Muzica l-a făcut să trăiască stări care unora le sînt inaccesibile. S-a dedicat muzicii încă de la o vîrstă fragedă și a pătruns în lumea succesului, reușind să înțeleagă cum lucrează un dirijor cu sine însuși. „Munca unui dirijor cu sine însuși implică foarte multă onestitate și foarte multă dorință de a rămîne autentic”. În interviul acordat, Tiberiu Soare vorbește cu pasiune despre istoria artei muzicale și a marilor compozitori. 

Cum a fost copilăria dumnevoastră? V-ați numărat printre copii care și-au sacrificat copilăria pentru a stăluci mai tîrziu?

Da și nu. Nu aveam gînduri mărețe. Am fost dat la liceul de muzică atunci cînd eram destul de mic, la vîrsta de cinci ani jumătate, în clasa întîi, la vioară. A avut loc o selecție, așa că nu putem vorbi de cine știe ce alegere. Apoi lucrurile au intrat într-un fel de rutină, cum se întîmplă cu toți copiii care se dedică domeniului artistic. Existau acele ore lungi de studiu, care se adăugau orelor normale, de la clase, cu învățătoarea, apoi cu profesorii, din clasa a V-a, dar nu am privit niciodată asta ca pe o piedică în a mă simți bine așa, în pielea mea.

Am avut o copilărie destul de obișnuită, într-un cartier bucureștean, Berceni, undeva în sudul capitalei, printre blocuri, cu ceilalți prieteni. Nu pot să spun că am simțit că fac nu știu ce sacrificiu, dar este foarte adevărat că nu mă gîndeam la cine știe ce strălucire sau glorie. Era un lucru dat ca atare. Eram la liceul de muzică și trebuia să studiez la vioară. Aveam ore și audiții pe lîngă orele normale de curs.

Deci, ca să sintetizez, răspunsul este nu. Nu am simțit niciodată că mi-am sacrificat copilăria, nici în interesul vreunei străluciri, nici în alte direcții. 

Cum v-ați apucat de muzica de operă?

Aici este ceva mai interesant, că mai degrabă opera m-a căutat pe mine. Terminasem studiile, inclusiv masterul, în 2002. Un regizor, a cărui amintire îmi este foarte dragă, avea nevoie de mine. Nu mai este printre noi acum, dar îl păstrez în suflet drept un prim mentor în drumul acesta al operei. Numele său este Hero Lupescu. Acest regizor, Hero Lupescu, avea nevoie, la clasa de operă de la conservator, de un dirijor care să se ocupe de pregătirea muzicală și, bineînțeles, de punerea împreună cu orchestra conservatorului, a soliștilor studenți care se pregăteau la studioul de operă. A auzit de mine și i s-a părut lui că, citez „ăsta e suficient de nebun ca să se bage în așa ceva” – vorbea despre mine.

Se pare că, într-adevăr, am avut gramul ală de nebunie de a mă băga într-un domeniu în care nu aveam niciun fel de experiență. În conservator studiasem cu precădere partituri de muzică simfonică. Primii pași au fost destul de dificili, a trebuit să învăț din mers foarte multe lucruri, dar pot să spun că mi-a făcut o foarte mare plăcere.

Apoi lucrurile au evoluat destul de repede. La finele anului 2004, a fost organizat un concurs pentru ocuparea unui post la Opera Națională din București. M-am prezentat și am luat. Am fost patru candidați și am avut și noroc. Dar norocul nu a fost neapărat în repertoriul sumar, pe care reușisem să mi-l fac pînă atunci, în domeniul operei. Nu acolo a constat avantajul, ci în faptul că am descoperit că îmi place foarte mult să fac asta. E foarte important să nu fii speriat de lucrul pe care îl faci. Am luat acel concurs și, de la 1 ianuarie 2005, am semnat contractul. Mai aveam două zile pînă să împlinesc 27 de ani, deci se pare că am fost cel mai tînăr dirijor angajat din istoria operei bucureștene. 

Ce responsabilități vin la pachet cu titlul de dirijor șef al unei orchestre?

Foarte multe. Bineînțeles că cele artistice primează. Dirijorul șef sau dirijorul principal al unei filarmonici, al unei orchestre are în responsabilitatea sa felul în care sună acea orchestră pe termen mediu-lung. Fiecare orchestră are cel puțin un concert săptămînal, dacă nu și mai multe. Bineînțeles că serile diferă între ele din punctul de vedere al calității sonore, dar și al calității prestației artistice a muzicienilor din orchestră. Dar, per total, se conturează un fel de tendință a formării sunetului unei orchestre. Acesta este o chestiune destul de subtilă. Inclusiv muzicienii profesioniști vorbesc, din cînd în cînd, despre sunetul unei orchestre, dar foarte puțini au, de fapt, idee cum se lucrează concret pentru a obține așa ceva.

Orchestra este un „aparat” destul de complex, este un colectiv de muzicieni care poate să ajungă pînă la 80 de persoane. Fiecare are sarcinile lui foarte clar atribuite. Dirijorul permanent al unei orchestre este responsabil de felul în care se modelează sunetul, de restabilirea unor principii interpretare pentru muzicienii din orchestră. Dacă avem un anumit lucru scris în partitură, atunci acela se face așa, iar dirijorul principal, în colaborare cu orchestra, stabilește un fel de direcție, este un fel de stavilă în calea haosului interpretativ, avînd în vedere numărul mare de muzicieni. Din punct de vedere artistic asta este cea mai importantă responsabilitate a sa. El este responsabil de felul în care sună orchestra chiar și atunci cînd nu este la pupitru, în fața orchestrei.  Chiar dacă avem un dirijor invitat, orchestra are un anumit sunet, o anumită amprentă sonoră pe care trebuie să și-o formeze și să și-o păstreze și, bineînțeles, să și-o rafineze. 

După aceea sînt tot felul de chestiuni de ordin reprezentativ: participarea la conferințele de presă, participarea la turnee, atunci cînd este cazul.

Activitatea unui dirijor principal al unei orchestre este una foarte solicitantă. Foarte rar s-au întîlnit cazurile în care un dirijor să reziste mai mult de 10 ani pe titulatura de dirijor principal al unei orchestre. Este un peisaj destul de dinamic, fluxul de personal este unul destul de dinamic. Dacă ar fi să stabilesc o medie ar fi între trei și cinci ani. Atît durează lucurile acestea, pentru că orchestra evoluează, dirijorii la rîndul lor evoluează ca personalități muzicale. Și nu vorbesc neapărat de apariția unor diferențe sau conflicte deschise. Este vorba pur și simplu despre faptul că fiecare împrumută sau învață de la celălalt. Dirijorul și orchestra împrumută lucrurile de care au nevoie, după care, dacă se simte o stagnare, ambele părți vor dori să meargă mai departe. O titulatură de dirijor principal la o orchestră cu renume dintr-o țară precum Germania sau Franța durează tot cam trei-cinci ani. 

„Principala responsabilitate a dirijorului este în fața moștenirii pe care a lăsat-o compozitorul”

În ansamblul unei orchestre există păreri împărțite atunci cînd vine vorba de interpretarea unui text muzical. Cum reușiți să uniți viziunile instrumentiștilor pentru ca în final să aveți varianta perfectă a interpretării?

Acesta este scopul ideal al unui dirijor în fața unei orchestre. Nu acela neapărat de a impune o viziune asupra partiturii, cît de a fi deschis la ceea ce aude atunci cînd ajunge la prima repetiție. Eu sînt înclinat să ascult cu foarte mare atenție, cel puțin la prima întîlnire, ce anume au ei să-mi propună ca variantă sonoră. Apoi urmează un joc foarte subtil. Este ca un fel de dans al gîndirii muzicale, în care dirijorul trebuie să se asigure că lucrurile care vin din partea muzicienilor din orchestră nu afectează viziunea de ansamblu asupra lucrării. De ce? Există un fel de graniță. Dirijorul este un fel de garant, dacă vreți, este ca un moștenitor testamentar al compozitorului, avînd în vedere că cei mai mulți dintre compozitorii pe care îi interpretăm nu sînt alături de noi. Fac o paranteză: dacă ai o lucrare scrisă de un compozitor care este în viață, cel mai mare avantaj este să ai compozitorul lîngă tine în sală, la repetiții. Asta pentru că el rezolvă diferite ambiguități care apar din notația muzicală și poate să spună exact cum și-ar dori să sune lucrarea respectivă. În cazul unui Beethoven, unui Mozart, unui Verdi, unui compozitor ilustru din trecut, lucrul acesta, din păcate, nu este posibil. Și atunci dirijorul este un fel de reprezentant al voinței compozitorului în fața orchestrei și, bineînțeles, în fața publicului. Ceea ce înseamnă că un dirijor trebuie, în primul și în primul rînd, să studieze cu foarte mare atenție partitura înainte de a se duce în fața orchestrei. Trebuie să știe ce se întîmplă în partitura aceea și, mai ales, să înțeleagă foarte bine, să intre cumva în spiritul muzicii compozitorului respectiv, pentru a putea să reprezinte interesele acestuia cît mai bine. După care, bineînțeles, viziunea aceasta este destul de largă încît să cuprindă și mici trasee individuale, mici propuneri de ordin individual. Ba chiar în momente solistice încurajez muzicienii din orchestră, clarinet solo, vioară solo, violoncel solo să vină cu propria lor viziune, avînd doar grijă să nu depășească acele granițe pe care eu le consider sacrosante, cele ale voinței compozitorului. Dacă interpretarea muzicienilor din orchestră contrazice flagrant notația lăsată de compozitor, atunci este datoria mea să intervin, iar dacă n-o fac, sînt culpabil 100%, nu mai pot da vina pe altcineva. Principala responsabilitate a dirijorului este în fața moștenirii pe care a lăsat-o compozitorul respectiv. Este o obligație de ordin moral și cine abdică de la ea practic se dă jos de pe podium.

Care este cea mai importantă calitate pe care ar trebui să o aibă un dirijor? 

Generozitatea. Dacă ați observat, nici nu am stat pe gînduri. Mai putem enumera concentrarea, capacitatea de convingere, de persuasiune, carismă, șarm personal, precizie, acuratețe în detectarea eventualelor erori care se fac în citirea textului muzical. Dar cea mai importantă este generozitatea. Cînd spun generozitate în cazul dirijorului din fața orchestrei vorbesc de o anumită atitudine de spirit magnanim (spirit mare, n.r.), un spirit care este gata să primească ceea ce vine către el și să modeleze totul cu o atitudine care ar trebui să pară lejeră. 

„Publicul se aseamănă cu niște copii care sînt hrăniți doar cu dulciuri: nu este deloc sănătos, dar lor le place”

Care sînt etapele de lucru ale unei partituri?

Prima și cea mai la îndemînă este că trebuie să o citești. Nu poți avea pretenția de a înțelege un text, fără a-l parcurge în integralitate. Întotdeauna încep cu o parcurgere a partiturii respective, după care mă întorc la pagina unu și de acolo încep să acord atenție tuturor detaliilor care consider eu că ar fi relevante în lucrul meu cu orchestra, pentru a modela sonor ce se întîmplă acolo. Ce face un dirijor este să înțeleagă o partitură, nu să o învețe. Este foarte importantă diferența aceasta. Nu mă interesează să învăț o partitură, adică să învăț că fac o anumită schemă dirijorală de patru măsuri, după care mă întorc ca un automat cu cheiță și fac o altă schemă dirijorală, către o altă secțiune din orchestră. Acesta nu este dirijat.

Un dirijor nici măcar nu trebuie să se rezume la a descrie muzica aflată în partitură. Nu avem o slujbă de tip descriptiv, ci una de ordin interpretativ. În momentul în care vorbești de interpretare automat ajungi la hermeneutică, adică la teoria procesului de înțelegere. Un dirijor este acela care înțelege o partitură scrisă pentru orchestră.

Dacă tot am ajuns la problema aceasta, a identității profesionale, nu orice persoană cu un băț în mînă, care se duce în fața unei orchestre, este numit dirijor. Dar cine te face dirijor? Ce anume te face dirijor? Este foarte simplu. Dirijor nu te fac nici diplomele pe care le cîștigi, cu toate că este multă muncă acolo și treci prin fața a zeci și zeci de comisii. Este foarte probabil să termini studiile de dirijat, să îți iei diploma de licență și master și totuși, cînd te duci în fața orchestrei, să te dovedești a fi un non dirijor. Este un caz tragic, un caz nefericit, de urcare a muntelui greșit. Deci, cine te face un dirijor? Publicul? Răspunsul meu este tot nu. Publicul, din păcate, mai ales în zilele acestea, în care gradul de educație nu este unul foarte ridicat, poate fi foarte ușor păcălit. Acesta este un lucru foarte trist, dar trebuie să avem curajul să îl privim în față. Publicul se aseamănă cu niște copii care sînt hrăniți doar cu dulciuri: nu este deloc sănătos, dar lor le place. Eu am ajuns la un răspuns care nu știu cît de mult o să vă satisfacă și anume că orchestra te face dirijor. Dacă orchestra te recunoaște și te acceptă ca dirijor, atunci este în regulă, ești dirijor. Singurul criteriu este competența în fața confraților. 

Care este raportul dintre compozitor-partitură-dirijor?

Este un raport ierarhic. Noi avem o ierarhie în lumea muzicală. Există un principiu foarte simplu atunci cînd vine vorba de compoziții pentru un număr mare de oameni: fiecare are un singur șef.  Mai mulți șefi înseamnă niciunul, înseamnă haos. Orchestra este un ansamblu foarte bine ierarhizat. Dirijorul se supune autorității compozitorului. El nu are voie să intervină în partitura pe care compozitorul a lăsat-o drept moștenire. Excludem cazurile de greșeli de tipar sau tot felul de neînțelegeri. Noi jucăm în granițele acestea bine stabilite de către compozitor. Și, probabil, o să mă întrebați: compozitorul cui i se subordonează? Vă spun sigur cui nu i se subordonează și anume publicului. În schimb, fiecare se poate gîndi la o autoritate care transcende, cumva, existența noastră de zi cu zi. Se subordonează acelei surse de inspirație care i-a transmis muzica respectivă. 

Într-unul dintre interviurile pe care le-ați acordat ați precizat faptul că preferați sesiuni scurte de lucru, dar foarte concentrate. Care a fost procesul pe care l-ați urmat pentru a ajunge la această metodă de lucru?

Se întîmpla că studiam foarte mult pentru a obține prea puțină muzică pentru gustul meu. Atunci a trebuit să pun la punct diferite metode de analiză, pe care am început, treptat, să le înțeleg. Este foarte greu să-ți dai seama cum gîndește propriul creier. Este un proces laborios, care, în cazul meu, a durat ani de zile. Trebuie să-ti dai seama cum funcționează propriul tău creier atunci cînd studiezi o partitură. Încercînd să merg pe canalele acestea neuronale, am ajuns, pînă la urmă, să pun la punct o anumită metodă de abordare a partiturilor care să-mi permită exact acest stil al sesiunilor scurte de lucru, dar foarte concentrate. Cînd vorbesc despre aceste sesiuni scurte, mă refer la lucrul meu, al dirijorului, cu partitura. Din fericire, nu mai petrec 10-12 ore pe o partitură, pentru a putea înțelege ce se petrece acolo. Sesiunile de lucru cu orchestra sînt cele stabilite de marginile duratei muzicii respective. Atît durează o simfonie, atît trebuie să dureze și repetiția. Mai pe românește, nu-mi place să pierd timpul. Nici al meu, nici al altcuiva. 

Sînteți unul dintre cei mai apreciați dirijori și ați avut și un mare succes internațional. De ce ați ales să rămîneți în România?

Nu am privit-o niciodată ca pe o alegere. Nu m-am gîndit niciodată dacă am de ales între a pleca de aici sau nu. Pur și simplu nu sînt stilul celui care pleacă. Nu văd nimic dramatic în chestiunea aceasta. Îmi place aici și mă simt foarte bine. Aici sînt toți cei dragi mie și locurile în care am crescut și mă fac fericit. Cred că a fost o singură dată, cam pe la terminarea studiilor, cînd mi-a trecut prin minte așa, pasager, să plec. Se ivise o ocazia să plec cu o bursă, să studiez la Catedra de dirijat, la Stockholm. Profesorul de acolo m-a văzut odată la o repetiție și mi-a făcut invitația de a merge să studiez cu el. Bineînțeles că, tînăr fiind, mi se aprinsese imaginația că mă duc și fac și dreg. Acest lucru nu s-a concretizat din motive financiare. Anii ’90 au fost unii extrem de dificili din punctul acesta de vedere. Aveam asigurate cursurile, dar nu aveam asigurat transportul, cazarea, mîncarea, absolut nimic. Obținerea unor bani care să-mi permită așa ceva era absolut imposibil atunci. Dar în afară de acea tentativă trecătoare nu m-am gîndit niciodată că aș putea pleca definitiv din țară. Nici măcar nu mi-a dat prin minte. Habar n-am, probabil o fi vorba de lipsă de imaginație. 

Care este motivul pentru care timp de 23 de ani ați refuzat să dirijați opera „Don Giovanni”?

În principiu, din cauza unui fel de conștientizare a eșecului asumat. Ideea este că cel puțin partiturile de Wolfgang Amadeus Mozart și mai ales „Don Giovanni”, care pentru mine ocupă un loc foarte special în creația acestui mare compozitor, ating nivelul perfecțiunii. Problema este că trebuie să o faci cu oameni. Ai nevoie de oameni pentru a interpreta. Ai nevoie de soliști, cor, orchestră, dirijor. Este o convingere de-a mea că nu ai cum să faci o variantă care să redea ceea ce este cuprins în acea partitură. Este imposibil. Ne depășește pe noi ca oameni, oricît de mult ne-am perfecționa din punct de vedere tehnic, expresiv sau intelectual. Și acesta a fost motivul, de fapt, pentru că intuiam acolo o perfecțiune la care nu se poate ajunge. După care, în momentul în care regizorul Andrei Șerban mi-a propus să colaborăm pentru a face o premieră de „Don Giovanni”, primul meu răspuns a fost nu. Apoi am stat și m-am gîndit: de ce nu? Ok, dacă trebuie făcută, măcar să mă duc cît pot de mult în direcția pe care o simt eu în redarea acestei partituri.

„O să risc o confesiune: nu simt că am stofă de pedagog”

Sînteți autorul a două cărți despre operă și muzică clasică. Cum ați perceput ideea de a vă pune toate ideile pe o coală de hîrtie pentru a împărtăși mai departe istoria muzicii și poveștilor marilor muzicieni?

Nu mă consider cu adevărat un autor. Au apărut două volume, prin intermediul Fundației Calea Victoriei.Primul dintre ele se numește Pentru ce mergem la Operă, cel de-al doilea Nouă povestiri muzicale. Sînt niște cărți orale, care au pornit de la întîlnirea cu publicul, în cadrul conferințelor de la Fundația „Calea Victoriei”. Ceea ce am încercat atunci cînd le-am redactat a fost să păstrez ceva din atmosfera aceea care se crea. Eu le spuneam „conferințe interactive”, pentru că îi încurajam pe cei prezenți să pună întrebări referitoare la subiectele pe care le abordam în seara respectivă.  

Și ce public ar putea avea aceste două cărți? Poate inspira și publicul care nu calcă atît de des în sălile de Operă?

Sînt destinate oricărui om inteligent, cu un interes deschis către muzică. Chiar le atrăgeam atenția de multe ori că acestea nu sînt niște cursuri. Nu vreau să țin niște cursuri despre muzică sau despre istoria muzicii. Eu le împărtășeam mai degrabă experiența unui dirijor și felul în care un dirijor intră în contact în primă fază cu partitura, apoi cu publicul și cu scena. Încercam să o fac într-un limbaj care să fie ferit de exces de termeni tehnici. Voiam să îi fac să înțeleagă ce se întîmplă în mintea unui muzician. 

Dar datorită acestor conferințe credeți că v-ați dezvoltat și un talent pedagogic?

Am susținut chiar și masterclass-uri. Am fost selectat ca membru în consiliul Fundației Regale a Majestății Sale Margareta a României. Fac parte din comisiile de selecție a bursierilor, dar am avut și o scurtă încercare de a preda în învățămîntul superior. Am deținut clasa de dirijat în calitate de conferențiar la Universitatea Națională de Muzică din București. Din toamna anului 2022, a trebuit să renunț, pentru că programul nu îmi mai permitea.

O să risc o confesiune: nu simt că am stofă de pedagog, de profesor. Nu am răbdarea necesară, multe lucruri mi se păreau a fi de la sine înțelese și pentru săracii studenți, de fapt, nu erau. Ne bucuram cînd ne întîlneam unii cu alții, dar senzația mea era că nu făceam niciun fel de progres. Asta este. Sînt lucruri pentru care ești născut și lucruri pentru care nu ești. Se pare că eu nu sînt născut pentru a fi profesor și este în regulă, pentru că nu mi-am dorit asta niciodată. 

„Nu vă ascund, eu sînt regalist”

Ce ați simțit în momentul în care Casa Regală a României v-a acordat  Ordinul Coroana României în grad de ofițer?

În primul și în primul rînd am simțit o mare responsabilitate, pentru că, în momentul în care ești deținătorul unei astfel de distincții din partea Casei Regale, automat lucrurile pe care le realizezi în plan social capătă o semnificație aparte. Deci, pentru mine a însemnat o responsabilitate și bineînțeles am fost foarte onorat. Nu vă ascund, eu sînt regalist. Nu monarhist, ci regalist. Este o diferență foarte subtilă. Alexandru Paleologu o făcea foarte bine. Nu sînt adeptul conducerii de către un singur om, dar sînt adeptul conceptului de regalitate.

Printre multe alte evenimente ați dirijat și concertul care a marcat 30 de ani de la revenirea membrilor Familiei Regale în România. Cît de mult a însemnat pentru dumneavoastră să dirijați un concert atît de important?

Am avut privilegiul de a fi invitat să dirijez mai multe concerte la „Ateneul Român” legate de activitatea Casei Regale și de fiecare dată am răspuns cu cea mai mare deschidere și plăcere. Mi-a plăcut foarte mult că am cîntat imnul regal în orchestrația lui George Enescu, așa cum apare în finalul „Poemei Române”. Mi-a făcut plăcere să răsune sub cupola Ateneului acele acorduri superbe, bineînțeles în prezența Familiei Regale a României. 

Cum lucrează un dirijor cu sine însuși?

Aceasta este întrebarea care m-a măcinat cred că mai mult de un deceniu. Am început să îmi pun această întrebare, la modul foarte serios, după ce am terminat studiile. Pînă atunci eram ca un fel de somnambul care mergea pe o scîndură, deasupra unui abis. În momentul în care deschizi ochii și începi să te întrebi cu adevărat ce faci tu acolo și cum se întîmplă lucrurile, abia atunci se deschide o încrengătură fantastică. Practic, a urmat un al doilea val de studii, în care am fost propriul meu profesor. Trebuia să intru serios în niște chestiuni de filozofie pentru că trebuie să îți dai seama ce se întîmplă cu propria minte. Spre exemplu, Fenomenologia Percepției a lui Merleau-Ponty (Maurice Merleau-Ponty, filosof francez, n.r.) este o carte pe care eu am citit-o și răscitit-o. Este deja foarte uzată, dar o țin cu drag în bibliotecă. A trebuit să înțeleg, de fapt, ce se întîmplă cu mintea umană și nu cu creierul, adică cu acel fenomen emergent care răsare din funcționarea mecanismului numit creier.

Și totuși cum lucrează un dirijor cu sine însuși? Foarte greu. Mintea omenească este cel mai refractar material pe care trebuie să îl modelezi. Munca unui dirijor cu sine însuși implică foarte multă onestitate și foarte multă dorință de a rămîne autentic. Modelele pe care ți le alegi sînt extrem de importante, indiferent de profesia în care ești. Ele nu sînt niște tipare de imitat, ci sînt modele de urmat. Este vorba de a înțelege ce s-a întîmplat cu oamenii pe care îi admiri și trebuie să înțelegi acel ceva din spatele acțiunilor lor, nu să le imiți acțiunile în sine ca un fel de maimuțică simpatică. În orice artă care ține de scenă, povestea aceasta a influenței și a imitației este una foarte tristă. Sînt generații întregi sacrificate tocmai din cauza faptului că nu au înțeles acest adevăr simplu. Mă repet. Modelele nu trebuie imitate, ci urmate.

Repere biografice

Tiberiu Soare s-a născut la București, pe 3 ianuarie 1977. Artistul își desfășoară activitatea muzicală ca dirijor din 1999, aparițiile sale în fața publicului obținînd, pe lîngă aplauze, aprecierea criticilor de specialitate. Este considerat unul dintre cei mai buni dirijori români.

În 2004 a semnat conducerea muzicală a premierei românești a operei „Munchausen”, de Dan Dediu, la pupitrul ansamblului de muzică contemprană „Profil”, al cărui dirijor este de la înființarea acestuia, în 2002. Cu același ansamblu și-a făcut și debutul în cadrul Festivalului Internațional „George Enescu” (ediția 2005).

A dirijat orchestrele a numeroase filarmonici şi teatre de operă din ţară, realizînd turnee în Ungaria, Israel, Polonia, China, Germania şi Elvetia. A colaborat cu artişti de prestigiu precum Angela Gheorghiu, Eduard Tumagian, Viniciu Moroianu, Alexandre Dubach, Daniel Kientzy, Pompeiu Hărăşteanu, Marin Cazacu, Alexandru Tomescu, Horia Mihail, Răzvan Suma, Mihaela Martin, Nobuko Imai, Alina Cojocaru, Daniel Magdal, Felicia Filip, Ophelie Galliard, Teodora Gheorghiu şi mulţi alţii.

A fost dirijor al Orchestrei Operei Naţionale din Bucureşti (2007-2012) şi dirijor principal al Orchestrelor şi Corurilor Radio (2012-2015), a dirijat prestigioase orchestre precum Royal Philharmonic, London Philharmonic, Orchestra Radio din Praga, dar a avut colaborări și cu Kammer Ensemble N (Stockholm), Musica Vitae Chamber Orchestra (Suedia), Osaka Chamber Symphony Orchestra (Japonia).

Sursă cover foto: www.fundatiacaleavictoriei.ro

Surse fotografii: www.tineretalente.org; www.romaniaregala.ro; www.forbes.ro