Viorel Ilișoi: „Povestirea e o stare de grație”

Viorel Ilișoi s-a născut la 13 februarie 1968 în satul Rînghilești, județul Botoșani. Și-a început cariera de ziarist imediat după Revoluția din 1989. În 1992, a fost închis pentru delict de presă, un prim și greu de digerat „accident de muncă”. Și-a uns sufletul, atît cît i-a ieșit, în prima jumătate a vieții de reporter de teren, cu Cele mai frumoase reportaje.  Cînd îl citești, aproape iminent emoțiile îți sînt stîrnite. A scris încă de la 17 ani, atît proză, cît și texte lirice, însă abia mai tîrziu a descoperit și a înțeles jurnalismul. Reportajele lui au fost publicate în paginile ziarelor „Atitudinea”, „Timpul”, „Național”, „Cotidianul”, „Jurnalul Național” și „Viața Liberă” din Galați. Astăzi, apar pe site-ul personal, dar și în publicațiile online Pressone și Pagini Românești. Un interviu cu Viorel Ilișoi, cel care nu se consideră un ziarist de succes, dar care crede că succesul unui ziarist se-ntîmplă atunci cînd reușește să „scrie pentru oameni”.

Pentru început, cu ce arme-minune trebuie să plece pe teren un tînăr jurnalist, student să zicem, pentru a ști să scrie reportaj?

Ca să spun asta despre un tînăr student, trebuie să mă întorc foarte mult în urmă, în tinerețile mele, pe un drum anevoios, pentru că, în primul rînd, e un drum lung. Sînt 30 de ani de cînd am început să scriu. Sfaturile pe care le-aș da acum unui tînăr jurnalist nu sînt cele pe care le-aș fi urmat eu cînd eram tînăr jurnalist. Atunci nu exista cineva care să îmi dea sfaturi, pentru că veneam după o perioadă de 45 de ani de comunism, în care nu s-a făcut presă adevărată, în care totul era o glumă proastă, un joc bine regizat. Așa încît a trebuit să încep singur, fără sfaturi, fără îndrumători. Singurii îndrumători din Botoșani, unde am început eu să scriu, erau ziariștii de la ziarul „Clopotul”, ziarul Partidului Comunist. A trebuit să iau modele din cărți, să citesc presă interbelică, din puținele cărți de reportaje care existau pe vremea aceea, ale lui Nistorescu (n.r. – Cornel Nistorescu, jurnalist român), mai ales ale lui, două de-ale lui Brunea Fox și încă ceva de pe la Geo Bogza. Însă lecturile acelor reportaje nu m-au ajutat foarte mult, pentru că trăiam alte vremuri, sensibilitatea oamenilor se schimbase, trebuia să scrii în alt fel. Și atunci m-am bazat foarte mult pe intuiție, pe instinct și pe fler. Asta ar fi cea mai importantă armă din arsenalul unui tînăr jurnalist – să „miroase” subiectul, să „miroase” și cum trebuie să apară, să-l „simtă”. Dincolo de orice învățătură, e foarte multă intuiție aici. Însă, evident că trebuie și multă învățătură. La mine lucrurile acestea au durat, pentru că le-am învățat, practic, în ani și ani.

În primul rînd trebuie să ai, să le numim pe toate pe scurt, talent jurnalistic. Talentul nu este neapărat doar capacitatea de a scrie într-un anumit fel, ci începe chiar de dinainte de a te apropia de subiect. Îl simți, îl anticipezi cumva: ăsta este subiect, ăsta nu este subiect. În momentul cînd te-ai decis să îl scrii, să știi cumva, în tine – că asta n-are cum să te învețe la școală – cum tratezi subiectul, cît timp îi acorzi, în ce stil scrii – poate mai vesel, poate mai trist, poate mai sobru, îl transformi într-o anchetă, într-un reportaj de atmosferă, de culoare. Să fii născut pentru asta, să ai talent pentru presă, e cea mai importantă armă. E ca în filme. Cînd scoți arma asta întîi, nu te mai bate nimeni.

După aceea, îți trebuie o bună cunoaștere a realității. Adică trebuie să fii foarte bine informat. Un ziarist care se duce pe teren și n-a citit decît reviste de lifestyle, o să-și cam prindă degetele în rotițele realității. Cu cît ești mai bine informat, cu atît ești mai lămurit asupra subiectului tău. Îl așezi mai bine în context, înțelegi din ce situație se întîmplă. Nu te duci, ca orbetele, să scrii povestea unei bătrîne și să nu cunoști foarte bine perioada în care ea a trăit. Sau cînd s-au întîmplat faptele povestite. Trebuie să știi că toate lucrurile de informare generală, puse cap la cap, sînt niște beculețe care se reunesc și că efectul lor e mai puternic asupra unui subiect. Te ajută să înțelegi mai bine un fapt, avînd mai multe în cap. Și, bineînțeles, avîndu-le nu doar depozitate acolo, ci puse într-un mod rațional, critic.

A treia armă – o cultură generală solidă te ajută să înțelegi mai bine subiectul. Eventual chiar dintr-un anumit domeniu. Mi s-a întîmplat să scriu despre medicină, fără să cunosc medicină, dar am stat o săptămînă cu un medic și mi-a explicat ca la proști, după aia ca la babe și după aia ca la liceeni ce înseamnă un transplant. Și am înțeles suficient, cît să nu devin prea savant, ca să nu mai înțeleagă nimeni nimic din ce scriu.

Îți trebui apoi pasiune. Să-ți placă ce faci. Dacă te duci în dorul lelii și scrii doar pentru că ai o normă de făcut sau pentru că aștepți un salariu la sfîrșit de lună, o să-ți iasă lucruri, eventual bine făcute, dar nu mai mult decît atît. Pasiunea pe care o pui într-un text se cunoaște. Pasiunea asta înseamnă și devotament. Să tragi de tine, să te duci să cauți. Ziaristul nu-i un contabil plătit cu ora – vine și semnează condica, se face ora și a plecat acasă. Ești ziarist și cînd dormi. Visezi subiectele. Te apasă, te stăpînesc, cauți mereu soluții și explicații. Nu îți sună bine ceva, te întorci și corectezi. Dai telefoane, te informezi. Ești într-o fierbere continuă. E o meserie grea, dar e o meserie privilegiată. Pentru mine este cea mai frumoasă, pe care o și fac.

Mai trebuie să ai empatie foarte multă, să te apropii cu înțelegere umană, adîncă, de oamenii despre care scrii. Aveam colegi care veneau și își frecau mîinile bucuroși că a mai fost un accident pe nu știu unde și aveau trei „mortăciuni”. Erau bucuroși că, uite, „am trei mortăciuni, am o știre tare”. Mortăciunile alea erau niște oameni morți în accident. Dacă ai tratat așa subiectul, e clar că nu ești ziarist. Ziaristul scrie pentru oameni, nu scrie pentru cifre, pentru statistici. Și cînd scrie despre copaci, tot despre oameni scrie. Dacă nu ai apropierea asta față de oameni, n-ai cum să fii un ziarist bun. Se cunoaște că ești acolo un mercenar, un meseriaș care învîrte niște vorbe. Pot fi bine anchetate, susținute, adevărate, dar nu se simte pulsul vieții în ele.

Și îți mai trebuie rezistență. Am văzut niște domnișoare delicate așa, pe teren; pur și simplu s-au întors din drum. Era de mers 10 kilometri, iarna, la -15 grade, pe niște cărări de munte, undeva în județul Vrancea, unde nu se putea ajunge cu nimic. Au fost documentări grele, unde toată ziua nu mîncai nimic. Nu aveai unde, nu aveai timp sau pur și simplu nu îți venea să mănînci. Au fost  accidente din alea cumplite, cu 10-15 morți, explozii. Și a doua zi trebuia să scrii din nou, a treia la fel. Stăteai o săptămînă acolo, pînă se „răcea” subiectul, pînă îl acopereai total. Trebuie să ai un pic de dotare naturală. Să fii mai rezistent și fizic, și psihic. Au fost lucruri la care nu m-am putut uita. A trebuit să trimit pe altcineva – „du-te, tu, colegul meu drag, la morgă, vezi ce-i acolo, povestește-mi și eu voi povesti la a doua mînă, fiindcă n-am putut să văd direct”. Dacă te duci cu armele acestea la tine, vei cîștiga niște bătălii.

Sînteți personaj în multe dintre reportajele dvs. Cum s-a împăcat, pe parcursul scrierii acestora, naratorul-jurnalist cu personajul Ilișoi?

Personajul s-a împăcat cu autorul, pentru că au fost tot timpul aceiași. Nu poți disimula, nu poți juca alt rol decît rolul tău. Îți pui în cap că ești gunoier, de exemplu. Te duci acolo și te comporți cît mai aproape de realitate. Problema subiectivismului sau problema obiectivității absolute nu mi-am pus-o niciodată în reportaj. La reportaj nu ai cum să fii obiectiv în mod absolut. Cînd zic reportaj, mă refer la cel literar, să fie clar. Specia reportaj e mai larg definită în manualele de specialitate. Și un reporter care vede două mașini ciocnite și vorbește cu cei de acolo: „Dar acum vă pare rău că v-ați stricat mașina?”. Dacă zice și el două vorbe acolo, nu mai e o știre, e un reportaj de la fața locului. O fi și ăla reportaj. Dar eu mă refer la cel literar. În acest reportaj nu mi-am pus niciodată problema să fiu obiectiv. Asta nu înseamnă că, dacă eu vedeam o vacă, spuneam că e un aeroplan, să schimb realitatea complet. Subiectivismul autorului vine din altceva, din felul cum te apropii de subiect. Puțin interesează că, să zicem, faci o metaforă și spui că „lumina e ca învierea” sau „ca leșia”. Tu spui lucrul ăsta ca să întărești o senzație, un sentiment. Nu interesează pe nimeni că în ziua respectivă era sau nu era senin, nu? Dar aia era în mintea ta. Să transmiți o stare, în timp ce lucrul acesta o să te ajute să conturezi bine un personaj, să faci o situație să pară mai relevantă.

Există un soi de reportaj despre care eu nu știam, un stil de jurnalism, despre care mi-a zis cineva, tot de-al vostru, de la Iași. M-a sunat într-o zi și mi-a spus că eu sînt în România reprezentantul Gonzo-jurnalismului. Habar n-aveam ce-i ăla Gonzo-jurnalism. Eu știam de Gonzo, că e un personaj cu nasul mare, de la Păpușile Muppets. Am aflat de la studentul de atunci că există acest gen, care se definește printr-o subiectivitate declarată și asumată a autorului, în care chiar nu mai contează uneori nici numele personajului, nici numărul lor. Poți să introduci personaje fictive, vorbești foarte mult despre tine, ca autor-personaj și chiar mai puțin despre personajele despre care scrii. Important e ca cititorul să rămînă cu acea senzație pe care ai avut-o și tu cînd ai fost acolo. Dacă eu mă duc și scriu despre acel accident, cînd citește, cititorul nu lecturează despre ce s-a întîmplat la fața locului, citește ce am văzut eu că s-a întîmplat. Sînt, totuși, lucruri care îți scapă.

De la realitate și pînă la text e o cale unde subiectivismul autorului se poate manifesta, din punctul meu de vedere, nestingherit. Nu o să te judece nimeni că descrii un personaj. Le spui că e frumos, altcuiva i se pare că e urît. Asta e o chestie subiectivă, nu? Și atunci eu le recomand tinerilor autori de reportaj să fie cît de subiectivi pot ei. Dar pînă la punctul în care subiectivitatea începe să întoarcă oglinda realității. Dincolo nu mai ai voie să treci, că e deja ficțiune, deja literatură. Una e să spui că ai văzut șase oameni morți, și asta înseamnă o cifră, și alta e să descrii zbuciumul tău interior, cînd ai văzut șase oameni morți. Mi se pare că transmiți și știrea, și sentimentul. E mai complex. Faptul de a descrie trăirile tale iarăși e un act de subiectivism. Pentru că se poate duce acolo unul mai tare de înger, care nici măcar nu clipește cînd vede șase morți. El vede „mortăciuni”. În reportaj – subiectivitate cît încape, în scopul obiectivității. Pare un paradox, dar nu e. Fii obiectiv, cît de subiectiv poți fi.

„Cuvîntul ziaristului, cînd e scris cu talent, are forță, rezolvă fel de fel de lucruri”

Ați relatat într-un interviu că, pe vremea cînd lucrați la „Jurnalul Național”, nu mai scriați după cît loc rămăsese în pagină, ci se desena macheta în funcție de textul d-voastră. Cu ce alte satisfacții, afară de aceasta și de aceea de a-și vedea numele într-o publicație, își mai mîngîie sufletul un reporter?

Satisfacție mai mare de a-și vedea textul publicat și apreciat, din punctul meu de vedere, nu există. Trecem de mulți ani printr-o depresie continuă, cu urcări, cu coborîșuri. Asta de la oboseală, stres, fiindcă e o muncă grea. Dar nu am nevoie să merg la doctor, pentru că leacurile le găsesc chiar în cele ce au provocat lucrul ăsta. Faptul că într-o zi scrii un text frumos e o satisfacție atît de mare, încît te ține zile întregi și nu-ți mai trebuie nimic. Simți că într-o zi cazi, iar scrii, iar te ridici și pleci mai departe. Asta este cea mai mare satisfacție. Să vezi că îți apare textul, aici vorbesc de o satisfacție în primul rînd profesională și cumva estetică.

Dar satisfacția poate fi și mai mare. Cum spuneam, un jurnalist scrie pentru oameni. Textele acestea ajung la oameni. Mai mult decît aceea că ei spun că le-a plăcut, că i-ai ajutat să înțeleagă un lucru, să îi informezi, cuvîntul ziaristului, cînd e scris cu talent, are forță, rezolvă fel de fel de lucruri.

Exact acum un an, am scris un reportaj despre doi bătrîni care au murit de frig în casă. Erau niște geruri, atunci, de -20 de grade prin nord, pe la Botoșani și au fost găsiți înghețați sub plapumă. Ăsta nu era, de fapt, subiectul în sine, ci punctul de la care plecam. Eu voiam să scriu despre viața la țară, în general. Cum trăiesc bătrînii, că nu au pensii, că nu au bani de lemne. Și am zis, uite, mă duc la Botoșani să scriu despre asta. Am aflat că ei au luat pensia pe vreo patru luni cumulată și că, de fapt, au băut-o. Aveau lemne, dar s-au culcat beți și nu și-au mai făcut focul. Învîrtindu-mă prin satul cu pricina, am găsit niște nepoți de-ai lor, care trăiau într-o sărăcie cumplită, se încălzeau cu bălegar uscat, cu tizic. După ce am scris textul, care a apărut în Pressone și a fost cel mai citit reportaj al anului, au fost săptămîni la rînd cînd cititorii de peste tot, de prin țară și din străinătate, m-au sunat și, ulterior, am luat legătura cu acea familie. S-au trezit copiii la poartă cu o mașină de lemne, cu o fundație care a început să se ocupe de ei, să aibă grijă de aceștia la școală. Copiii, săracii, nu aveau nicio vină că părinții lor erau niște bețivi. Te simți bine ca om. Uite, am scris cîteva cuvinte și s-a schimbat viața copiilor. Ăsta-i doar un exemplu. De foarte multe ori se întîmplă să schimbi viața cuiva.

Am scris odată un reportaj despre obezi. M-am dus și m-am internat într-un spital de obezi, de unde am scris o poveste așa, dulce-amară, care s-a citit foarte bine și în urma căreia am primit scrisori, chiar la mult timp după publicare, de la diverși oameni. Unii îmi scriau: „Domnule, textul dumitale m-a motivat. Aveam și eu o perioadă cînd eram atît de gras, că exploda inima în mine și, cumva, citind textul, ai făcut așa un click în sufletul meu și am avut ambiție. Uite, trăiesc. Au trecut doi ani de atunci, m-am schimbat, mi-am recăpătat încrederea în mine”. Și sînt sigur că dincolo de efectele acestea palpabile, cu care mă întîlnesc, care ajung la mine, textul, în profunzime, produce efecte grozave în mintea, în inima, în viața oamenilor. De aceea, am tot timpul sentimentul că fac ceva important.

În țările normale, mai există încă o satisfacție, despre care la noi nu prea se vorbește. Acolo există satisfacția primirii unor bani pentru texte. La noi nu prea se întîmplă asta, ești plătit foarte prost. Eu reușesc, de vreo șase-șapte ani, să trăiesc exact din ce fac. Asta e o satisfacție la fel de mare. Mă plătesc atît cît reușesc eu să îi fac pe cititori să mă plătească.

În Occident se trăiește bine din munca asta, este una respectată. La noi e o oroare ce se întîmplă și văd că nimeni nu vrea să își bage nasul aici, să cerceteze. Ziariștii sînt plătiți cu salariul minim pe economie, ca femeile de serviciu, dar nu ca femeile de serviciu de la stat. Că o femeie de serviciu la spital are un salariu de trei-patru ori mai mare decît un ziarist. Salariu plus sporuri, pentru că găsește gîndacul, stafilococul auriu, lucrează cu substanțe și, deci, într-un mediu periculos. Și ziaristul lucrează într-un mediu periculos. Anul trecut au murit peste 200 de ziariști în lume, în timp ce femei de serviciu au murit mai puține. E o meserie mai riscantă. Au fost și ziariști decapitați, împușcați, spînzurați, închiși la pușcărie, cum am fost și eu. În România am pornit prost de la început. Dintr-un om liber, care își exprima ideile, opiniile, ziaristul a devenit un slujbaș al cuiva, al unui baronaș pe la nu știu care ziar local, fără să mai fie o instanță liberă. Devenea o „trompetă” a acelui baronaș, trebuia să scrie numai ce i se spunea. Îl plătea și prost, ca pe un sclav.

Aici ar trebui ca măcar generația voastră să facă ceva. Noi nu avem o mișcare sindicală a jurnaliștilor. Nu sîntem organizați în niciun fel. Sînt niște organizații fantomă: UZR, UZPR, dracu´să-i ia. Uniunea ziariștilor liberi, a profesioniștilor, niște lucruri numai pe hîrtie, care să pape niște bani de la finanțatori dubioși sau de la stat. Am înțeles că a apărut acum o asociație în care jurnaliștii înscriși vor pune la pensie, asemenea scriitorilor, 50% în plus. Deci, dacă ai 10 lei pensie, o să îți mai dea cinci lei statul, pentru că ești membru în acea asociație. Dar de ce să mă obligi pe mine să mă înscriu în acea asociație? Poate eu vreau să mă înscriu în alta. Poate sînt ziarist la „România pitorească” și scriu numai despre urși și despre brazi. De ce să mă duc în asociația aceea, știi?

Ziariștii din România nu sînt uniți deloc. În 1992, cînd eu am fost în pușcărie, n-a scris nimeni despre mine. Să facă scandal: „Dom’le, e unul de-al nostru!”. Las’ că au scris ăia străini. Ai noștri au tăcut ca… ziaristul în păpușoi. N-au zis nimic. Nu sîntem solidari în interesele noastre.

„Cînd vorbesc de o lege a presei, nu mă gîndesc la una care să restrîngă libertatea ziaristului, ci care să-i dea o formă de siguranță”

Dacă ați fi în măsură, ce reforme și măsuri ați aduce legislației și în mod specific legislației presei?

Se discută de multe ori dacă este nevoie sau nu de o lege a presei. Și toată lumea zice că nu este nevoie, fiindcă asta ar ajuta statul sau diferite organizații să controleze presa. Dar eu nu la asta mă gîndesc. Cînd vorbesc de o lege a presei, nu mă gîndesc la una care să restrîngă libertatea ziaristului, ci care să-i dea o formă de siguranță. Dacă noi spunem că avem salariul minim pe economie, pe care obligatoriu i-l vei da și femeii de serviciu, atunci… să fie o lege a presei care să spună salariul minim al presei Atît! Cu cît ziaristul e mai sigur pe ziua de mîine, e mai greu de corupt, cu atît e mai liber în conștiința lui.

Mori de foame și te duci la un primar care îți dă o găină, o iei cu umilință, pleci și nu zici nimic. A doua zi apare un articol frumos despre primarul acela. Zic găină ca să rîd, dar am mai spus de atîtea ori că aveam colegi la „Național” care aveau trei apartamente de la primărie. Le dădea Lis, pe repartiție. Și eu stăteam cu chirie la unul dintre colegii mei. Aveam colegi care se duceau tot timpul cu Halaicu și cu Lis (n.r. – Crin Halaicu și Viorel Lis, foști primari ai Bucureștilor) în vizite oficiale. Ce treabă avea ziaristul să se ducă? Aceea era clar o formă de a-i cumpăra pe ziariști, care era mereu aceeași. Nu m-a chemat niciodată Lis pe mine, deși eram prieteni, amîndoi tuciurii, eu un pic mai frumușel decît el. Putea să mă cheme: „Hai, Viorele pînă la New York!”. Dar nu mă chema niciodată, pentru că știa că nu execut comenzile.

În principiu, ziariștii trebuie să fie bine plătiți, iar o lege a presei, în esență, asta ar trebui să facă. Să asigure maximă libertate ziaristului, prin siguranța lui. Există legi pentru fel de fel de meserii. Poliția are o lege aparte. Legea minerilor, legea croitoreselor, dar ziariștii, săracii, n-au. Asta e așa, un fel utopie personală.

Concret, eu cred că presa poate încă funcționa fără să fie direcționată legislativ. Mai ales acum, că noțiunea de ziarist s-a diversificat atît de mult, încît e greu să o prinzi într-o lege. A apărut presa independentă. N-ai cum să o legiferezi. Presa instituțională, de redacție, s-a restrîns foarte mult. Cine îți spune ție că ești ziarist? Faptul că ești angajat la un ziar? Păi, eu poate scriu mai bine de acasă și nu sînt angajat la niciun ziar. Avem de lucrat aici, sînt lucrurile destul de complicate.

Vorbiți-mi un pic despre un moment în care, aflat printre personaje, în etapa de documentare, v-ați simțit enervat, poate în nesiguranță, și ați avut imboldul de a părăsi terenul.

Face parte din munca de ziarist să te apropii de subiecții tăi cît mai mult. Văd acum articole scrise din redacție. Oameni care nu au ieșit niciodată dintr-o redacție și care scriu ce se întîmplă în Delta Dunării cu legăturile de stuf. Îți dai seama de la prima vedere că textele alea sînt reci, sînt superficiale, nu se ating de pielea realităților. Nu simți nimic. Nici că e caldă, nici că e rece. Trebuie să te duci acolo, să te apropii de realitate. Dacă ești mai plin de calități, poți să înțelegi situația în zece minuite, nu ca mine, într-o zi sau în trei.

Am scris un reportaj, prin octombrie, despre dirijorul dintr-o comună de la Botoșani. Am stat cinci zile cu el, de dimineață pînă seara. Am făcut mîncare cu el, l-am descălțat, l-am dus la cîrciumă, l-am ridicat de jos, că abia se mai ridică. Are o sută și ceva de kile și 72 de ani. M-am dus prin sate cu el, m-am dus la băut, la restaurante, l-am însoțit la repetiții, să mă apropii de el.

Fac lucrurile acestea pentru că așa simt eu că reușesc să redau mai bine o situație. Bineînțeles că, făcînd asta, se poate întîmpla să te întîlnești cu niște situații neplăcute. La gunoieri mi s-a răsturnat în cap o pubelă mică, care era jumătate plină cu zeamă de pepene. Era vară. Și aia plină de infecții, împuțită, cu gîndaci. Nu-i deloc plăcut. Asta e greutatea meseriei. N-aș fi vrut să se întîmple, dar nici n-am murit din asta.

La cules mere, o muncă îngrozitor de grea, alte situații. Să stai tot timpul cu mîinile pe sus, cățărîndu-te încolo, plin de scai și de buruieni uscate care te taie pe la picioare, să stai nespălat cîte o săptămînă într-o fermă ca aceea, unde nu aveau nici apă. Să stai într-un mediu cu niște oameni cu care pur și simplu nu ai ce discuta. Ăia nu discutau toată ziua decît despre sex, la un nivel limitat, primitiv și ascultau manele. Prima senzație a fost aceea că îți vine să îți dai foc și să pleci. Dar, pe măsură ce stai cu ei, îți dai seama că și ăștia sînt oameni. Începi să te apropii de ei, să îi cunoști mai bine. Dacă nu să îi simpatizezi, poți cel puțin să empatizezi cu ei. Să înțelegi că Dumnezeu se exprimă în fel de fel de forme. Nu sînt toți la fel de frumoși, de buni, ca mine, de spălați și de parfumați. Și atunci înțelegi că așa e lumea și capeți un pic de deschidere. S-a întîmplat să stau flămînd, să iau și bătaie. Am luat bătaie în Botoșani, cînd am scris un articol. Mi-a dat cineva cu o doagă de butoi în cap. Nu mi-a spus pentru care dintre articole, dar bănuiesc eu. Prin ’90 se întîmpla. Dar astea sînt „accidente de muncă”, iar aici este vorba de reporterul de teren.

„Odată cu apariția presei libere, am început să citesc «Opinia studențească» și cred că de acolo m-am îmbolnăvit eu cu microbul reportajului”

Spuneați într-un interviu că întîlnirea cu lectura a avut loc încă de cînd vă aflați la Casa de copii din Trușești. V-ați referit nu la simpla întîlnire cu cărțile, cît la cea cu acele cărți formatoare. Dacă, din întîmplare, v-ar fi căzut între degete o carte de reportaje, nu de teorie, de povestiri cu substanță, cum credeți că ar fi putut influența asta viitorul jurnalist Viorel Ilișoi?

Eu am ajuns la cămin la șapte ani. Deci am avut cei șapte ani de acasă. Acolo m-am întîlnit prima oară cu cărțile, unde aveam bibliotecă, nu acasă. Dar îți pot spune că am trăit într-o carte nescrisă. Acei șapte ani, de pînă la a ajunge la casa de copii, au fost o furtună de cuvinte în jurul meu. Toți oamenii erau vorbăreți. Povesteau, bîrfeau, cîntau. Nu trebuia să citești o carte, ca să te apropii de frumusețea unei povești. Că o auzeai de la oameni. Am mai prins vremurile cînd mama ne adormea cu povești. Aprindeam lampa, cînd se întuneca, și spuneam povești, la propriu. Cînd am crescut mai mărișori, trebuia să spunem noi povești. Uneori, dacă nu le citeam, le mai inventam sau le mai îmbogățeam pe cele vechi. Arta povestirii, pe care trebuie să o stăpînească un autor de reportaj – că reportajul, în esență, asta înseamnă, narațiune – vine nu neapărat din lecturi. Din lecturi s-a cimentat, dar ea vine din mediul în care am crescut.

Nu am citit, pînă după Revoluție, reportaj propriu-zis. Tot după ’90 am citit reportajele lui Cornel Nistorescu și ale lui Brunea Fox. Deci, nu era nevoie să mă atingă microbul povestirii încă din copilărie. În 1990, cînd am început să scriu, odată cu apariția presei libere, am început să citesc „Opinia studențească” și cred că de acolo m-am îmbolnăvit eu cu microbul reportajului. Acolo scria Dorina Băeșu (n.r. – azi Dorina Rusu). Așa de frumos scria! L-am cunoscut și pe Cristian Mungiu, care, la vremea aceea. scria tot la „Opinia studențească”. Cred că ei m-au ajutat mult să mă apropii de reportaj. Dacă nu ar fi venit Revoluția, poate că nu aș fi scris reportaj, dar povestiri cred că tot aș fi scris, indiferent de ce regim ar fi fost.

Cărțile te ajută foarte mult să înțelegi mai bine realitatea, să exprimi cît mai exact ceea ce vezi. Iar textul acela trebuie să aibă și o funcție estetică, să sune bine. E reportaj, nu-i știre. Știrea are normele ei. Se scrie rece, sec, fără implicare. Un text frumos tremură de emoția realității în sine, eventual îți produce o emoție de ordin estetic. „Of, ce frumos e scris lucrul ăsta!” Să știi că emoția estetică produsă de frumusețea unui text rămîne în capul omului mai mult decît o formulă de tipul „a murit cineva”. Asta e o emoție umană, că a murit cineva, dar ea dispare.

V-ați exprimat public dezideratul acesta, de a se preda în facultățile de jurnalism textele, reportajele lui Viorel Ilișoi. În unele sînteți studiat și recomandat cu căldură. Sub ce formă vedeți studiul asupra textelor d-voastră?

Nu știu, aș fi prea orgolios să fac lucrul ăsta. Mulțumesc lui Dumnezeu că s-a întîmplat ca anumiți profesori să mă citeze sau să folosească unele dintre textele mele. E o satisfacție pe care o adaug la celelalte satisfacții profesionale, despre care ți-am vorbit. Acum, ce să fac? Să mă duc să le dau lecții profesorilor despre cum să predea? Fiecare vede ce vrea în textele mele. Cunosc tehnicile didactice, pentru că am predat și eu cîteva luni. Depinde la ce vrea fiecare să folosească textele acelea. E treaba lui, a profesorului. Eu sînt mulțumit. E o mîndrie a mea că sînt folosite ca exemple pentru tineri. Nu pot să îi învăț eu pe profesori. Doar le mulțumesc.

Ce îl înnobilează pe un jurnalist în profesia sa?

Profesia de jurnalist în sine este una nobilă. Numai faptul că ești ziarist te deosebește cu un moț deasupra celorlalți. Nu în sensul de superioritate, ci în sensul de vizibilitate, de semnificație. Meseria asta, am mai spus, nu e una de contabil. Este o vocație. Lucrezi pentru oameni. Uneori muncești și fără salariu. De dimineața și pînă seara. Te duci pentru că îți place, te duci pentru că faci ceva pentru oameni. Ai un fel de misiune pe Pămînt. Domnule, nu toți oamenii se pot duce să vadă inundațiile de astă-vară. Cîți oameni sînt interesați de aceste inundații? 100.000 de oameni. Și atunci ziaristul e un fel de trimis, un fel de avangardă a populației. Unul dintre toți trebuie să se ducă. „Du-te tu acolo și spune-ne ce se întîmplă. Tu, ziaristule!”. Și te duci acolo încărcat de greutatea misiunii tale. Încerci să fii cît mai cuprinzător, cît mai obiectiv, să le spui tuturor despre ce e vorba. Asta, folosind o sintagmă atît de uzată, dar căreia încerc să îi dau acum semnificații noi sau nu, se numește „muncă în folosul societății”. Utilitatea muncii tale de jurnalist este imensă. Responsabilitatea muncii tale de jurnalist este imensă.

Sînt cazuri celebre cînd o știre prost scrisă, nu neapărat falsă, a zguduit societăți întregi, s-au creat isterii. La sfîrșitul anului trecut, în America, un tip a scris pe Facebook că umblă o salvare neagră care ia copii și le fură organele. Și s-a creat o întreagă furtună. Ziaristul, dacă nu e responsabil, se joacă cu mintea oamenilor, cu liniștea lor. Informația e o armă teribilă. Nobil e tot ceea ce se face pentru oameni. De multe ori, fără alt beneficiu decît un amărît de salariu cu care te întreții de la o zi la alta.

Nu vreau să fac acum din ziarist figura unui martir pentru binele omenirii, dar din figura martirului vreau să desprind măcar trăsătura asta de misiune. Tu, ca ziarist nu ești un mecenar, un angajat. Ai o misiune, o faci pentru că îți cere conștiința ta lucrul ăsta. Ea e singurul far care te luminează.

„La reportaj e ca la prăjituri – dacă le faci bune, lumea le mănîncă, dacă nu, se duce vizavi”

Aștept cu nerăbdarea unui copil o viitoare carte a dvs., legată de jurnalism sau nu. Cînd va apărea și ce va conține?

Eu nu am publicat multă vreme nimic în cărți, deși am scris toată viața și jurnalism, și literatură, pentru că nu aveam încredere că ce scriu eu ar conta cît de cît. Nici măcar textele din ziar nu mi le păstram. Le scriam acasă, le trimiteam la ziar, apăreau și le ștergeam din calculator. Acum trebuie să caut prin arhive. Găsesc acolo că uneori am fost inspirat. Alteori, am texte de care mi-e rușine. Dar așa scriam atunci. Atît înțelegeam la vîrsta aceea, cînd nici nu mă luam în serios ca ziarist. Conștiința de ziarist nu e ceva ce îți apare în prima zi de lucru. Am făcut atîtea porcării de care mi-e rușine, dar, încet-încet mi s-a cristalizat conștiința de ziarist pe care o am acum.

Am scos o carte de reportaje, Cele mai frumoase reportaje, care văd că e destul de căutată. Știi cîte cărți de astea am scos? Vreo 3.000. În afară de cîteva care au ajuns la o librărie, restul, pe toate, le-am dat cu mîna mea, la modul cald, uman, nu așa, luate impersonal, dintr-un raft, sau comandate – fie la lansări, fie la întîlniri directe cu cititorii, fie le-am trimis eu prin poștă. 3.000 înseamnă un tiraj bun, chiar pentru o editură mare. Cartea am scos-o aici, la mine în sufragerie, de unde vorbesc acum, la o editură personală. E un motiv de mîndrie, lăsînd la o parte faptul că toate cărțile astea au fost date pe bani – am mîncat o pîine mai bună în anii ăștia – dar și un motiv de mirare. Asta nu e o carte de Sandra Brown, literatură de succes. E o carte de reportaje. Totuși, sînt 3.000 de oameni în România, care peste 90% nu au nicio treabă cu jurnalismul, dar care au vrut o carte de reportaje. De ce? Pentru că reportajele acelea și-au păstrat condiția. Au scris despre oameni. Nu contează dacă tu vii cu niște realități din viață, că le scrii ca reportaj sau că le scrii ca povestire. Oamenii caută același adevăr din realitatea în care trăiesc, în diferite forme. Și atunci au găsit că e o formă bună de a-și primi informația asta dintr-un reportaj, nu dintr-o carte de ficțiune. Dacă aș fi avut o rețea de distribuție, poate am fi avut surpriza să vedem că 5.000 de oameni din România sînt interesați să citească o carte de reportaje. În timp ce alții se plîng că nu se mai citesc reportaje. Nu se citesc acelea proaste. La reportaj e ca la prăjituri – dacă le faci bune, lumea le mănîncă, dacă nu, se duce vizavi.

O să mai scot o carte, tot o amîn pentru că mereu îmi apare altceva de făcut. Ea este scrisă, numai că trebuie să o alcătuiesc. O carte de Întîmplări gazetărești. Asta ar fi o carte de literatură, de povestiri, iar povestiri înseamnă exact ce spune și cuvîntul – să povestesc; nu e ficțiune. Dacă în prima carte am scos reportaje, în asta povestesc întîmplări de la acele reportaje. Și povestirile astea, chiar dacă sînt considerate ca gen, literatură, sînt inspirate complet din realitate și au cam aceeași funcție ca și reportajul. Calitatea și a unei povestiri bune, și a unui reportaj bun este să vorbească despre acele realități care au relevanță. Dacă scrii un reportaj despre cum un om a bătut un cui, nu interesează pe nimeni. Cînd scrii despre suferințele unui om, tu nu scrii doar despre suferințele acelui om. Dacă știi să esențializezi tema, scrii, de fapt, despre suferințele tuturor oamenilor care sînt în situația ăluia. De aceea devine interesant și pentru alții. În cartea aceasta de povestiri am cîteva întîmplări relevante, în care se văd niște realități despre oameni, despre lucruri. Povestirile sînt toate vesele, pentru că, de regulă, cînd te apuci de povestit, povestirea e o stare de grație.

După care o să urmeze altă carte de reportaje. În Cele mai frumoase reportaje sînt reportaje din ultimii șase-șapte ani de la momentul apariției cărții, două-trei sînt chiar de zece ani în urmă, iar în cea pe care o voi scoate acum sînt reportaje scrise la maturitate, în anii ăștia, publicate în Pressone sau pe site-ul meu.

Cînd o să-mi fac curaj, o să scot și cărți de literatură, pe care le-am scris, dar pe care nu îndrăznesc să le public.

Cînd va apărea cartea „Întîmplări gazetărești”?

Eu sper că anul ăsta.

„Trebuie să rîzi sau să plîngi cînd te documentezi, să te uimești, să te revolți, să lași toate sentimentele să se exprime. Și apoi să le domolești, să le plantezi cu grijă în ogorul textului”. Cum vă raportați la sine, după atîtea și atîtea documentări, unele chiar în mediul personajelor despre care ați scris?

Am spus cum te duci acolo. Te lași luat de valul realității. Dar nu este realitatea aia. Te lași dizolvat în ea. Te lași cuprins de ea ca să o înțelegi cît mai bine. Iar dacă conștiința ta nu stă deasupra, să îți strunească trăirile, riști să te lași luat de o tabără sau alta. Pierzi acea minimă obiectivitate de care ai nevoie ca să faci un text jurnalistic. Să îți dau un exemplu. Am fost la mitingul PSD de la Iași. Acolo, aveam rude care stăteau în tabăra PSD, dar și prieteni care strigau în contra. Tu trebuie să fii lămurit cu tine însuți în primul rînd. Ca să nu cazi. Să fii între ei, dar nici cu unul, nici cu altul. Și printre gunoieri la fel, ești cu ei, dar nu înseamnă că încerci să le cînți în strună. Încerci să-i înțelegi ca oameni și să le vorbești celorlalți oameni, care nu știu despre viața de gunoier, cam ce înseamnă ea, ca să îi poată privi cu alți ochi, să-i vadă ca pe niște oameni care sînt, ca pe niște oameni reali, nu ca pe oameni închiși în tipare de percepție. Cînd zici gunoier, gata! Nici nu te uiți la el, că tu ai un tipar în minte. Sau controlor de tramvai. „Toți sînt nesimțiți, toți sînt scîrboși”. Nu-i adevărat. Cînd te apropii de ei, ai să vezi că, de fapt, sînt oameni la fel de buni sau la fel de răi ca noi.

Evident că raportezi totul la sine. Nu poți da mai mult decît înțelegi tu. De aceea spuneam că e important să fii informat, să ai lecturi în spate, să ai sinceritatea și bunul-simț de a recunoaște la ce nu te pricepi și să te duci să întrebi. Toți ziariștii aroganți pe care i-am întîlnit, erau niște ziariști proști. Aroganța te îndepărtează de oameni. Te face să te arunci cu cîteva capete deasupra lor; stai acolo într-un cerc și îi privești pe toți de deasupra. Iar de la distanța aroganței nu vezi realitatea cum trebuie.

E vorba de preconcepții.

Așa, preconcepții. E mult mai comod să judeci cu tiparele alea, decît să le lași deoparte și să încerci să îți reconstruiești o realitate proprie. Nu e deloc ușor să îți creezi o părere despre ceva. Dacă ești arogant, totul ți se pare simplu. Dar, dacă te apropii cu modestie de oameni, ai să vezi că lucrurile se complică. Este greu să îl înțelegi pe un om. Am văzut acum o știre la televizor. Un om bîlbîit din Vaslui a sunat la 112 pentru că i-ar fi furat cineva copilul din ogradă. Nu i l-a furat. A venit un vecin și l-a luat, dar omul s-a speriat. El a fost amendat că ar fi fost beat și că a sunat fără motiv. Dar omul, de fapt, era bîlbîit. Polițistul care a răspuns la telefon și l-a auzit pe om a făcut greșeala unui ziarist, de a interpreta din prima și de a lua prima impresie ca fiind adevăr.

Vezi, ca ziarist, întotdeauna poți să ai surpriza ca adevărul în care tu crezi cu tărie să se întoarcă complet invers. Dacă nu înțelegi în profunzime lucrurile, atunci ai să produci niște texte superficiale, care dau informație puțină. Lumea nu reacționează la ele. Un ziarist bun știe că un text pătrunde și are efect mai mare, dacă îl scrii într-un anumit fel, cu înțelegerea-ți proprie.

„La examenele mele de conștiință de multe ori am căzut”

Ați spus că tinerii aud că nu refuzați interviuri și că vin să vă ceară cîte unul cînd li se dau teme. Că nu vă considerați un om de succes și, prin urmare, nu credeți că cei tineri vă cer dialoguri pentru că ați avea ceva de spus. Ce înseamnă pentru dvs. om de succes? Vă provoc la un exercițiu de imaginație: care este portretul-robot al omului de succes Viorel Ilișoi?

Întîi să răspund la prima întrebare. Nu știu. A avea succes înseamnă, în esență, să răspunzi la așteptările unui anumit segment de oameni. Dacă ești un manelist bun, ai succes la cei care așteaptă manele. Dar, de exemplu, pianistul Dan Grigore nu îl va considera pe Guță un muzician de succes. Va considera că e o muzică mizerabilă, primitivă, zgomotoasă. Deci, succesul e ceva relativ. Depinde la ce îl raportezi. Poți să spui că Eminescu nu a fost un poet de succes? A fost unul. Dar, din perspectiva banilor, zici: „Domnule, ăsta a murit de foame săracul, îl mîncau păduchii”. Succesul e ceva relativ și cu siguranță e trecător. Nu poți să ai succes la nesfîrșit. Oamenii se schimbă, preferințele și valorile lor la fel.

Acum, noi înțelegem succesul strict din punct de vedere material. Ai succes, dacă ai bani. Marii fotbaliști, uită-te, dau cu piciorul într-o minge și primesc salariul cît avem noi, ziariștii, toată viața. Ăsta este doar un criteriu de apreciere a succesului. Du-te în anumite zone de cercetare, de știință și ai să vezi artiști în cercul lor de care noi, ceilalți, habar nu avem. Succesul este o industrie. Este pus să facă bani, nu să creeze neapărat valori. Sînt anumiți artiști care au succes și unde nu lucrează banul.

În jurnalism ce înseamnă să ai succes? Ai faimă, ai cititori, dar poți la fel de bine să ai cititori și să nu ai faimă. Ți se pare un paradox? Nu e. Faima e ceva transparent și inconsistent. Apari la televizor. Ei, și ce dacă? Succesul înseamnă să intri adînc în inima cît mai multor oameni care au acele valori ca ale tale. Faptul că scriu un articol și mă apreciază Guță, nu înseamnă nimic pentru mine, că poate nu a înțeles nimic. Cum nici eu nu înțeleg nimic din muzica lui și el nu poate fi un om de succes în viziunea mea. Succesul e o monedă cu valoare de schimb între oameni de același fel. Cu cît sînt mai mulți, cu atît succesul poate să fie mai mare. Cu cît e mai profund în semnificații, e și mai durabil în timp.

Cît despre omul care are succes Viorel Ilișoi?

În pătratul meu nu încap limitele unui portret-robot. Sînt un om viu, creativ, schimbător, nu în sensul de labil, ci în sensul de om aflat în cursul călătoriei vieții lui. Nu pot să fiu azi cel de ieri. Portretul-robot nu mi se potrivește. Rămîne robotul cu mîna blocată în sus, în timp ce eu am făcut de o mie de ori mișcarea cu mîna aia. Mi-e greu să fac un portret, fiindcă îmi sînt mie însumi incomplet cunoscut. Am, încă, la 50 de ani, surpriza să mai descopăr cîte ceva la mine. Autodescoperirea asta nu survine în niște momente de meditație. Dacă viața te pune în fața unor încercări, ai prilejul să te cunoști mai bine. Tu spui, de exemplu, că ești patriot. Să te văd eu pe tine, patriotule, dacă mîine e război, te duci să mori pentru țara ta?  Atunci te mai gîndești, poate dai din coate. Pînă nu te întîlnești cu momentul, n-ai de unde să știi.

Poate zic despre mine că sînt bun. La examenele mele de conștiință de multe ori am căzut. S-a văzut, poate, că nu sînt bun. Pentru că viața mi-a dat momente în care mi-am arătat limitele. Mi s-a întîmplat să am o viață încărcată, cu multe surprize, așa că pentru mine încă sînt un continent incomplet explorat și zic continent, avînd în vedere dimensiunile mele; puteam să zic o insulă.

Pînă cînd nu o să am harta mea interioară completă, nu o să pot face un portret-robot. E un portret cumva în acuarelă, unde culorile se întrepătrund, trec dintr-una în alta, culoarea de pe față se scurge pe piept, știi, e ceva foarte vag, care trebuie continuu clarificat. E bine să ai și un pic de mister propriu, al tău față de tine însuți, nemaivorbind că marea încercare, care te lămurește definitiv asupra caracterului tău și care este moartea, n-ai cum să ți-o treci la activ. Nu ai de unde să știi cum reacționezi atunci. Cînd afli, e deja prea tîrziu.

„E una dintre întîmplările fericite ale vieții mele că l-am cunoscut pe Goma”

S-au împlinit 30 de ani de la prăbușirea regimului comunist în România. Unul dintre opozanții fățiși ai regimului a fost chiar scriitorul Paul Goma, pe care știu că îl prețuiți mult. Ce i-ați spune modelului dvs. literar, Paul Goma, dacă l-ați întîlni la colț de stradă?

Paul Goma trăiește.  Face anul acesta 85 de ani. Trăiește la Paris din 1977, de cînd a fost alungat din țară. De întîlnit, l-am întîlnit. Am fost la el la Paris. I-am zis: „Domnule, vreau să vă îmbrățișez”. Și l-am îmbrățișat. Am fost de două ori. A doua oară, cînd ne-am despărțit – de atunci nu ne-am mai văzut – a fost un moment…

El mă simpatiza, iar eu îl admiram. E greu să spun simpatie reciprocă, pentru că la mine era o admirație totală. Eram atît de emoționat că stăteam lîngă marele meu prieten – am avut o prietenie epistolară pînă ne-am văzut – și, la plecare, era acel moment de jenă, de pierdere, de emoție. Nu există un manual despre cum să te desparți de un idol, de un prieten sau de o iubită. Pînă la urmă, ceva din tine te împinge. Există o mecanică a despărțirii, care te scoate din impas. Știi, eram pierdut total, eram topit în momentul ăla. Și atunci i-am spus: „Domnule Goma, vă rog să plecați dvs. întîi, că eu vreau să mai rămîn un pic înainte de a ieși în stradă. O să plîng și, ca să nu mă vadă lumea cu ochii umezi de emoție că vă părăsesc, mai stau un pic aici, în gang”. Iar el mi-a spus: „Păi de ce să pleci? Stai aici și plîngem amîndoi, ca niște bărbați”. Asta i-am spus. Nu a fost deloc un moment lacrimogen acolo, cu toate că era vorba de lacrimi. El săracul era bătrîn, bolnav, rupt de țară, eu îl chemam acasă să vină. „Haideți, că punem mînă de la mînă, atîția cititori, vă cumpărăm o casă, o chirie, ceva”. Dar nu credea că așa ceva va fi posibil. A fost un moment de trăire intensă pentru amîndoi, rezolvată cu multă sinceritate. De ce să ne dăm mari eroi? Doi bărbați care plîng cu multă sinceritate și naturalețe, ceea ce am apreciat tot timpul la Goma. E unul dintre scriitorii și eroii mei preferați. Ce a făcut el ca cetățean, ca opozant al comunismului e separat de opera lui literară.

Ce i-aș spune acum? Cred că ar fi inutil să îi urez sănătate, fiindcă pușcăria făcută și anii de chinuri se cunosc. E foarte bolnav. Cred că, dacă l-ai întreba, n-ar vrea să mai trăiască. S-ar ruga în adîncimea lui să se sfîrșească odată. E într-o situație foarte grea. Aș încerca să îi spun că sînt foarte mulți oameni în România, mai mulți decît crede el, care îl citesc, îl iubesc și îl admiră ca om și ca scriitor.

E una dintre întîmplările fericite ale vieții mele că l-am cunoscut pe Goma și asta se datorează tot faptului că sînt ziarist. După ce am citit niște cărți de-ale lui, în ’92, m-am dus să scriu un reportaj în Basarabia, în satul unde s-a născut el. Îndrăzneam eu să vorbesc cu Goma? El era în cer și eu eram o furnică pe pămînt. Am scris reportajul, l-am publicat la Iași și cineva, un critic literar din Chișinău, a luat revista „Timpul” și i-a trimis-o lui, la Paris. M-am trezit cu o scrisoare de la Paris, scrisă la mașină, semnată cu mîna lui și în felul ăsta s-a legat prietenia noastră. Ne-am scris mulți ani pînă să ne vedem.

În 2014 v-ați petrecut cîteva cîteva luni la Galați, reședința județului din care se întîmplă să fac și eu parte. Ați fost invitat de către cei de la „Viața liberă” să vă alăturați lor pentru cîteva luni, moment în care Galațiul a rămas, rece ca un defunct, fără căldură și apă caldă, vreme de două luni. Ce v-a rămas cel puțin frumos din acest oraș în memorie?

Aceea a fost o experiență interesantă și ca om, și ca ziarist. Tocmai îmi pierdusem postul de la „Jurnalul Național”, unde eram colaborator, nu angajat cu carte de muncă. În termeni direcți, eram muritor de foame. Și patronul de la Galați, de la „Viața Liberă”, pe care nu îl cunoșteam, mi-a făcut o propunere. Să vin să stau un an acolo în redacție și să lucrez cu ziariștii. Eram un fel de mentor acolo. Luni, marți, miercuri făceam un fel de curs de reportaj cu reporterii. Nu am stat un an acolo, ci doar jumătate. În acest timp am trecut prin experiența atîtor oameni din Galați, cînd tocmai s-au tăiat conductele de apă caldă. Făcusem un calcul, datoriile la căldură la blocul în care stăteam și eu erau mai mari decît valoarea tuturor apartamentelor, dacă le-ai fi vîndut. Fiecare apartament avea datorii la căldură mai mari decît valoarea apartamentului. Atunci am rămas și eu în frig, cu spălat la lighean, cu spălat pe la prieteni. Și am scris despre lucrul ăsta, tot într-un ton hazliu, ca să nu fac o tragedie din asta. E un text, Jurnal Gălățean, în care am povestit despre experiența mea.

Nu era definitiv răul în Galați. Evident că erau și lucruri frumoase. Era un oraș pe care nu prea îl cunoșteam. Și, ca oraș, nu m-a încîntat foarte tare. Are cartiere cu o aglomerare de arhitectură ceaușistă, care nu îmi place deloc. Dar am înțeles că orașul a fost distrus puternic la război și nu a mai fost reconstruit, cum s-a întîmplat în alte părți. La Galați nu am găsit un specific dunărean, cum vedeam la Calafat, la Călărași. În afară de Calea Domnească, unde mai sînt niște clădiri care pot să îți placă, cîteva biserici frumoase, grădina (n.r. – Grădina Botanică), orașul nu m-a încîntat. Dacă ar fi să aleg un oraș în care să locuiesc în viitor, sigur Galațiul nu ar fi pe listă deloc. În schimb, cum se întîmplă peste tot, oamenii m-au încîntat acolo. M-am împrietenit imediat cu cei de la ziar, cu poeții de acolo. Ca peste tot, oamenii salvează locul.

„Dacă vorbim de presă, mă tem de prea mulți jurnaliști”

 De ce vă e teamă, acum, la 52 de ani?

Sînt temerile oricărui om. De boală, de nesiguranță, de război, de cutremur. Dar ele nu sînt temeri ale acestei vîrste, sînt temeri care te întunecă mereu, de-a lungul vieții.

În primul rînd, mă tem de prostie. Prostia e așa de greu de definit și așa de greu de stăpînit. Cînd vezi niște oameni în care ai încredere, care recunosc cu ușurință că au votat Iliescu, că altceva nu era…

Cea mai mare forță din univers este prostia. Cînd o ia la vale, nu o mai poți opri cu nimic. Prostia, însemnînd chiar, uite, ce se întîmplă în Iran și America și tot recursul ăsta diplomatic cu amenințări de o parte și de alta. Sînt lucruri care pot fi tranșate într-un mod sau altul, la modul lucid. Dar e o graniță de unde luciditatea nu mai are nicio șansă. Așa e firea noastră umană.

Tot timpul, cînd nu am putut să rezolvăm ceva, ne-am dat în cap, ne-am împușcat, i-am luat pe alții și i-am ars în cuptoare că nu sînt de acord cu noi. De lucrul ăsta mi-e cel mai teamă. De limitele noastre. Ale mele și ale noastre, ca specie. Sînt lucruri împotriva cărora nu poți lupta.

Dacă vorbim de presă, mă tem de prea mulți jurnaliști. Prin apariția Internetului, puterea de a capta și a disimula informație a ajuns la fiecare. Oricine, cu telefonul lui, poate să împrăștie o „știre”. Acum, toată lumea e ziarist, mai mult sau mai puțin. Mă tem de diluarea credibilității informației. Informația e așa de importantă în viața noastră, depindem total de ea.

Ce vă imaginați că v-ar fi întrebat/spus părinții, dacă ar fi citit aceste „Cele mai frumoase reportaje”?

Asta a fost o durere de-a mea. La mine în familie nu s-a știut mult timp că eu public texte. La un moment dat, cineva din familia mea a aflat că nu am permis de conducere. Știa că lucrez la ziar, însă credea că sînt șofer acolo. Nu citeau. A fost o durere pentru mine că textele nu au ajuns și la ai mei. Mama nu citea. Tata…tata avea abonament la un ziar. În ultimul timp, întîmplător, mai ajungea cîte un text de-al meu la el. Știa că lucrez în presă, dar nu cunoștea exact cu ce mă ocup. Și, din fericire, cu puțin timp înainte de a muri a ajuns și o carte la el, Cartea Jijiei, apărută la Iași, unde am și eu o proză și a văzut-o.

Să știi că nu prea s-au mîndrit ai mei cu chestia asta. M-am mîndrit eu. M-aș fi bucurat să știe ai mei ce fac, dar acum, de cînd cu Internetul, cînd toți au telefoane și pot citi instantaneu ce ai scris, acum da, sînt cunoscut în familie cu nume și cu ocupație, cum se zice la poliție. Dar nu trezește asta așa mare emoție. Ca ziarist, ai o deschidere publică extraordinară, te știe atîta lume, dar nici măcar ai tăi nu înțeleg exact ce înseamnă chestia asta.

Mi-ar fi plăcut să știe mama, în special, lucrul ăsta, fiindcă ar fi fost un fel de a o hrăni cumva cu mîndria mea. „Uite ce am putut eu să fac – să scriu asemenea text!”. Și a te mîndri cu textele tale, cu realizările pe care le ai, nu este un act de trufie, nu e ceva condamnabil. E ceva omenesc, normal. Dacă în sinea ta nu ai satisfacția asta, nu ai forța să vezi mai departe.

Sursă foto: Arhiva personală Viorel Ilișoi