Tudor Zbârnea: „Pictura și, în general, artele devin un lux”

Verific, emoționată, ceasul, apoi trec cu privirea peste întrebările pregătite, transcrise pe o coală de hîrtie. Mai sînt cîteva clipe pînă cînd începe interviul cu Tudor Zbârnea, un remarcabil pictor din Basarabia, manager în domeniul valorificării și promovării artelor plastice. Dialogul ne antrenează într-o conversație despre pasiune, despre parcursul profesional al pictorului și despre perspectivele artelor plastice în Republica Moldova.

Domnule Zbârnea, spuneați că pentru dumneavoastră, Nisporeni, locul în care v-ați născut, e verdele din curtea casei părintești, e Dealul Ghiharea, primul lucru frumos pe care l-ați văzut în copilărie, e casa părintească și imaginile încîntătoare ale naturii din localitate. La ce vîrstă ați început să surprindeți frumusețea în desene?

 Cred că de cum am devenit conștient. Primele desene au fost cam așa, de la vîrsta de 4 ani, cînd desenam împreună cu frații mei mai mari. Aveam două surori mai mari și fratele, care desenau, sigur, mult mai bine decît mine. Cred că atunci am și observat dealul și prispa casei. Astea-s de la vîrsta de 5-6 ani. Verdele, însă, l-am conștientizat mai tîrziu.

Într-unul dintre interviuri povesteați un episod care v-a impresionat, la începutul anilor ’80, la filarmonică: discuția unor părinți cu copilul lor, de vreo 5 ani, pe care aceștia l-au întrebat dacă a auzit cum au intrat viorile. Ați concluzionat că în acest fel trebuie cultivați copiii, în sînul familiei. Dumneavoastră ați avut parte de susținerea părinților atunci cînd a început să vă preocupe pictura?

Sigur, dar totul este relativ. De acea familie eu am rămas foarte încîntat, pentru că părinții se ocupau de educația estetică a copilului, care era foarte mic. Părea că el nici nu ar trebui să înțeleagă despre ce vorbesc ei, dar iată că el punea întrebări și ei răspundeau. Era o familie de orășeni, cred. Eu m-am născut într-o familie de oameni simpli, la țară și, la drept vorbind, acasă, biblioteca noastră era compusă doar din manualele de la școală. Fratele meu, cu trei ani mai mare, citea foarte mult. Citea chiar și în detrimentul pregătirii temelor pentru acasă. Avea obsesia asta, a lecturii, de mic. El era cel care mă îndruma foarte mult către carte. În rest, orientarea către pictură a fost așa, spontană, cred, fără mari eforturi din partea părinților. Părinții ne acordau atenție pentru a fi educați la modul general, așa cum se obișnuiește la țară. Existau niște lucruri care trebuiau respectate. Fiecare trebuia să știe că are de făcut ceva, uneori fiecare trebuia să răspundă pentru ce avea de făcut, de la cel mic la cel mare.

„Arta este ceva de cursă lungă”

Ați fost patru copii în familie: doi frați și două surori. Tuturor vă plăcea să desenați. Spre ce domenii s-au îndreptat frații dumneavoastră?

Sora mai mare, care, de altfel, desena cel mai bine, probabil pentru că simțea mai bine lucrurile, avea o construcție nativă, a rămas femeie simplă, a muncit, dar are o inteligență aparte. Alta a mers spre contabilitate. Din păcate, ea nu mai este, a decedat de foarte tînără, la 43 de ani. Iar fratele meu a mers spre inginerie. Este automobilist. A lucrat și ca profesor la o școală auto. Deși a fost și el preocupat și de muzică și desena foarte bine, lucrurile au luat o altă turnură la un anumit moment.

De fapt, desenează toți copiii, absolut toți. Și eu cred că toți se nasc cu un anumit talent. Dar el te poate servi pînă la o anumită vîrstă, după aia începe munca. Arta este ceva de cursă lungă. Cei care rezistă ajung undeva. La un moment dat, sînt necesare eforturi. Or, există situații în care trebuie să renunți la un anumit confort: confortul fizic, confortul de a fi cu prietenii mai des, confortul de a fi cu familia. Trebuie să trăiești mereu în viața asta pe care ți-o construiești, pe calea pe care mergi, în orice domeniu, dar mai cu seamă în domeniul nostru, al artelor. Acest lucru presupune multă gîndire, memorie și exercițiu, pentru că artistul este cel care operează manual. Vine din manualitate, din creier, prin mînă. Ca și în cazul oricărui instrumentist – dacă nu lucrezi, îți pierzi într-o anumită măsură îndemînarea. 

Mi-aș dori să vorbim puțin despre vîrsta marilor căutări și marilor provocări – adolescența. Cum l-ați caracteriza pe adolescentul Tudor Zbârnea?

Cred că eram un tînăr timid, dar știam foarte bine ce vreau, ce trebuie să fac și ajungeam la țelul meu. Nu pot spune că am fost retras. Mi-am creat un mediu și comunicam cu oamenii care-mi erau aproape ca spirit. Îmi amintesc că, în adolescență, dirigintele de clasă, care era profesor de arte plastice, pe atunci tînăr, mi-a spus la un moment dat că voi fi pictor, dar cu o anumită condiție. Am fost doi ani sub îndrumarea lui, după care el a plecat la Lvov să-și continue studiile. Am rămas așa, disperat oarecum, dar el mi-a spus: „Uite, vei fi pictor, dar va trebui să înveți așa cum înveți acum”. Ei, pe atunci eram eminent, dar ușor-ușor am zis că nu ar fi nevoie să învăț eu chimie și alte materii pentru a fi pictor și am lăsat în voia sorții celelalte materii. Sigur, mergeam cu română, cu istorie, în studiu sporadic, așa, ca să nu am o situație școlară precară, dar am studiat foarte relaxat. Asta e ceea ce am ratat, dar nu am regretat niciodată, pentru că eu am un mod de a nu privi înapoi cu regret. Trăiesc în prezent și îmi programez oarecum viitorul.

Care era relația dumneavoastră cu pictura la acea vîrstă?

În adolescență, pe mine mă interesa ceea ce făceam, deși habar n-aveam ce înseamnă să fii pictor. Pictura era un refugiu, pentru că acolo m-am simțit tot timpul mai bine, chiar și singur. Deși nu am avut o cale sub îndrumarea unui artist, așa cum s-ar potrivi să fie în oraș, unde sînt muzee, unde sînt săli de expoziție, unde sînt artiști, eu am mizat pe intuiție. Nu a fost ușor. Atunci cînd am ajuns la Chișinău, am înțeles că sînt foarte departe de ceea ce ar trebui să fiu în domeniul la care aspiram.

„Atunci cînd a venit acea libertate, odată cu Gorbaciov, noi am simțit-o primii” 

În 2001 ați absolvit Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași. Cum ați descrie prima întîlnire cu orașul Iași?

Păi, asta nu era prima întîlnire. Eu voiam să-mi continui studiile și Iașul era un oraș care mă atrăgea prin oamenii săi, în primul rînd. Aveam un prieten foarte apropiat, care, din păcate, s-a prăpădit acum un an, Victor Macarie. Era mai în vîrstă decît mine, un om extraordinar și un prieten rar. Aveam planuri la București, dar, într-o discuție, mi-a spus că el ar vrea să vin la Iași. Și eu am zis: „De ce nu?”. Totuși, după șase ani de ședere în București, un oraș în care toată lumea se grăbește, un fel de metropolă de asta, cu lume agitate, am găsit Iașul prea liniștit. Dar Iașul era și foarte confortabil, cu oameni liniștiți și cu femei coborîte parcă din icoane, cuminți, vorbind moale. Și, pe de o parte, acest lucru îmi crea confort, iar pe de altă parte, mă deranja liniștea de oraș mic. La Iași am avut un profesor care, tot din păcate, nu mai este, Cornel Ionescu, un profesor extraordinar, cu o noblețe ieșită din comun. Comunicarea cu el a însemnat foarte mult pentru mine, pentru că și eu eram mai în vîrstă decît ceilalți studenți din grupă, deja trecut de 40 de ani, și comunicam de la egal la egal.

Acum, există uneori situații în care vin la Iași pur și simplu să văd o expoziție, să asist la un vernisaj și tot în aceeași seară să revin acasă. E lucrul pe care îl visam în tinerețe și chiar în adolescență. Vorbeam cu fratele meu că ar trebui să avem condiții și dreptul de a merge la Iași să vedem un spectacol și în aceeași seară să ne întoarcem acasă. Iată au ajuns anii în care putem să ne permitem acest lux.

Revenind la biografia dumneavoastră, în 1992 ați fost unul dintre membrii fondatori ai Grupului „ZECE”. Cînd și de ce s-a născut acest grup?

Începînd cu ’86-’87, noi am simțit un aer de libertate, pentru că pînă la acea vreme, situația în mediul artistic era absolut bizară. Existau tematici și tot felul de cerințe din birourile puterii, artiștii erau solicitați să accepte ideile realismului socialist și atunci cînd a venit acea libertate, odată cu Gorbaciov, noi am simțit-o primii. Generația noastră a căutat să se opună, în timp ce generația mai în vîrstă nu accepta și nu avea nici capacitatea de a-și schimba viziunile artistice. Noi am căutat să ne detașăm de expozițiile oficiale și am căutat contextul comun a zece discursuri artistice individuale. Din păcate, nu am avut un manifest estetic comun și asta a fost o eroare a instituirii grupului ăstuia. Dar am căutat să fim toți de orientare modernă, să nu mergem după clișeele acceptate de mediul artistic sau de partea oficială. Am expus împreună la București și în Italia. Expozițiile grupului trebuiau bine articulate estetic, lucrările nu erau separate pe autori. Acestea, fiind puse în dialog unele cu altele, creau o atmosferă inovatoare. Exista și o anumită competitivitate, nedeclarată în spațiul public, în cadrul expozițiilor. Deși mulți își doreau să fie cap de afiș sau se credeau, în orice caz, în Grupul „ZECE” cap de afiș era Andrei Sîrbu, el fiind cu siguranță cel mai important artist pe care l-a avut Moldova în a doua jumătate a secolului XX. După zece ani, am mai făcut o expoziție, a trecut iarăși cu mult zgomot și de acolo ne-am dus fiecare pe calea lui. Ceea ce trebuie remarcat e că toți cei zece au rămas artiști de cursă lungă.

Să ne întoarcem puțin în timp, în perioada ce a urmat anului 1984, cînd ați debutat la o expoziție republicană de arte plastice din Chișinău. Regimul sovietic încă exista. Dumneavoastră ați resimțit în vreun fel existența cenzurii?

Da, bineînțeles. Cenzura a existat cam pînă prin ’87. Și era o cenzură dură și stupidă, n-o poți caracteriza altfel. Exista o instrucțiune, probabil, ca tinerii artiști, așa ne spuneau cei care organizau procesul artistic, să fie educați, deși nu știu în ce mod înțelegeau ei acest proces. Este greu să-ți imaginezi că la o anumită vîrstă trebuie cineva să te educe. Și atunci noi nu acceptam această condiție și, desigur, eram respinși. Era o perioadă în care se făcea artă la comandă. S-a făcut și în România, și în Moldova. Noi, și mă refer în primul rînd la mine, nu am făcut niciun fel de compromisuri și asta mă face să mă simt confortabil. Dar generația mea, totuși, nu a avut o perioadă de durată, în care s-a impus angajarea ideologică. Adică, la scurt timp după debutul nostru, ușor-ușor a venit perestroika lui Gorbaciov, am început să simțim aerul libertății și n-am avut problemele pe care le-au avut artiștii din generația mai în vîrstă, care acum au peste 80 de ani. Și, într-un fel, timpul a fost favorabil pentru noi.

Un pictor este cel care redă trăiri prin forme și culori. Credeți că un artist plastic trebuie deopotrivă să „mînuiască” bine și cuvîntul?

Eu cred că orice om trebuie să poată să se exprime prin cuvînt, dar mai ales un artist, pentru că modalitatea de exprimare face parte din modul de gîndire. Un artist trebuie să fie, ca orice intelectual, pregătit să își expună coerent ideile. Sigur, noi avem dificultăți în exprimare, în primul rînd, la modul artistic; noi am fost formați într-un mediu rusesc. Am studiat istoria artei, anatomia artistică și toate tehnicile de lucru în limba rusă. Și, chiar dacă am avut grupe cu studiere în limba română la Școala Republicană de Arte Plastice, majoritatea cursurilor se țineau în rusă. Neavînd un lexic suficient de bogat în română, se operează deseori cu termeni neadecvați și exprimarea devine oarecum confuză. Unii găsesc o scuză în asta, considerînd că nu este absolut necesar pentru un artist plastic să se poată exprima coerent și în limbajul verbal, ceea ce este o eroare, zic eu.

„Atelierul este spațiul în care poți dialoga cu lucrările pe care le ai în curs”

Pentru dumneavoastră, care stare lăuntrică este mai propice actului creator?

Mulți dintre criticii de artă, jurnaliștii, scriitorii, care au scris despre mine, mai ales cu ani în urmă, inclusiv ieșeni, au spus că aș fi un pictor trist. Nu, sînt un om normal. Am o stare de melancolie, dar asta e un fel de tristețe care te ajută să te izolezi, căci acolo, în starea de izolare, îți poți aprofunda trăirile interioare. Viața mea este destul de agitată totuși, lucrez într-o instituție unde trebuie să fac ceva, de dimineață pînă seară. Mereu sînt situații neașteptate. Spontan poți fi în artă, în atelier. În viața de zi cu zi trebuie să-ți cauți mereu calmul interior. Sigur, odată cu intrarea în atelier, toate rămîn la ușa lui, acolo nu mai există cotidian, nu mai există probleme, nu mai există nimic. Dar există șevaletul și gîndurile, și gesturile care te ajută să exprimi impulsurile astea pe care le poți avea. Fără de acestea nu poți face nimic. Eu găsesc această linie ușor, pentru că am capacitatea de detașare totală de realitatea imediată și atunci, prin elemente plastice, merg către o altă realitate.

În interviuri vorbiți cu o deosebită căldură despre atelierul în care munciți, astfel încît pare să se stabilească un soi de complicitate între actul și spațiul creației. Cum ați defini atelierul dumneavoastră?

Atelierul este, în primul rînd, locul care-ți creează confortul pe care ți-l dorești mereu. Atelierul este locul în care, chiar dacă nu lucrezi, te încarci cu combustia de care ai nevoie în procesul de lucru. Nu vreau să zic procesul creației, acum toți operează cu „maeștri” și „creație”. Dumnezeu creează, noi muncim. Atelierul este spațiul în care poți dialoga cu lucrările pe care le ai în curs. Și este un loc care trebuie să te atragă, altfel nu faci nimic. Mie îmi place starea de izolare, pentru a mă putea exprima, pentru a spune ceea ce am de spus, dar nu sînt un om care poate trăi fără comunicare, fără prieteni, fără cei apropiați. De ei tot timpul am nevoie. Și de atelier am nevoie ca să mă pot exprima în limbajul pe care l-am ales eu.

Care dintre religii/credințe vi s-a părut mai ofertantă sub aspectul subiectelor, în pictură?

Eu am avut perioade cînd eram comparat cu pictorul francez Rouault (Georges Rouault, pictor francez expresionist, n.r.), care a pictat teme profund religioase. Și vorbeau și despre mine că aș fi un artist orientat către sacru și că lucrările mele ar fi dominate de un aer biblic, acestea fiind chiar orientate către ideea creștină. Nu cred că este așa. Eu sînt un om credincios și cred că am o anumită orientare spre valorile religioase, doar că simbolul crucii, care se regăsește la o anumită etapă în pictura mea, nu se referă neapărat la ideea creștină. Etapa simetriilor geometrice, bazată pe intersecții rectangulare, se orientează către cele patru simboluri fundamentale: centru, cerc, pătrat și cruce. Pentru mine, crucea rămîne un simbol de concentrare a unor energii și de emanare a energiilor dinspre centru către exterior. Cred că într-o anumită măsură am mers și către ideile creștine. Însă cu cît ne aprofundăm mai mult și cu cît investigăm mai departe, ne dăm seama că, de fapt, cele patru mari religii care există interferează undeva, în profunzimea lor, se intercalează, se întîlnesc într-un fel, devin comune și în Orient, și în Occident, dacă ne uităm mai cu seamă la multe obiecte țărănești. Omul, într-un fel, a evoluat, s-a format concomitent.

„Cultura, în general, are rolul de a ne face mai buni”

Cum credeți că se raportează publicul la pictura dumneavoastră? Ce emoții stîrnește aceasta?

O lucrare trebuie să nu te lase indiferent. Îți creează confort sau disconfort. Eu vreau să cred că, deși fac o pictură oarecum gravă și cromatic, și ca încărcătură ideatică, oamenii recepționează cumva sau cel puțin reacționează la ceea ce fac. Omul recent este mereu grăbit și poate este mai superficial în toate. Dar există oameni care consumă artă regulat; aceștia poate sînt cei care reușesc să comunice în profunzime cu arta. Și întîlnirea cu ei înseamnă ceva. Emoții? Nu știu. Dar trebuie să recunosc că, dacă închei o lucrare și aceasta iese în public, undeva, mi-i oarecum indiferent ce se întîmplă cu ea. Considerînd lucrarea odată expusă, eu mi-am încheiat misiunea.

Se împlinesc 20 de ani de cînd sînteți director al Muzeului Național de Artă al Moldovei. Ce rol are muzeul în dezvoltarea culturală a unei țări mici, cum este Republica Moldova?

Cultura, în general, are rolul de a ne face mai buni. Așa cum a răspuns cîndva Toma Caragiu: „Putem trăi fără cultură? Da. Dar nu merită”. Putem trăi, dar riscăm să ne dezumanizăm. Experiența mea de comunicare prin artă cu publicul, de 20 de ani, așa cum ați spus, este o experiență destul de extinsă. Cînd am preluat Muzeul Național de Artă al Moldovei avea în jur de 8.000 de vizitatori pe an. Noi aveam tendința de a da vina pe școală, pe profesori, că nu își duc elevii la muzeu, așa cum se întîmplă în alte țări. Dar exista situația precară a muzeului, care deși considerată a fi o importantă instituție de cultură, nu presta niște servicii de calitate și nici nu răspundea așteptărilor publicului. Noi, într-un timp relativ scurt, am sporit frecvența și am ridicat calitatea expozițiilor. Dacă un muzeu ca al nostru ar trebui să organizeze în jur de opt-nouă expoziții temporare pe an, noi organizăm 29-30 de expoziții. Misiunea muzeului nu este doar de păstrare a bunurilor culturale pentru generațiile viitoare. Sau, cum îl consideră unii, ca loc de veci pentru bunuri culturale, unde se păstrează niște obiecte prăfuite, pe care nimeni nu le vede. Astăzi, muzeele funcționează ca centre culturale, unde se desfășoară diverse evenimente, inclusiv spectacole de muzică, dans, teatru, lansări de carte.

Credeți că pictura are viitor în Republica Moldova?

Eu cred că da. Acum, în ce măsură se va dezvolta, depinde de foarte mulți factori. Sigur, pictura și în general artele devin un lux. Artele plastice sînt foarte costisitoare pentru cei care le practică. Înainte, era și statul mai implicat în susținerea proceselor artistice, prin achiziția unor lucrări de artă contemporană pentru colecțiile publice. În ultimii ani, însă, artiștii sînt lăsați pe cont propriu. Există un fond de susținere al proiectelor culturale, la Ministerul Culturii pentru toate domeniile, dar acesta este încă insuficient pentru a asigura pe deplin procesul creator de la noi. Puțini artiști își mai pot permite luxul de a fi liberi la munca de creație, fără a fi angajați undeva cu program de serviciu. Deci trebuie să ai mare pasiune, dar în același timp și posibilități financiare, pentru a practica artele plastice. Dar nu trebuie să disperăm. Faptul că în Chișinău se mai produc expoziții de anvergură, așa cum sînt cele șapte ediții ale Bienalei Internaționale de Pictură Chișinău, unde, alături de artiști din 35 – 40 de țări, evoluează cu succes și artiștii locali sau expoziția Saloanele Moldovei, unde expun permanent artiști din România și Republica Moldova, arată că pictura și, în general, artele plastice mai au șanse să se dezvolte și în Moldova.

Scurtă biografie

Tudor Zbârnea a absolvit Colegiul Republican de Arte Plastice „I. E. Repin” din Chișinău (actualmente Colegiul Republican de Arte Plastice „Al. Plămădeală”) și Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași, Facultatea de Arte Plastice, Secția Pictură, clasa profesorului Corneliu Ionescu. Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Moldova, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, membru al Asociației Internaționale a Artei (UNESCO) și membru-fondator al Grupului „ZECE”. Actualmente este director al Muzeului Național de Artă al Moldovei.

Surse fotografii: www.facebook.com/tudor.zbarnea; www.bnrm.md (pag.253-263)