Vali Boghean este unul dintre cei mai apreciați muzicieni din Republica Moldova. Crescut într-o familie numeroasă și profund conectată la muzică, Vali și-a conturat un stil propriu, în care tradiția și inovația se completează perfect. Un artist care a ales să-și urmeze propriul drum, fără compromisuri, și să creeze muzică ce atinge sufletul.

Cum a influențat copilăria petrecută în satul Bumbăta, raionul Ungheni, parcursul dvs. muzical?

Orice copilărie, evident, are o influență foarte mare asupra întregii vieți. Ea te marchează sub toate formele, dar cel mai important este în ce familie te-ai născut. Indiscutabil, copilăria are un rol esențial, la fel și experiențele trăite, greutățile sau momentele frumoase. În cazul meu, pot spune că am avut noroc. Mă pot lăuda că în copilăria mea a fost implicat absolut totul: familia, soarta și locul unde m-am născut. Zona era plină de lacuri, dealuri și păduri – un peisaj pe care astăzi îl mai poți vedea doar în fotografii. Am avut o copilărie de vis, cu toate condițiile traiului la țară. Sigur, nu-mi plăcea cînd eram pus la muncă, ca oricărui copil, dar, privind în urmă, îmi dau seama că a fost un lucru foarte sănătos și important pentru formarea mea. Natura, grija față de ceea ce te înconjoară, responsabilitatea – toate acestea m-au ajutat să mă dezvolt.

Am crescut alături de doi oameni care mi-au oferit un exemplu clar de dragoste și respect. Am avut ce învăța de la ei. Ca orice copil, am fugit de aceste responsabilități atunci cînd vremurile s-au schimbat. Cînd s-au deschis granițele și am ieșit din lumea sovietică, oamenii nu știau ce să facă cu libertatea. A urmat o perioadă de devalorizare a celor mai importante lucruri, în special a familiei. Mulți au plecat peste hotare, iar ce venea din afară părea mai atractiv decît ce aveam acasă. La fel s-a întîmplat și cu mine: muzica m-a prins în multe stiluri și influențe, care, pentru o vreme, m-au îndepărtat de cine sînt cu adevărat. Însă trăirile din copilărie m-au făcut, în cele din urmă, să mă întorc la rădăcini. Am realizat că tot ceea ce am trăit atunci m-a format și mi-a influențat muzica. Indiferent de stilul în care cînt, există mereu o bucățică din acel univers – din folclor, din istoria noastră, din copilăria mea.

Fiind al 14-lea copil în familie, cum v-a influențat această dinamică familială parcursul artistic?

Pot spune că lecția cea mai importantă pe care am învățat-o fiind cel mai mic din familie a fost că, deși uneori mă consideram victim, am avut și multe avantaje. Faptul că eram „băiatul mamei” îi deranja uneori pe frații mei mai mari, poate exagerez acum (rîde), dar așa simțeam atunci. Ceea ce mi-a fost de mare folos este că, fiind cel mai mic, am beneficiat de tot ceea ce frații mei mai mari au construit înaintea mea. Ei au bătătorit drumul, au ridicat „zidurile”, au deschis căi, iar eu am putut merge pe un drum deja format, avînd o altă experiență. Am avut în fața mea atît evenimente dure de viață, cît și lecții importante.

În ceea ce privește muzica, nu aveam cum să nu devin muzician, deși am fost cel care s-a apucat cel mai tîrziu de cîntat. Mi se spunea mereu că sînt talentat și știam asta, dar eram și leneș. Se spune că, uneori, cu cît e mai talentat un copil, cu atît e mai leneș (rîde). Acest lucru nu mi-a dat prea multe șanse la început, dar, în final, am înțeles că fiind cel mai mic într-o familie mare, ai un avantaj: te folosești de experiența tuturor.

„În familie, muzica era ceva firesc”

Ce impact a avut tatăl dvs., care cînta la baian la evenimente locale, asupra deciziei de a urma o carieră în muzică?

Totul a început cu tatăl nostru, care ne-a „contaminat” cu muzica. De la început, el ne-a luat în inima muzicii, cîntînd la evenimentele din sat, așa cum făceau mulți alții. M-a luat cu el de mic, iar mai tîrziu mi-am dat seama ce înseamnă muzica pentru mine. Asta a fost, de fapt, contaminarea. M-am trezit într-o casă unde se cînta deja, dar nu-mi amintesc să fi fost atras imediat de instrumente sau de muzică. Însă, atunci cînd mă lua cu el la evenimente, cînd băteam toba afară, prin noroi, uneori în ipostaze nu tocmai plăcute, acele momente au fost atît de memorabile și marcante pentru mine! De acolo am început.

Era o experiență diferită de ceea ce trăiam acasă. În familie, muzica era ceva firesc – toți cîntau, deci nu o percepeam ca pe ceva deosebit. Dar cînd tata m-a luat cu el, de seara pînă dimineața, și am văzut totul din interior, acele trăiri m-au marcat profund. Trebuie să recunosc că motivul meu principal de atunci era bacșișul primit dimineața. Era ceva foarte natural pentru un copil. Știam că, la finalul fiecărui eveniment, voi primi bani, ceea ce făcea experiența și mai interesantă. Impactul tatălui meu asupra mea vine, așadar, din această „contaminare”.

La vîrsta de 8 ani, ați început studiul pianului la Școala de muzică din Cornești, iar ulterior ați trecut la trompetă. Ce v-a determinat să alegeți aceste instrumente și cum v-au influențat ele stilul muzical?

Este o întîmplare aparent banală, dar cu o istorie profundă. În satul Bumbăta, curentul electric a fost adus abia prin anii ’70. Pînă atunci, oamenii foloseau opaițe pentru lumină. Apoi, în 1982, cea mai mare avuție pentru o familie era să aibă un televizor. În schimb, noi am cumpărat un pian. Și mă întreb și azi de ce tatăl meu a ales pianul în locul televizorului. Această alegere are și ea povestea ei. Tata era prieten cu directorul școlii de muzică, iar fratele meu a fost primul înscris acolo. Pasiunea lui pentru muzică nu era doar o sursă de venit suplimentar, ci ceva care îl definea. Pianul nostru a fost scos afară într-o vară, iar o ploaie puternică l-a distrus. Nu am reușit să-l acoperim la timp, iar în cîțiva ani nu a mai rămas nimic din el.

Cît despre mine, am început să studiez la școala de muzică, dar mama mea nu voia să mă mai lase să merg, din cauza distanței. Mergeam pe jos pînă acolo, iar autobuzele circulau doar de trei ori pe săptămînă și programul meu nu coincidea cu al lor. Era iarnă, se întuneca repede, iar drumul avea cam 8 kilometri într-o direcție. Îmi plăcea să merg, mai ales pentru că profesoara mea, văzîndu-mă înghețat, mă așeza lîngă calorifer și îmi dădea ceai și biscuiți. Pentru mine, asta era o adevărată răsplată. În cele din urmă, mama m-a oprit printr-o metodă mai aparte: îmi ascundea singura pereche de papuci de iarnă. Așa că am renunțat după doi-trei ani de studiu. Totuși, dorința de a merge la școala de muzică nu mi-a trecut, iar în casă aveam doar o trompetă. Așa am început să studiez trompeta.

„M-am căutat ani întregi”

Ce v-a inspirat să începeți cariera solo și să formați „Boghean Band”?

Nu a fost vorba de inspirație, ci de un drum, de o conștientizare. Nu poți lăsa totul în seama inspirației. Spun asta pentru cei care vor citi acest interviu și poate caută răspunsuri la întrebările lor. În realitate, nu există ceva mai important și ceva mai puțin important, ci o sumă de decizii, de eforturi. Dacă m-ai fi întrebat acum 10 ani, probabil nu aș fi dat mare importanță acestui subiect, dar astăzi înțeleg că fiecare piesă din puzzle-ul vieții m-a adus aici. Inspirația nu este nelimitată, la un moment dat te lasă. Pe măsură ce trece timpul, apar pragmatismul, maturitatea emoțională, conștientizarea că nu poți aștepta să vină ceva din exterior. Dacă aș fi continuat să fac parte doar din trupe și să interpretez muzica altora, aș fi fost doar un executant al unor idei muzicale. Și asta poate fi frumos, dar nu era ceea ce îmi doream. Am înțeles că doar creînd muzica mea proprie îmi pot găsi locul, chiar dacă este unul mic, într-o lume în care alții au avut parte de generații întregi de artiști în familie, au făcut școli de prestigiu sau au resurse financiare considerabile. Eu, în schimb, abia ieșisem din sat. Am intrat în această lume cu o convingere puternică și o dorință nebună, fără să mă gîndesc cît de greu va fi. Dacă nu creezi ceva al tău, nu ai nicio șansă să fii auzit. Rămîi doar o copie. Iar acest principiu nu se aplică doar în muzică, ci în orice domeniu.

În studioul meu sînt din 2002. La început, nu reușeam nici măcar să iau prînzul. Am lăsat totul și am luat-o de la zero. Jos, sub studio, era o bibliotecă, iar din cînd în cînd mă opream să citesc poezii. Sînt un om atent și profund, iar într-o zi am dat peste o frază care m-a marcat: „Toți ne naștem individualități, dar murim copia cuiva.” Atunci, ceva s-a schimbat în mine. Am decis că, din acel moment, trebuie să mă regăsesc pe mine, să îmi construiesc un drum propriu din toate experiențele trăite, din tot ce am învățat și din toți oamenii cu care am cîntat.

Acea frază a fost cheia carierei mele. Nu a fost o inspirație de moment, ci o necesitate. În orice profesie, dacă nu încerci să fii unic, vei ajunge inevitabil să lucrezi pentru altcineva, să fii în umbra altora. Dacă vrei să te formezi ca om, ca personalitate, ca profesionist, trebuie să îți găsești propriul drum.M-am căutat ani întregi. Nimeni nu îți dă o schemă clară. Întotdeauna vei fi comparat cu originalul, dar măcar, atunci cînd creezi ceva propriu, ești autentic.

Cum reușiți să îmbinați, în compozițiile dvs., elemente de muzică tradițională moldovenească cu influențe moderne?

Am înțeles că doar folclorul îmi poate oferi o identitate muzicală unică. Avem un patrimoniu extraordinar de bogat. Această bogăție s-a conturat de-a lungul istoriei noastre, prin războaie, suferințe, umilințe, influențe culturale diverse. A fost un adevărat amalgam de tradiții, oameni și culturi. Folclorul nostru are o complexitate incredibilă. Dacă îl compari, îți dai seama că puține popoare au o muzică atît de variată ritmic, melodic și expresiv. Această valoare am înțeles-o treptat, datorită relației mele cu Trigon, colaborării cu Lăutarii și maestrul Nicolae Botgros, dar și datorită familiei mele, unde muzica a fost mereu prezentă. Drumul meu a fost lung pînă să găsesc echilibrul între modernitate și tradiție. Am vrut să creez o muzică ce poate fi atractivă pentru tineri, dar care să păstreze esența folclorului moldovenesc. Am experimentat, am căutat, am îmbinat elementele tradiționale cu sonorități noi, iar acest proces de descoperire continuă și astăzi.

Cum vă mențineți autenticitatea și evitați compromisurile în arta dvs., avînd în vedere provocările industriei muzicale actuale?

Pentru a crea ceva autentic, cred că trebuie să depășești fricile și să te dedici complet procesului. Oricine își dorește cu adevărat să creeze un produs reușit – fie că vorbim despre muzică, artă sau orice alt domeniu – își folosește toate resursele pentru a-l face să prindă viață. Dar provocarea reală nu este doar să creezi, ci să păstrezi ceea ce ai construit și să duci mai departe în timp. Să lansezi cîteva piese, să organizezi un concert, să formezi o trupă – toate acestea necesită efort, dar cel mai greu este să menții echilibrul pe termen lung. Am 15 ani de carieră și 10 oameni în band, iar asta înseamnă ani de muncă, schimbări, provocări și sacrificii. Să te menții pe tine echilibrat e dificil, dar să creezi stabilitate și pentru cei care îți sînt alături este și mai greu.

Cum transformați experiențele dificile în artă și ce impact credeți că are aceasta asupra publicului?

Procesul de creație este o lume aparte, o teorie în sine, greu de descris în cuvinte. Este atît de diferit, încît e aproape imposibil de explicat, dar voi încerca să-l descompun în cîteva criterii esențiale.

Primul este dramatismul, care are o prezență în toate tematicile. Cînd există suferință reală, atunci apare ceva profund.Cele mai puternice creații s-au născut din suferință istorică – avem exemple din trecut care demonstrează acest lucru. De aceea, folclorul nostru cuprinde doine, cîntece de bocet, cîntece de dragoste – toate izvorîte dintr-o profunzime emoțională autentică.

A doua parte a procesului de creație o numesc „creier în mișcare” – o construcție logică, unde totul este calculat psihologic, ritmic, matematic. Aici intervine un mecanism intern care funcționează ca o mașinărie, un algoritm bine pus la punct. E un fel de „ChatGPT” al artei – o formă de matematică superioară aplicată în creație. Muzica însăși este o formă de matematică: notele au durată, vibrație, timp, iar totul este sub controlul unui dirijor care trebuie să țină cont de toate aceste aspecte pentru a crea armonie. Eu însumi am luptat mult cu această componentă, simțind că nu am calitățile necesare pentru a deveni muzician, că muzica este ceva superior și inaccesibil fără o pregătire tehnică avansată.

Al treilea criteriu este „chef”, un cod vizual pe care îl aplic în artă. Aici nu mai contează neapărat cuvîntul sau melodia, ci imaginea – cum arată artistul, cum este îmbrăcat, cum reușește să creeze o atmosferă vizuală plăcută. Este un aspect pe care publicul îl percepe instant și care joacă un rol important în succesul unei creații.

Pentru ca un artist să creeze ceva autentic, trebuie să fie într-o stare corespunzătoare, fără a complica procesul. După destrămarea Uniunii Sovietice, s-a înțeles că actele și diplomele nu definesc neapărat valoarea unui artist. Profunzimea dramatismului a fost cea care a dat naștere unor genuri autentice, cum ar fi doina, cîntecele de bocet sau cele de dragoste. La un moment dat, am explorat și muzica balcanică, tocmai pentru a înțelege mai bine această latură a creației. Cum pot compara emoția și suferința umană cu celelalte criterii „calculate”? Răspunsul este simplu: ele produc cea mai profundă artă. De aceea, în concertele mele, exact acest lucru propag – o muzică pe care o poți trăi alături de mine, acolo, în sală. Eu cred doar în acest tip de creație, cea care rămîne în timp, pentru că este singura autentică.

„ În muzică, nu ai cum să trișezi”

Ați spus că sinceritatea și deschiderea de a spune sînt două lucruri diferite. În cariera dvs., cum ați ales granița dintre cele două?

Pentru mine, minciuna înseamnă „un alt adevăr”. Poate suna banal, dar dacă cineva îmi spune „un alt adevăr”, înseamnă că m-a mințit. În schimb, dacă alege să nu-mi spună ceva, pentru mine acest lucru nu reprezintă o minciună. În interacțiunile sociale de zi cu zi, cînd cineva apropiat nu îți împărtășește o anumită informație, ai tendința să-l acuzi că te-a mințit. Dar, de fapt, el doar nu a spus nimic. Aceste nuanțe le-am învățat și încerc să le gestionez, pentru că, la urma urmei, trăiesc o viață absolut normală. Eu sînt produsul influenței mai multor oameni, nu doar din muzică. Întotdeauna am avut prieteni mai mari decît mine, care m-au inspirat prin felul lor de a gîndi. De la ei am învățat lecții esențiale despre viață. Cînd cineva introduce cuvîntul „sincer” într-o discuție, am instinctul de a mă întreba: „Oare mă minte?”. De ce? Pentru că acest cuvînt pare adesea o justificare forțată. În realitate, sinceritatea are sens doar acolo unde nimeni nu te cunoaște – în fața unui străin, de exemplu.

În muzică, nu ai cum să trișezi. De aceea, cuvîntul „sinceritate” își pierde relevanța pentru mine. Eu mă regăsesc în deschidere și nu cunosc o altă formă de exprimare decît aceasta. Să trăiesc deschis, să gîndesc deschis și să comunic deschis. Dar asta nu înseamnă că pun totul pe tavă sau că îmi dezvălui cele mai ascunse temeri și trăiri. Aici intervine o confuzie des întîlnită: a fi un om bun nu înseamnă a fi un om naiv. Bunătatea este o calitate, dar nu presupune vulnerabilitate absolută. Dacă în viață, cu prietenii și pe scenă nu ești aceeași persoană, nu ai nicio șansă. Orice mască, orice prefăcătorie, orice ascunziș va ieși la suprafață mai devreme sau mai tîrziu. Cu cît devii mai cunoscut, cu atît mai multă atenție este îndreptată asupra ta. Ai două opțiuni: fie îți asumi această expunere și trăiești autentic, fie alegi să nu mai fii în prim-plan. Eu mi-am asumat să trăiesc deschis – în muzică, pe scenă și dincolo de ele.

Dacă mă întrebi dacă este ușor, răspunsul este nu. Crezi că nu mi-aș dori să merg liber pe stradă, fără să fiu recunoscut? Dar există un punct dincolo de care nu te mai poți întoarce. Odată ce ai acceptat această formă de viață, orice încercare de a „trișa” puțin este inutilă – totul se vede, totul se simte. Eu cred foarte mult în echilibrul universului, în legea bumerangului, în credință și în Dumnezeu. Și atîta timp cît simt că lucrurile au un anumit curs natural, aleg să nu le ating.

Ați devenit un simbol al muzicii autentice. Dar cînd sînteți singur, departe de scenă și public, cine este Vali Boghean?

Exact aceeași persoană despre care am vorbit pînă acum. Nu există o mască pe care o port în fața oamenilor și alta pe care o dau jos cînd sînt singur. Muzica mea, cu toate trăirile, luptele, durerile și bucuriile ei, este reflexia fidelă a ceea ce sînt. Nu am nimic de ascuns și acest lucru îmi oferă un confort imens. Pentru mine, autenticitatea nu este doar o alegere, ci o necesitate. Dacă m-aș preface în fața publicului, dacă aș crea doar o imagine, atunci m-aș trăda pe mine însumi. Dar eu nu am două identități, nu există un „Vali Boghean de scenă” și un „Vali Boghean privat”. Tot ceea ce cînt, tot ceea ce spun, tot ceea ce trăiesc vine din aceeași sursă – din cine sînt eu cu adevărat. Pentru că muzica mea nu este un rol, este viața mea, este felul meu de a respira, de a înțelege lumea și de a mă exprima.

Dacă mîine ar trebui să alegeți între faimă și libertate, ce ați alege?

Nu aș alege niciuna, pentru că, în realitate, libertatea este un mit. Toți visează să fie liberi, dar puțini își pun cu adevărat întrebarea: „Ce înseamnă, de fapt, libertatea?” Poți să te naști pe acest pămînt și să spui că ești liber? Nu. Fiecare dintre noi trebuie să respecte anumite criterii pentru a supraviețui. Acceptăm regulile societății, trăim într-un sistem care ne oferă protecție, avem case, lumină, confort, siguranță, dar asta nu înseamnă libertate absolută. Pe măsură ce înaintezi în viață, ai mai multe responsabilități, copii, familie, iubire, dezamăgiri, oameni care devin parte din existența ta. Toate aceste legături te închid într-un fel de rețea invizibilă de emoții și trăiri. Chiar și suferind, crezînd că ești liber; adevărul este că nu ești.

Cît despre faimă, este și mai înșelătoare. Pare ceva măreț, dar în realitate poate deveni o povară. În era internetului, faima este accesibilă mai ușor ca niciodată, dar cîți dintre cei faimoși sînt cu adevărat împliniți? Ce își dorește un om care are faimă? Poate liniște? Poate anonimat? Te-ai gîndit vreodată la cineva care are bani, dar nu are o familie?

Viața nu este despre a alerga după faimă sau libertate absolută. Azi ai o vîrstă, un timp, ai ceva concret, și dacă nu vezi ce ai în prezent, nu vei putea vedea nici ce vei avea mîine. Scopurile sînt importante, dar ele trebuie să te învețe să trăiești în prezent. Eu nu vreau să trăiesc liber, vreau să trăiesc calitativ.

Date biografice

Vali Boghean (n. în 1977, în satul Bumbăta din raionul Ungheni, RSS Moldovenească) este un compozitor, muzician și instrumentist din Republica Moldova.

În 2009, Vali Boghean și-a înființat propria lui formație Vali Boghean Band. Muzica sa conține improvizații originale și este dificil de definit ca un gen specific, fiind o fuziune între jazz-ul balcanic, etno est-european, folclor, muzică orientală, elemente clasice, toate combinate într-un mod modern.