„Turbatul cinematografului”, așa cum îl numesc apropiații, dar și cei care îi cunosc povestea, are un nume – Victor Purice și este din Piatra-Neamț. Și-a dedicat mai bine de jumătate din viață Cinematografului „Dacia Panoramic”, din orașul nemțean, și acum, la vîrsta de 64 de ani, poate fi găsit tot acolo. Nu s-a mulțumit niciodată cu puțin și s-a luptat cu morile de vînt pînă a salvat cinematograful. Azi, acesta este unul dintre puținele cinematografe clasice care mai funcționează în România. Povestea lui Victor Purice, în interviul pe care ni l-a acordat.

Cum a început pasiunea dumneavoastră pentru film?

Cam la 11 ani, în comuna mea natală, Borlești, am început să prind pofta de film. Era o cooperativă de achiziție, în care puteai să duci ce vrei tu de acasă, ca să primești în schimb bani. Eu furam ouă de la bunici și le vindeam acolo; primeam 50 de bani sau un leu, cum era pe atunci, și, cu banii ăia, mă duceam la film. Mergînd atît de des, meseriașul de acolo m-a văzut și m-a întrebat de ce tot vin, iar eu i-am spus că îmi place. Și acolo a început toată „nebuneala” cu cinematograful. Atunci am văzut ce era ăla cinematograf, aparatul, ce e aia peliculă. El a fost prima persoană care m-a îndrumat în această meserie.

Înainte de a lucra în Cinema „Dacia”, ce relație ați avut cu filmul, cu cinematografia în general?

Eram prin generală cînd mai veneam prin Piatra-Neamț și mereu îmi cumpăram poze micuțe, alb-negru, de la librării, cu Sophia Loren și cu actorii de pe atunci și le foloseam pe post de semn de carte. Apoi am început să mă uit la filme cu ei. Cinema „Dacia” a fost deschis în decembrie 1970, cu „Lacul lebedelor”. Locuiam aproape și am fost primul spectator care a pășit în cinematograf. Pe atunci avea 750 de locuri. Părinții mă îndemnau să merg la cîteva licee bune, dar eu nu am vrut, mai ales după deschiderea cinematografului. Am venit să ajut, mă puneau să aduc filmele de la gară, să le duc înapoi, la lipirea afișelor și la tot ce mai era nevoie. Eram un fel de ucenic, dar aveam concurență, mai erau vreo trei băieți care lucrau. Spre fericirea mea, ei au renunțat și am rămas doar eu.

Ați spus că cinematograful s-a deschis în 1970. Cum arăta în perioada aceea?

Cîțiva ani mai tîrziu, am preluat în totalitate frîiele cinematografului. Nu puteam concepe varianta furtului; pe atunci era, într-adevăr, tovarășul Ceaușescu dictator și se făceau măgării la loc comanda. Bineînțeles că nu puteam accepta asemenea mîrșăvii, nefiind membru de partid. Autoritățile mă avertizau că, dacă nu procedez cum vor, mă „aranjează”. Cînd aveam nevoie de ceva, nu mă băgau în seamă. Dar pentru mine nu a contat, pentru că eu deja eram stăpîn pe cinematograful ăsta, pe tehnica filmelor, pe tehnica aparatelor. Uneori nu mi se permitea să pun filme; venea secretarul de partid și îmi spunea: „Da’ ce, tu faci experimente pe aparatele mele?”. „Aparatele sînt ale cinematografului, nu ale tale, îi spuneam. Eu trebuie să-i dau spectatorului calitate”.

V-a trecut vreodată prin minte gîndul de a renunța la cinematograf?

Niciodată, nici măcar atunci cînd toată lumea era împotriva mea. Erau 16 angajați pe atunci și le-am spus: „Copii, de azi înainte nu se mai fură nimic în cinematograful acesta, nici măcar de un pachet de țigări”. În vremea aceea se mai furau pelicule, diferite aparate de care nu mai era neapărat nevoie. Vreau să spun că în două luni de zile toată lumea a plecat și l-a lăsat cu ochii în soare pe Puricel. Atunci a fost momentul cînd am rămas singur; eu eram casieră, femeie de serviciu, eu duceam filmul la gară, eu îl aduceam. A durat vreo două săptămîni și am început să caut lume, să-mi fac „familia” mea. L-am adus pe fratele meu și l-am învățat electricitate, am adus prieteni vechi, pe care i-am învățat contabilitate și tot ce mai era de făcut prin cinema.

Care a fost cel mai greu moment peste care ați trecut?

Apăruse internetul, iar toată lumea a zis că cinematograful moare. Eu am zis: „Nu, nu o să moară, vedem ce se caută pe piață și rezolvăm noi cumva”. Apăruseră videoproiectoare, filme europene. N-aveam bani să cumpăr și am apelat la prieteni; unul mi-a dat un videoproiector de acasă, unul mi-a împrumutat bani să cumpăr DVD player și așa am reușit să trecem peste noul sistem.

Problema cea mai mare era că nu existau condiții și, treptat, treptat s-au tăiat caloriferele, pînă am rămas fără niciunul. Cinematograful intrase în moarte clinică, dar am avut curajul de a trece la piraterie; nu era permis, dar am zis că altă șansă nu am ca să trăiesc, pentru că altfel nu puteam plăti utilitățile și, dacă nu le plăteam, se închidea cinematograful. Și atunci luam un film românesc sau unul european și se adunau cîte o gașcă de vreo 10-15 tineri; cu ajutorul lor tot am făcut pași. Veneau periodic și au rezistat condițiilor cinematografului „de gheață”. Tinerilor care veneau le aduceam pături de acasă, făceam ceai fierbinte ca să-i încălzim și veneau periodic; ei credeau în mine. Minunea s-a produs, iar datorită nostalgicilor, care au fost lîngă mine, am reușit. Vin și în ziua de azi și îmi spun: „Ne-ați luat și păturile, ne-ați luat și ceaiurile, le-ați schimbat pe sucuri”. Așa a început cinematograful să crească.

Cum a fost înființată campania „Salvăm Dacia”?

În 2014 au venit trei voluntare la mine. O puștoaică înfiptă mi-a zis că vrea să mă ajute, că au făcut o campanie si vor să aducă cinci filme într-o săptămînă. „Noi aducem spectatorii și toate încasările le vom folosi pentru reconstruirea cinematografului” – așa mi-a zis. Pentru mine a fost o bombă, pentru că nu mă așteptam să se strîngă atîția bani. Estimam să fie undeva la 35 de milioane. În cinci zile am avut aproape 3.000 de spectatori, sala era plină la fiecare film. Ei au spus să facem o urnă și să pună fiecare cît vrea, dar am zis că nu e bine, și donația se face prin cumpărarea biletelor. Și uite așa totul a fost înregistrat, să nu zică cineva ca Puricel fură. Au venit oameni care au cumpărat 10 bilete, cinci bilete. La finalul campaniei am întrebat cît s-a strîns, colegele mele mi-au spus că 95 de milioane. Am rămas stupefiat. Bineînțeles că ăștia de la „România Film” mi-au spus să folosesc doar 35, dar eu, mai șmecher, am scris în contract că, în cazul în care o să se depășească suma, cu banii în plus o să cumpărăm un videoproiector performant. Și cu acest lucru le-am închis gura. Și au rămas toți banii la mine.

Vorbim despre o sumă destul de mare. Cum ați investit banii aceștia?

Atunci a început adevărata minune. Am eliminat tot ce însemna infiltrații, mucegai, cu ajutorul copiilor am spălat scaunele, am curățat totul de praf. De asemenea, tineretul m-a ajutat să găsesc cîțiva sponsori care m-au sprijinit să cumpăr lucrurile esențiale. Am prins momentul cînd „România Film” nu avea bani și nu mai luasem salariile de vreo  șase luni; aveam nevoie de bani. Am prins sistemul 3D la „Patria” (n.r. – Cinematograful „Patria” din București), cînd acesta se închisese pentru risc seismic. Timișoara, Arad se bătuseră pentru sistemul ăla și eu am zis: „Dacă nu-l primesc, pun o bombă și dărîm «Patria»”. A fost luptă între noi, dar pînă la urmă a hotărît directorul de atunci să mi-l dea. Problema era că nu aveam cu ce să-l trasportăm, iar unul dintre copii i-a propus tatălui său să mă ajute. A doua zi acesta a rezolvat problema.

„Piatra-Neamț are poate cel mai bun public care a existat în România”

După apariția celuilalt cinematograf, cum s-a descurcat Cinematograful „Dacia” cu concurența?

Am adus 3D-ul. Îți dai seama ce făceam eu, dacă ăștia care conduc comunitatea nu acceptau să se facă mall-ul din Piatra-Neamț? Pentru că, pînă să se facă mall-ul, 60% dintre oameni se duceau la Bacău. Cînd am adus 3D-ul, sala era plină. Dacă nu era celălalt, ce e acum e minciună; eram peste așteptări. Puțină lume înțelege, dar Piatra-Neamț are poate cel mai bun public care a existat în România. Știe ce e ăla teatru, știe să vină la un balet, la un stand-up.

De ce considerați că e nevoie de un cinematograf clasic în fiecare oraș din România?

Pentru că în urma noastră o să vină copii. Și cum o să-i explici tu copilului că mergeai la cinema, dacă el nu o să vadă niciunul? Să fie măcar un muzeu, dacă nu o să mai existe cinematografe, să fie acolo prezente toate aparatele care se folosesc. Voi, ăștia tineri, sînteți baza. Noi am îmbătrînit, voi trebuie să ajutați să trăiască cinematografele.

Cum ar putea fi salvate fostele cinematografe de stat din marile orașe ale țării?

Avînd un nebun ca mine. După ce am făcut noi „Salvăm Dacia”, au venit niște studenți de la Bacău și m-au rugat să-i ajut cu reabilitarea Cinematografului Central, apoi au făcut și ei un festival de film și acum încep cîteva proiecte. Tind să cred că ai nevoie de un grad de nebunie să te agăți de un lucru și cred că asta le trebuie tuturor cinefililor.  

Ce părere aveți despre festivalurile de film, organizate atît la noi, cît și în alte orașe?

Noi am avut în Piatra-Neamț Festivalul „Filmul de Piatră”, care ușor, ușor prinsese rădăcini, făcea primii pași pentru a descoperi și a crea alți oameni cărora le plăceau teatrul și cinematografia., Există doritori de participare, dar cel mai mare impediment al nostru și al vostru este faptul că organele locale te cam lasă în voia sorții și parcă vor cu tot dinadinsul să scape de tine, nu să te apropie. Totuși, cred că unii nu vor renunța atît de ușor, dacă sunt înverșunați, iar copii talentați sunt peste tot.

„Este singurul cinematograf care prezintă tot felul de spectacole, de la balet pînă la stand-up comedy”

Ați fost personaj principal în filmul „Cinema, Mon Amour”, dar cine a fost inițiatorul acestui film?

A apărut regizorul Alexandru Belc cu filmarea. Inițial era vorba despre un film în care apăreau toate cinematografele clasice din România, era la final de filmare și ultimul cinematograf de pe lista lor era „Panoramic Dacia”. Cînd au venit, m-au prins în plină muncă – totul era dărîmat, distrus, iar cînd au văzut în ce stadiu este, au vorbit cu cei de la HBO și au spus că elimină tot ce au filmat pînă atunci și se ocupă strict de un film despre „Dacia”. Uite așa, trei ani de zile au filmat toate evenimentele și toate întîmplările prin care am trecut. Filmul a fost prezentat în toată Europa și toată lumea aștepta „Cinema, Mon Amour” 2, să vadă cum a evoluat acest cinematograf.

Este singurul cinematograf care prezintă tot felul de spectacole, de la balet pînă la stand-up comedy. Oamenii au reapărut în cinematograf, în fiecare zi tot mai mulți, Cinema „Dacia” înflorise.

Care este motivul pentru care ați schimbat numele din „ Dacia Panoramic”, în „Cinema, Mon Amour”?

L-am schimbat pentru că am lăsat mai mult de jumătate din viață aici și pentru că mi-a plăcut foarte mult numele. E un mesaj pe care vreau să-l recepționeze toți  – cinema, dragostea mea. Pentru că asta este – prima mea dragoste și prima mea casă. Am crescut cinematograful.

Scurtă biografie

Victor Purice este directorul cinematografului „Cinema, Mon Amour” (fostul Cinematograf „ Dacia Panoramic”) din Piatra-Neamț. Este manager, fost operator și cinefil.

S-a născut pe 13 ianuarie 1956 și a studiat la „Școala de operatori proiecție” din București. De asemenea, este și protagonistul filmului documentar „Cinema, Mon Amour”, realizat în 2015, în producţia HBO Europe şi LIBRA FILMS, film al cărui scenariu este semnat de Tudor Giurgiu și Alexandru Belc.

Este cetățean de onoare al municipiului Piatra-Neamț.