe poetul Ioan Alexandru, un poet extraordinar, care a ținut o cuvîntare aici, la noi, la tribună, cînd încercam să obținem independența. Și acasă la Andrian Păunescu am filmat. În dezghețul lui Gorbaciov am făcut cele mai îndrăznețe filme, unul dintre ele – „Goliciune” (1988). Eu filmez și zi și noapte. Cronica nu se învechește, documentul rămîne document. În momentul în care este fixat, materialul are o valoare, apoi trec anii și capătă alt preț, are alt impact.

Poate fi adevărat că cenzura îți oferă, să zicem, o oarecare libertate? Este o trimitere la prima perioada în care ați activat la „Moldova Film”. Ce v-a determinat să continuați să faceți filme, chiar dacă erați constrîns?

Îndărătnicie. Îndărătnicie îți oferă cenzura. Trebuia să te încăpățînezi să faci ceva. În gîndirea noastră artistică ,,nu era loc de dumneavoastră”, așa, ca în cîntecul Marinei Voica. În primul rînd, cinematografia este o industrie. Spre deosebire de pictură și literatură, nu poți să o faci de unul singur, mai ales în sistemul acela. Filmul era folosit drept element de propagandă și nu putea fi bun, dacă nu era ideologic. Atunci nu puteam să gîndim înafara posibilității noastre de a face film. Am făcut filme despre trei Marii – Maria Codreanu, Maria Drăgan și Maria Cebotari. În meseria asta m-am axat mult pe limbajul și expresia artistică.

„Procesul de creație nu poate fi administrat. Eu nu pot fi tramvai care merge pînă la capătul liniei și atît”

Limbajul cinematografic provoacă o reacție emoțională. Ce altceva mai urmărește un regizor?

Eu urmăresc să nu stea în mine o rană sau un fenomen și eu despre asta să nu-ți spun ție, de exemplu. Omul nu se teme de moarte, omul se teme că nu o să reușească să vadă frumosul, să afle cît mai multe, să spună celorlalți ce gîndește. Aveam un prieten și la el acasă în loc de icoană stătea un magnetofon. Asculta rock și mi-a zis: ,,Vlad, nu-mi pare rău că o să murim, ci că este atîta muzică bună și noi nu o să apucăm să o ascultăm”. Eu la rîndul meu am fost educat de concerte și de discuri, de proiecte conceptuale. Dacă vorbim de Pink Floyd, el are the „The Dark Side of the Moon”, sau „The Wall”. Cîntecele lui sînt extraordinare, e poezia întruchipată. Acolo este și spectacol muzical și dramaturgie, tot ce vrei. Tot aici, Jim Morrison. De ce discurile lor sînt atît de valoroase? Eu cumpăram discuri aduse de marinarii din Odesa la Chișinău, pe care achitam o treime din salariul meu de atunci. Procesul de creație nu poate fi administrat. Eu nu pot fi tramvai care merge pînă la capătul liniei și atît. Pe timpuri se credea că omul, cu cît e mai nebun, ori dacă e alcoolic, cu atît e mai talentat, ceea ce este un mit.

„Vlad Druck, fața documentarului moldovenesc” – o spune un coleg de breaslă. Cum definim o carieră, ce-i aia o carieră?

Eu nu știu dacă am avut o carieră. Am început să scriu poezii, am publicat în „România literară”. Ștefan Baciu a vorbit despre mine la Europa Liberă, în 1969. Am tradus și piese ale lui Shakespeare (Îmblînzirea scorpiei), piese rusești, am tradus din franceză ,,L’alouette” de Jean Anouilh. Acum mă ocup de memorie, fac ordine în gîndire. Vreau să fac o chestiune pentru biografia mea. Nu o carte, ci așa, niște tabloide, cu desenele mele, cu texte scrise de mînă, să mă uit și să-mi pot răspunde la întrebarea: ,,Cine ai fost tu, Vlad Druck?”. N-am primit Premiul de Stat în domeniul cinematografiei. Legea spune că nu poți să-l primești de două ori. Eu l-am primit în 1988 pentru Poliptic moldav, volum despre bisericile și frescile din Moldova, în colaborare cu Pavel Balan. Dar asta nu mă afectează, nu este un orgoliu tîmpit. M-am consacrat să mă laude cineva? Ori să mă publice? Nu. M-ai întrebat de carieră. Cine știe ce este o carieră, una reușită? Sau dacă te va face fericit. Omul poate fi fericit că a scris ceva, dar poate că n-a rîs niciodată cu o fată și n-a cunoscut iubirea. Există acel echilibru. Omul trebuie să aibă putere de rezistență și luciditatea pentru a continua. „Trebuie să nu-ți fie dureros pentru ani trăiți zadarnic”, așa cum scria Ostrovski.

Ați punctat odată că „cea mai mare știință este să-l vezi pe om în toată amploarea lui”. În ce măsură credeți că filmul este acea știință?

Nu poți să tratezi în film miile de fațete prin care poate fi exprimată activitatea și existența umană. Cînd vrei să spui ceva despre toate, nu reușești să spui nimic. Le iei pe rînd. Această mare știință apasă acolo unde te doare, nu acolo unde nu te doare. De exemplu, facem un film despre hidoșenie, pe urmă facem altul despre frumusețe. Este o balanță între rău și bine, între doctrină și libertate. Există libertatea de a alege. Și nici cei din sală nu sînt roboți, calculatoare.

Cum v-au ajutat meseria și studenții să vă cunoașteți pe sine?

Datorită studenților am devenit și am rămas foarte modern. În fiecare dimineață vin la AMTAP și zic că gata, las. Predau aici deja de 30 de ani. Nu zic că mă complac în poziția mea de profesor.  Am o părere de rău că n-am mai făcut de mult filme, că am în calculatorul meu cel puțin cinci filme nemontate, și o părere de bine că am cu cine mă certa în fiecare zi. Dar pînă la urmă este o ocupație aiurea să te lamentezi și să regreți ceva.

Despre talentul dumneavostră pedagogic.

Eu le spun studenților mei: toată viața înveți ceva. Le spun că scenariul e una, platoul e alta, masa la care montezi e altceva. „Voi trebuie să conștietizați acest proces continuu de creație”. Noi avem școală de film. La absolvire unde să se ducă să lucreze? Trebuie să existe un mediu cinematografic. Acum cu apariția a zeci de studiouri peste tot trebuie operatori, editori. Cei care vor să profeseze, nu mor de foame. Echipa unui film e numeroasă. Acolo e nevoie și de tehnicieni, de cei care știu ce-i aia un focus, ce-i aia o lumină bună. Asta se învață aici.

„Noi n-am fost liberi. Eu n-am putut să fac ce vreau și n-am înțeles dacă sînt talentat sau nu”

De unde a pătruns farmecul acesta specific în filmului moldovenesc (structură, conținut, teme centrale)? L-am împrumutat ori ni l-am creat singuri?

Noi ni l-am creat singuri, dar aici punem niște puncte de suspensie. Părerea mea este că „cinematografia moldovenească încă nu a fost”. Anul acesta sărbătorim 60 de ani de la apariția Uniunii Cineaștilor din Moldova. Nu toți cei din generația mea, care au venit de la Institutul de Cinematografie „Gherasimov” din Moscova au înțeles ce înseamnă cinematografia. ,,Moldova Film” , în cei 40 de ani de existență, a fost supusă acestei peceți a ceea ce este „permis” și „nepermis”. Noi n-am fost liberi. Eu n-am putut să fac ce vreau și n-am înțeles dacă sînt talentat sau nu.

Ce face ca mediul cinematografic basarabean să fie unul precar, mai puțin vizibil și atrăgător pentru investitori?

Nu există politică de stat în domeniul culturii. Francezii au CNC-ul lor care alocă bani pentru cinematografie. Bun, noi nu sîntem Franța. Noi nu avem acel sistem. Împreună cu Comunitatea Cineaștilor din Republica Moldova am promovat Legea Cinematografiei în 2014, am încercat. Nimeni nu o să-ți facă cultura unei țări, dacă nu există o politică de stat în domeniul culturii. Apărăm patrimoniul vizual, frescele, portul popular, ia. Cu cinematografia ce facem? O lăsăm la discreția semidocților și a amatorilor sau susținem o școală de film?

„Vreau să mor nefiind cetățean al vreunei țări”, așa v-ați exprimat în documentarul „Românii de lîngă noi”, realizat de Violeta Gorgos și Oana Lazăr.

Așa e. Și din păcate, mii de oameni și-au făcut acte nu din spirit național, ci numai pentru a merge în Europa. Cetățean român sînt din 1995. Pe mine nu m-a bătut vreodată gîndul să plec din țară, din Moldova. Poate atunci, în Uniunea Sovietică, cînd aveam vreo 20 de ani și nu aveam în spate înțelepciunea unei vîrste, poate că m-aș fi gîndit la asta. Acum însă, de ce să mă duc eu să mor pe străzile Parisului? Cînd am mers pentru prima oară la Paris, cunoșteam fiecare colț, pentru că am studiat literatura franceză și am acasă cărțile în versiunea originală. Cunosc America mai bine decît un american și Japonia mai bine decît un japonez, asta e impresia pe care mi-o dau tehnologia și accesul la informație din zilele noastre.

Repere biografice

Vlad Druck s-a născut în satul Pociumbăuţi, raionul Edineț. A studiat film documentar în cadrul Facultății de Regie al Institutulului de Cinematografie ,,Gherasimov” din Moscova, pe care l-a absolvit în 1972. Este autorul cărţii de versuri Trestie în Vînt, publicată în 1981.

Printre filme sale documentare se numără: „Cîntecul este veşnic viu” (1975), „O zi şi o viaţă întreagă” (1980), „Jocurile copilăriei noastre” (1985), „Vive la femme” (1989), „Aria” (2004).

A scris scenariul pentru filmul de animaţie „Haiducul”, care a obținut Grand Prix la Festivalul de la Cannes, în 1986. Din 1993 și pînă în prezent este profesor la Catedra Multimedia a Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău.

Sursă foto: www.facebook.com