Vadim Ghirda este un om care „vede”. El este romanul imaginilor „chiar de acolo”. N-a luptat, n-a purtat arme, insa stie ce inseamna razboiul. Ii recunosti fotografiile lui din zonele de conflict pentru ca sunt cele care lasa un oftat in urma. Dar ca sa poti sa te strecori prin suferinta cu doua aparate atarnandu-ti de gat, trebuie sa fii indragostit. Indragostit de marturii, singurul lucru care il face sa apese butonul chiar si atunci cand ii vine sa lase jos aparatul…

Cum ai ajuns sa fii fotojurnalist?

Eu nu am o educatie in acest sens. La vremea mea am terminat Universitatea Tehnica de Constructii, dar am avut sansa ca mama mea lucra in Agentia Romana de Presa, inainte de ’89, la Sectia Foto. Am avut deci contact cu fotografi de mic copil si-am „furat” ceva indemanare. Pentru ca n-am intrat la facultate in primul an, am facut niste mismasuri sa nu fac armata si m-am angajat la Agerpres. Ma foiam si eu pe acolo, lucrand la Tehnic, faceam toate muncile, caram la teleimprimatoare de ma cocosam. In ’89 au venit fotografi de la agentiile principale, dintre care si AP (n.r. – Asociated Press), printre care a venit un francez. Incercand eu sa ma fac util, il ajutam pe francez cu engleza. Ma bagam si eu in seama, ii traduceam texte, ii scriam. Din vorba in vorba s-a ajuns sa vorbim de fotografii. Eu nu eram mare fotograf, cateva portrete la colegi si atat. Dar eram obisnuit cu tehnica, stiam sa lucrez cu Nikon, ceea ce nu era pe toate drumurile atunci. Am ajuns sa-l ajut pe francez si la fotografii cand el nu putea si cam atunci a inceput.

Ce sansa are astazi un tanar sa devina fotojurnalist?

Daca sint impinsi de pasiune, trebuie sa se sacrifice si sa se expuna unor forme de abuz din partea angajatorilor pentru a-si promova munca. E un sistem. Trebuie sa-ti dai ocazia sa vada lumea ce faci si sa iei un contact mai intim cu stilul lor de lucru. Una e ce vorbim noi aici, ca te duci si faci si dregi si alta e cand chiar te duci si vezi cat de multe lucruri neprevazute se pot intampla, din cate motive stupide poate sa nu iti iasa ceva, desi te-ai pregatit nu stiu cat. Sansele de angajare sunt mici pentru ca exista putine publicatii si, in plus, se publica si putina fotografie, zic eu.

„Fotograful inca e privit ca o unealta a reporterului, «Ia si un foto cu tine!»”

Exista apreciere in Romania pentru meseria de fotojurnalist?

N-as vrea sa fiu nedrept si sa-ti spun scurt ca: „nu”. Sunt publicatii, de exemplu Jurnalul National, care in opinia mea a investit si a facut niste pasi reali in promovarea fotojurnalismului. Munca lor mi se pare respectabila prin faptul ca multi romani au vazut chestii care exista in Romania si despre care habar nu aveau. Chiar daca tinea de traditii populare, nu neaparat de un accident de tren. A investit intr-o chestie mai putin vandabila, la prima vedere, dar care, cred eu, a fost un demers de sprijinire a acestei meserii.

E greu sa-ti raspund la intrebarea asta. Un respect serios nu exista, fotograful este inca privit ca o unealta a reporterului. Cand pleaca din redactie, isi ia reportofonul, soferul si un foto. Asta-i expresia pe care o folosesc baietii in gluma la Bucuresti. „Ia si un foto cu tine!”

Este un impediment pentru fotojurnalisti ca ei depind de subiectul jurnalistului?

Da, pentru ca fotoreporterul nu este intr-o pozitie privilegiata. I se comanda. Nu vreau acum sa intelegi din asta ca este o situatie dramatica a fotojurnalismului in Romania, care este absolut diferita de alte tari. Nici vorba. Peste tot fotograful, mai ales cel de ziar, depinde de subiectele reporterului cu care merge. Asta este situatia, din pacate. O situatie mai buna au cei care lucreaza in agentii de presa, acesia sunt si cei mai cunoscuti in lume.

Ai facut vreodata un subiect dintr-o fotografie?

Da, mi s-a intamplat de mai multe ori. Uite, un exemplu, care nu e chiar atat de spectaculos, dar e recent, a fost cu muncitorii chinezi. In acel caz eu am dat primele fotografii si de la chestia asta a inceput toata campania de ajutorare si, in final, repatrierea lor.

„De cand au aparut aparatele digitale, toti ne credem fotografi”

Insa foarte putini stiu ca de la fotografiile tale a pornit subiectul cu acei chinezi…

E o meserie foarte invidualista, care stimuleaza in mod periculos egoul. In momentul in care ti se pare ca esti un fotograf destept, e inceputul sfarsitului. In momentul ala s-a terminat, nu-ti mai iese. Este esential sa nu ti se urce la cap, sa fii mereu nemultumit. Altfel risti sa devii foarte egoist, apar fenomene de concurenta in interiorul aceleiasi echipe, devii un frustrat. De pilda, daca noi avem de acoperit un eveniment in oras si ni se spune: „tu de duci acolo, tu acolo”, pentru ca lucram la acelasi stapan, se mai ridica unul si spune: „a, da, tu te duci unde e mai interesant si eu doar la o conferinta de presa”. Ei vor sa fie la evenimentul mai bogat vizual pentru ca pe poza, chiar daca mic, scrie numele tau. Nu citeste florareasa sau taximetristul numele lui, dar ceilalti fotografi stiu cine a facut poza aia. Asta este principala slabiciune a breslei, egocentrismul, accentul pe „e numele meu acolo, e poza mea”.

Ironic e ca de multe ori pozele ies din noroc. Asta e, ai declansat si, chiar daca aparatul era setat gresit, ti-a iesit. E o poza mai putin valoroasa daca recunosti ca a iesit din noroc? Eu nu cred.

Si atunci ce face diferenta intre un fotograf si un om cu un aparat de fotografiat?

In primul rand, la un fotograf te astepti la rezultate constante. Omul cu aparat poate plesni o poza accidental care sa iasa misto, dar daca il trimiti maine sa acopere un eveniment, n-o sa-ti aduca poze de calitate. Un fotograf profesionist iti va aduce de fiecare data material utilizabil. Uneori iti va aduce chestii semi-geniale, in functie de cum a a avut noroc, cum a fost lumina, ce s-a intamplat acolo, dar cu siguranta el iti va aduce o marfa utilizabila. Asta e prima diferenta intre profesionist si amator. Amatorul poate sa fie foarte talentat sa iti fotografieze flori si atat. Insa el nu-ti va rezista niciodata la stres, la deadline.

Mai este o chestie. De cand au aparut aparatele digitale, toti ne credem fotografi. Si aici intervine cealalta diferenta, si anume, perceptia. Fotograful se deosebeste de vecinul lui de pe scara rulanta prin faptul ca vede altfel, cu ochii. E un om care are un spirit de observatie mai evoluat, un simt estetic mai fin, are niste notiuni de compozitie. Pur si simplu „vede”. Amandoi au acelasi aparat, dar sensibilitatea e cuvantul cheie. Uite, biciclistul asta, putem sa-i facem o poza asa, pac, blitz, si iese saracu’ incremenit: un om pe o bicicleta. Un fotograf poate sa il perceapa in miscare si imediat iese altceva. Daca vrei, desi cei mai multi fotografi m-ar ucide auzind comparatia asta, e diferenta dintre omul care sparge patru oua si face o omleta si un bucatar care sparge si el patru oua, dar caruia ii iese altecva.

„Am capatat alergie pentru tot ce tine de razboi”

Cum a fost prima ta experienta dintr-o zona de conflict?

Sincer? A fost o experienta fascinanta. Iti spun deschis ca la vremea la care m-am dus nu intelegeam nimic din ce se intampla acolo. M-am dus ca orice om tanar caruia i se pare ca face o chestie tare. Te ametesti cu ideea ca e foarte curajos ce faci, iar socul e absorbit de tinerete la gandul „si cand ”˜or vedea aia pozele mele…”

Slava Domnului, a durat putin faza asta. Prima abordare a acestei chestii cred ca a fost la fel de superficiala ca a oricui. In timp, lucrurile se schimba. Uite, la inceput eram fascinat de uniforme militare, de arme, mi se parea interesant sa fii in armata. Era probabil si urmarea unei perceptii cinematografice. Ei bine, foarte rapid dupa ce am luat contact cu lumea asta am capatat alergie pentru tot ce tine de arme, oameni cu arme, razboi.

Cum ai perceput razboiul?

In termeni de cunoastere umana. Am cunoscut oameni, oameni pe care nu ii intuiam, credeam ca, de exemplu, daca langa fata aia va cadea o bomba, va fugi sau va lesina. Dar n-a fost asa. Oameni pe care nu i-ai crede in stare de ceva, fac de fapt lucruri fenomenale acolo. Comportamentul in prezenta imediata a mortii iti da, de fapt, masura calitatilor umane. Experienta asta m-a ajutat in timp sa cunosc tipurile de oameni, care zic eu, se repeta. De multe ori ma uit la oameni si am sentimentul ca stiu ce ar face ei daca langa ei ar cadea o bomba.

Sa inteleg ca, dupa experientele tale in zonele de conflict, cantaresti oamenii in functie de cum crezi ca s-ar purta in razboi?

Da, ma gandesc fara sa vreau ce ar face intr-o situatie limita. Dar nu este o atitudine gen: „Bai, eu am fost in razboi, sunt traumatizat, vad razboaie peste tot, sunt doborat”. Razboiul te schimba fara sa vrei. Dupa o asa experienta capeti o alta scara a problemelor si risti ca problemele de zi cu zi ale oamenilor sa le minimalizezi si sa-i vezi pe ei altfel. Ea e suparata ca nu si-ai gasit o bluza, iar eu ma gandesc: „Uite ce-o supara pe asta, ea nu si-a gasit o imbracaminte si in timpul asta mor oameni”. Nu e bine sa gandesti asa, ea chiar e suparata si are dreptate, pe scara problemelor ei asta e foarte grav. Daca nu te controlezi permanent, risti sa-i instrainezi pe oameni.

„O poza buna este aceea la care simti un nod in gat cand te uiti”

Fotografiile tale din razboi vorbesc despre oameni aflati in suferinta, in disperare, oameni cu morti in brate. Ce crezi ca simteau ei cand indreptai obiectivul spre ei?

Sincer, nu stiu. Incerc foarte des sa ma pun in pielea lor, dar ma impiedica meseria. Am mai fost intrebat daca imi vine uneori sa las aparatul jos in anumite situatii. Imi vine intotdeauna sa il las jos. Cred ca tot ce simt ei este ingrozitor. Si atunci ma gandesc: „Cum ar fi sa fii tu dezbracat, jumulit si fara casa si sa vina unul si sa stea asa, calm, si s-apese pe buton?”.

Am incercat mereu sa empatizez cu ei. In fotojurnalism este foarte important sa incerci sa simti ce simte el, pentru a putea reda acea stare in fotografiile tale.

Insa este o empatie reala sau doar o complezenta de moment pentru ca fotografia sa iasa bine?

In cazul fotografilor adevarati, este o empatie reala. Celor carora le ies poze la care simti un nod in gat cand te uiti, aceea e empatie reala. Aceea este o poza buna.

Nu exista si o doza de cinism?

Eu spun de multe ori, fotografia este ca alcoolul. E ca atunci cand barbatii beti isi bat sotiile, iar acestea ii scuza ca, vezi Doamne, „el nu e asa, era doar beat”. Nu, asa e el. Nimeni nu trebuie scuzat pentru un comportament cu gandul ca in momentul ala de betie a scos din el ceva ce nu exista.

Trebuie sa te imunizezi cumva la suferinta imediata, pentru ca daca e prea puternica, te impiedica sa iti faci treaba. Daca tu lesini cand ii vezi pe aia morti, n-ai sa mai faci poze. Dar mi s-a intamplat sa ma intreb „Chiar trebuie sa fac chestia asta? Are vreun rost?”.

Nu crezi ca vad in tine si un ajutor, un om care poate schimba ceva cu acele fotografii?

Foarte multi – ca altfel probabil m-ar da afara, m-ar bate – vad in mine un potential ajutor. Unii se uita la tine ca la un Dumnezeu. Ia-i pe chinezi, crezi ca lor le convenea ca stateau cu hainele ude si manancau gandaci in fata mea? Trei ore am stat cu ei, si la un moment dat si-au zis: „Asta e, suntem intr-o situatie imposibila, ne umileste asta acum si-o sa ne vada o lume intreaga, dar poate o sa reactioneze cineva si o sa ne ajute”. Ei sunt disperati, tu esti un rau potential util.

„Impactul fotografiilor dureaza foarte putin, o zi. Maine, cand apar si atat”

Ti s-a intamplat vreodata sa nu poti fotografia o scena?

Nu mi s-a intamplat sa simt ca nu pot sau ca imi scapa aparatul din mana, dar mi s-a intamplat o data sau de doua ori sa cred ca am facut poza si dup-aia sa constat ca nu am apasat din cauza emotiilor. Una din aceste dati a fost la inceputul lui ’90, cand au venit minerii la Bucuresti. Un om nevinovat a fost lovit langa mine de un glont. M-am intors spre el, am pus aparatul la ochi, imi amintesc si acum cum am privit prin obiectiv, si dup-aia am avut certitudinea ca am apasat pe buton. Pe vremea aia se lucra pe film, deci nu avea unde sa dispara. Puteam sa jur ca am facut poza, insa cand m-am uitat pe film nu era. Am avut un moment de reala panica atunci.

Dar sa-ti para rau ca ai facut o poza, ti s-a intamplat?

Cred ca as minti daca as spune ca da. Nu mi-a parut niciodata rau. S-a intamplat sa-mi para rau ca m-am expus pe mine, ca am abuzat de sensibilitatea unei persoane facand o poza nereusita, care sa aiba teoretic un rol pentru acel om. Imi spuneam: „Ba, l-am si chinuit pe asta si nici nu imi place ce a iesit!”. Atunci da, dar nu mi-a parut rau de gestul in sine.

Cat dureaza de obicei impactul fotografiilor?

Sincer, in primul rand, esti fericit daca au vreun impact. Multe trec neobservate. Impactul dureaza foarte putin, o zi. Maine, cand apar, si atat.

Am tot vorbit de partea urata a fotojurnalismului. Insa care e partea frumoasa a meseriei, care sunt convinsa ca exista?

Daca o faci cu toata inima, e ceva… ceva fara de care nu poti trai. Iti ofera satisfactii. Daca imi iese ceva asa cum am vrut, sunt foarte fericit, mai fericit decat orice lumesc. E o chestie care iti distruge viata, dar fara de care nu poti trai.

Uite, sala in care am tinut atelierul de fotografie (n.r. – 22-23 mai, la Centrul Cultural Francez) se numeste „Benjamin Fondane”. Acesta a fost un om nascut la Iasi, in 1898, il chema Wexler. Era scriitor, critic de arta, in fine, s-a insurat cu o frantuzoaica si a publicat la Paris sub numele de Fondane. In 1944, cineva l-a denuntat ca era evreu si a fost deportat la Auschwitz impreuna cu sora lui. Sotia lui a reusit sa-i obtina eliberarea din lagarul de concentrare, insa numai pentru el, nu si pentru sora lui. Iar el a ales sa ramana cu ea acolo si a fost gazat. Putea sa plece de acolo, dar a ramas. Sigur ca nu stia ca va muri, a sperat. A fost o alegere intre riscul iminent al mortii fizice si o moarte sufleteasca sigura. Asa e si cu mine si cu fotojurnalismul.

Laura Baban

Fotojurnalistul Vadim Ghirda s-a nascut la 15 ianuarie 1971 in Bucuresti, in 1995 a absolvit Universitatea Tehnica de Constructii din Bucuresti, angajandus-se ca fotograf al Associated Press (AP) inca din 1990. Fotoreporter de razboi, subiectele fotografiilor lui au urmarit evolutiile sociale si politice din Romania dupa 1989, declaratia de independenta a Republicii Moldova si razboiul civil din Transnistria, miscarile de protest din Lvlov, Ucraina, in timpul evenimentelor ce au dus, la Moscova, la rasturnarea liderului rus Mihail Gorbaciov, razboiul din Bosnia si Hertegovina si intrarea trupelor internationale de mentinere a pacii, miscarile de protest anti-Milosevici din Belgrad, Iugoslavia, criza din Kosovo, bombardamentele NATO in Iugoslavia, razboiul civil din Republica Macedonia, evolutia evenimentelor din Orientul Mijlociu – Israel si Teritoriile Palestiniene (2001-2004) si razboiul din Irak (2005).

Pentru munca lui, Vadim Ghirda a primit premii precum Associated Press Managing Editors Award in anul 2000, 2001 si 2003, Premiul I al Editor and Publisher Photo Contest, in anul 2001, acordat pentru imagine de presa cu peste 200.000 de publicari in Statele Unite, premiul I al National Headliner Awards in anul 2002, Premiul I la Atlanta Photojournalism Seminar in anul 2007, la categoria „Pictorial” si premiul Clarion in 2008.