Virgil Popa este unul dintre dirijorii români cunoscuți atît pe plan național, cît și internațional. „Dirijorul se află în fața orchestrei pentru a recrea opera de artă, așa cum și-ar fi dorit compozitorul să o audă. Dar, în același timp, un dirijor trebuie să își prezinte propria concepție interpretativă asupra lucrărilor, printr-o gestică fermă, expresivă și extrem de clară. Prin mișcările sale, dirijorul accentuează anumite nuanțe, subliniază și scoate în evidență anume motive tematice”, consideră acesta. Despre dirijorat și pasiunea pentru muzică, în interviul pe care ni l-a acordat.

V-ați născut la Botoșani. A avut o influență, în special pe plan profesional, locul în care v-ați născut și ați crescut?

Cu siguranță aparținem în oarecare măsură locului în care ne naștem. În Botoșani cultura s-a manifestat dintotdeauna din plin, fiind un izvor nesecat de personalități marcante. Acest loc binecuvîntat și-a așezat amprenta asupra mea ca muzican, acolo avînd parte de o educație muzicală solidă, de profesori dedicați, ce m-au suținut și încurajat mereu, construind temelia muzicianului care sînt astăzi.

Licențiat la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași, ați fost profesor la Conservatorul Profesional „Montserrat Caballé” (Spania). Cînd v-ați dat seama că nu contrabasul va rămîne profesia de bază?

Muzica este pasiunea mea și sînt norocos că am putut să o transform într-o profesie. Ca instrumentist am făcut parte din numeroase orchestre, ceea ce m-a ajutat să capăt o experiență fantastică, să călătoresc foarte mult, să învăț de la muzicienii cu care am interacționat. Dintre personalitățile marcante ce și-au așezat profund amprenta asupra mea îi amintesc pe Corneliu Calistru, Yakov Kreizberg, Nicolas Karty, Jesús Lopez Cobos, Zubin Mehta, Roberto Abbado, Riccardo Chailly, Miguel Ángel Gómez Martínez. Orice muzician se maturizează și evoluează în permanență, iar eu am avut mereu curiozitatea și dorința de a pătrunde cît mai mult în tainele acestui instrument fabulos, numit „orchestră”. Folosesc acest termen, deoarece membrii orchestrei trebuie să vibreze la unison, iar aici este în mare măsură responsbilitatea dirijorului. Astfel, ansamblul orchestral devine o singură inimă.

Ce calități trebuie să aibă un dirijor?

Dirijorul se află în fața orchestrei pentru a recrea opera de artă, așa cum și-ar fi dorit compozitorul să o audă. Dar, în același timp, un dirijor trebuie să își prezinte propria concepție interpretativă asupra lucrărilor, printr-o gestică fermă, expresivă și extrem de clară. Prin mișcările sale, dirijorul accentuează anumite nuanțe, subliniază și scoate în evidență anume motive tematice. Și, nu în ultimul rînd, trebuie să aibă o bună capacitate de comunicare, să fie un foarte bun psiholog și să poată capta atenția muzicienilor din orchestră în permanență.
Epoca dirijorilor „dictatori” sau mai bine zis „epoca Toscanini” nu mai funcționează în zilele noastre.

Care este muzicianul care v-a influențat/marcat cel mai mult?

Așa cum am menționat, au fost foarte mulți muzicieni importanți pe care i-am întîlnit pe marile scene de-a lungul carierei mele. De la fiecare înveți cîte ceva, așa cum fiecare concert este o experiență nouă. Tehnică dirijorală și întreaga viziune asupra interpretării muzicale a lui Sergiu Celibidache constituie idealul fiecărui dirijor, cred. Cel puțin pentru mine așa este! Mi-am dorit mereu să pătrund în tainele artei sale dirijorale, reușind acest lucru prin participarea la numeroase cursuri ale discipolilor lui, Konrad von Abel și Enrique Garcia Asensio. De asemenea, cred că am citit aproape tot ce s-a scris despre el, toate interviurile domniei sale și am ascultat și vizionat foarte multe materiale în care acesta se manifestă genial.

Care este unul dintre cele mai emoționante momente pe care le-ați trăit pe scenă?

Desigur că au fost foarte multe, dar, îmi amintesc de unul în mod deosebit. A fost în decembrie 1999. Mă aflăm la Berlin, cu Jeunesses Musicales World Orchestra, iar în seara de Revelion am concertat într-o sală absolut superbă. În pauza concertului am ieșit cu toții afară pentru a vedea focurile de artificii, iar imediat după ce am intrat în noul mileniu, în partea a două a concertului, am interpretat în primă audiție „Uvertura 2000”. Nu voi putea uita niciodată reacția fantastică și electrizantă a publicului la acea muzică inedită pentru acel moment.

Din timpul liceului v-ați dorit să continuați cariera artistică în străinătate. De ce ați ales Spania?

Nu am ales Spania, cred că mai degrabă Spania m-a ales pe mine. Am locuit aproape 20 de ani la Madrid și pot spune că a fost locul care m-a șlefuit. Deși trecuseră mai bine de 11 ani de la Revoluție, în România lucrurile nu stăteau deloc bine, iar cînd am ajuns acolo mi-am dat seama că viața îți poate oferi mai mult. Trebuie doar să ai curaj! Am început practic de la zero, însă spaniolii m-au apreciat și încurajat, acest lucru făcînd dorul de casă mai ușor de dus. Pînă în 2010, în Spania s-a investit foarte mult în cultură. În aproape fiecare localitate se înființau orchestre, orice sătuc avea o sală de concerte, în timp ce în România se închideau teatre de operă. Fără doar și poate a fost una din perioadele cele mai prospere pe plan profesional.

Cum a fost adaptarea și cum ați resimțit acea schimbare totală de civilizație, limbă și cultură?

Adaptarea nu a fost o problemă, cu toate că nu prea cunoșteam limba spaniolă. Cred că mi-a fost mai greu să mă readaptez cînd am revenit în țară, în 2019. Spaniolii sînt oameni extraordinari, primitori și foarte asemănători nouă. Doar că au mai mult soare decît noi și asta influențează foarte mult starea de spirit.

Spuneați într-un interviu din 2015 că aveți un sentiment de datorie neîmplinit față de orașul în care ați crescut, format și educat. În prezent ce sentimente predomină cînd vorbiți de Botoșani?

De fiecare dată mă reîntorc cu drag la locurile natale, să-mi revăd familia, prietenii, foștii profesori. Îmi doresc că viața culturală să redevină la fel de înfloritoare cum a fost cîndva.

Se spune că arta cere sacrificii. Dumneavoastră ce sacrificii ați făcut ca să ajungeți un om al artei?

Atîta vreme cît muzica este o pasiune, sacrificiile nu se resimt de către noi, muzicienii, așa cum le percep persoanele din exterior. Personal nu concep viața fără muzică, fără a fi pe scenă și fără a simți vibrația publicului meloman. Poate atunci cînd eram copil și studiam zilnic patru-cinci ore după programul de școală, a fost un sacrificiu, dar cu siguranță a meritat. Din păcate, tinerii de astăzi nu mai au același entuziasm pe care îl aveam noi acum 30 de ani.

Scurtă biografie

Virgil Popa s-a născut în Roma, Botoșani, pe 8 octombrie 1975.

A urmat Liceul de Artă din Botoșani, unde a studiat contrabasul de la 14 ani și a absolvit Conservatorul din Iaşi.

A participat la diverse sesiuni de marsterclass alături de maeștri precum Jorma Panula, Enrique Garcia Asensio, Konrad von Abel sau Cristian Orosanu.

A făcut parte din orchestre importante, cum ar fi Orchestra Operei Naționale Române din Iași, Orchestra Mondială Jeunesses Musicales din Berlin, Orchestra Filarmonia din Madrid și a fost colaborator permanent al Orchestrei Simfonice a Teatrului Regal din Madrid.

Este fondatorul Orchestrei Internaționale din Madrid și al Stradivari Symphony Orchestra.

Sursă fotografii: www.facebook.com/virgil.popa