Ștefania Mincu: „Un traducător poate ajunge pînă la a pătrunde empatic pe firul gîndirii autorului”

Ștefania Mincu s-a născut pe 27 decembrie 1944, în satul Plopeni din județul Constanța. A publicat atît volume de poezie, sub pseudonimul Ștefania Plopeanu, cît și volume de critică literară și traduceri. Este cea care a adus în România și a tradus romanele lui Umberto Eco. După zeci de ani de activitate, își aduce aminte cu plăcere de toate greutățile vremii în care a scris și care au transformat-o în autoarea și criticul care este astăzi.

Sînteți poetă, critic literar și traducător. Care aspect al activității dvs. credeți că vă definește?

Greu de spus. Visul meu din adolescență – așa cum cred că este al celor mai mulți – era să devin poetă. Mi se părea că nu poate exista un ideal mai nobil decît acesta. Și pentru că satul meu natal n-avea și n-avusese niciodată vreun poet, m-am gîndit c-aș fi putut să fiu eu acela! De aceea mi-am și adjudecat pseudonimul Plopeanu, ca pe un titlu de noblețe exorbitant, și am început să umplu caiete cu versuri, trimițînd și pe la reviste, de unde am primit încurajări. Adolescența noastră, se știe, ar fi totalmente sublimă, de n-ar fi ridicolă și invers.

Am publicat vreo 10 cărți de versuri, dar spiritul critic și autocritic nu trebuie să ne permită niciodată evaluări hazardate. Mă consider, deci, mult mai bine reprezentată de cărțile mele de critică și de munca de traducător. Poezia mare este rarisimă, iar la unele bilanțuri cade în uitare secole întregi. Chiar acum s-ar putea să trăim un astfel de moment. Să ne simțim mulțumiți dacă vor mai rămîne Homer și Dante.

În istoria literaturii române sînt cîteva etape în care scriitorii au fost puternic implicați în viața social-politică. În opinia dvs. scriitorul poate/ar trebui să fie un „zoon politikon”? Ar trebui să se implice în „viața cetății”?

În esență, formula aristotelică rămîne în picioare, numai că ea – să nu uităm! – își poate schimba conținutul în funcție de cerințele epocii pe care o trăim. Acum ne aflăm, din păcate, într-o epocă de pandemie globală și, se pare, de suprapopulare globală, în care ideologiile – baza politicii – își dovedesc în bună măsură superfluiditatea sau devin simple sloganuri. Scriitorul, dar nu numai el, ci toți cei ce se ocupă cu artele, la orice nivel, cred că ar trebui să facă acum uz la maximum de comandamentele simple, nu de complicatele demonstrații și opțiuni teoretice, care se pot dovedi simple utopii. Se vede cu ochiul liber că artiștii realmente șomează. Mi s-au părut foarte convingători acei tineri, fie din ONG-uri, fie organizați spontan, care, în diferite locuri năpăstuite sau izolate din țară, au intervenit efectiv în ajutorul unor oameni izolați și fără mijloace de trai, reparîndu-le casele, instalînd lumină electrică, oferind alimente sau mijloace de studiu copiilor marginalizați.

Scriitorul ar face bine să nu neglijeze aceste probleme – contrastele teribile ale vieții, în care ies pe neașteptate la iveală atrocități, egoisme, violențe de nedescris asupra semenilor noștri sau, cel mai adesea, indiferența crasă față de nenorocirea aproapelui. Nu-mi dau seama, fiindcă abia mai pot să citesc cu un singur ochi, dacă el, scriitorul, mai este un adevărat zoon politikon sau nu, în sensul aristotelic sau măcar în sensul pașoptist.

Cred că sîntem cu toții în epoca unor valori simple și de bun simț, cînd se cere mai puțină ideologie și mai multă morală nu numai de la scriitor, ci chiar de la omul politic.

„ Cu poezia nu-i lucru curat”

Sunteți dobrogeancă. Numele dvs. de poetă este Ștefania Plopeanu. Ce mai reprezintă azi pentru dvs. satul în care v-ați născut?

Nu ne putem naște decît într-un singur loc. Oricît ar fi de modest, umanitatea este reprezentată în el la nivel global. Acolo oamenii se cunosc toți între ei. Această așezare modestă poate rivaliza cu cetatea Romei: este așezat pe coline, are și un sit arheologic. Pe harta arheologică a Dobrogei figurează sub denumirea de Civitas Ausdecensium. Era, deci, o așezare de graniță, scutită de cens, deoarece nu cuprindea în interiorul ei decît o garnizoană romană, iar locuitorii erau chemați ca apărători. Nu s-au făcut săpături arheologice în zonă, deoarece costurile ar fi prea mari față de valoarea descoperirilor. I-am vizitat perimetrul dreptunghiular, care se mai vede și acum pe de pe un deal numit „La Cetate”. Cînd m-am căsătorit, mi-am dus și soțul, scriitorul Marin Mincu, să vadă „cetatea”. Puținele informații le-am cules de la Muzeul de Arheologie din Constanța.

Satul meu, din care nu am ieșit decît la 14 ani, ca să mă înscriu la Liceul „Mihai Eminescu” din Constanța, este incomparabil. Are pe colina din mijloc o biserică frumoasă, albă, unde m-am spovedit prima dată după primul meu păcat îngrozitor – am furat (da!) niște rochițe de păpuși de la prietena mea cea mai bună. Cred că a fost acel păcat absolut oblgatoriu pentru formarea conștiinței, despre care vorbește Sfântul Augustin în Confesiuni (el furase niște pere dintr-o grădină, dacă îmi amintesc bine). În partea de nord, între dealuri, satul are și o baltă întinsă, cu pește. Are și case părăsite. A avut și nume turcesc (Kavaclar), ca mai toate satele din Dobrogea. În satul meu, chiar în curtea părinților, a trăit cel mai frumos cal din lume, iapa Stela, roaibă și cu „șosete” albe, cu stea în frunte, pe care eu am mers călare de la vîrsta de 7 ani, cînd mă duceam cu tata la plug.

Dacă n-ați fi cunoscut acest ținut, poezia dvs. ar fi arătat altfel?

Cred că da, categoric. Scythia Minor, cu solul ei pietros, cu peisajul ei sterp îndeamnă la utopie și la visătorie nemăsurată. Bine că am aruncat primele 300-400 de poeme. Da, am fost poeta clasei la școala din Plopeni și am continuat să fiu și la Liceul (azi Colegiul Național) „Mihai Eminescu” din Constanța. Ce rușine!

Părinții dvs. cum au reacționat cînd au aflat că scrieți poezie? Au fost încîntați sau și-ar fi dorit să urmați o carieră mai „sigură”?

Nu, părinții erau mîndri. De fapt, să fiu sinceră, prima mea poezie, prin clasa a II-a sau a III-a, nici n-am scris-o eu, mi-a scris-o mama. Cu floricele de primăvară și cu miei albi. Apoi am scris o poezie satirică la adresa unor băieți din clasa mea și era să mănînc bătaie. Cu poezia nu-i lucru curat.

Mama, deși nu avea decît patru clase, știa sute de versuri, începînd cu Anton Pann, apoi Alecsandri, Eminescu, Coșbuc, și o grămadă de cîntece. Tata fusese orfan din Primul Război, Marele Război al nostru. El prefera geometria și, fiindcă n-avea decît două clase, a învățat pe manualele mele de școală și a dat examen ca să obțină certificat de șapte clase. Era fascinat de numărul pi, pe care îl amesteca în toate calculele care nu-i ieșeau, căci trebuia să îi ponteze la lucru pe muncitorii zidari din brigada lui de la CAP. De fapt, știa „din ochi” suprafețele și volumele, iar muncitorii din brigada lui spuneau că nu i-a păgubit niciodată și că un om așa de drept merită să aibă studii ca să fie un mare inginer. La nunta lui a venit aproape tot satul și am auzit numai laude.

Tatăl meu își dorise băieți, dar, avînd două fete, o lăsa pe mama să decidă. Ea ne vedea profesoare și așa am și ajuns. Fiind foarte săraci amîndoi, au făcut eforturi disproporționate să ne dea la liceu și apoi la facultate. O carieră mai „sigură” însemna pentru ei să ne facem croitorese. Era o meserie curată, se cîștiga bine, puteam să ajungem undeva, sus, în lumea modei. Văzînd însă că ne jucăm toată ziua „de-a școala”, mama s-a decis: „Pe-asta mai mare o facem profesoară”. Dar și sora mea a vrut același lucru.

„Nu-mi place cînd autorul caută cu orice preț să fie sofisticat”

Ca cititor, preferați poezia sau proza?

Nu am preferințe de gen. Literatura bună se cunoaște după alte criterii. Aș pune pe primul loc capacitatea de a surprinde autentic existențialul. Acesta se recunoaște imediat, fie în proză, fie în poezie. Ce nu-mi place este cînd autorul caută cu orice preț să fie sofisticat, să epateze, păcălind cititorul cu efecte ieșite din comun și supradimensionate sau de-a dreptul utopice.

Acum, la bătrînețe simt nevoia să recitesc unele cărți fără artificii tehnice și plauzibile dimensional. Am recitit, cu satisfacție, de pildă, Jocul cu moartea, de Zaharia Stancu, Ciociara lui Moravia (n.r. – Alberto Moravia, scriitor italian), Moartea lui Ivan Ilici, de Lev Tolstoi. Proza, pentru mine, e cel mai greu de scris. Am încercat să scriu proză de zeci de ori. N-am reușit decît fragmente de jurnal. De aceea, m-am apucat de critică și traduceri.

Ați precizat la un moment dat că „scrieți pentru a fi”. Cum s-a reflectat acest lucru în temele poeziilor dvs.?

Pe de o parte, e simplu. Condiția noastră existențială fundamentală este aceea de muritori. Heidegger spunea: „Omul abia născut este destul de bătrîn pentru a muri”. Tot ce facem în viață este mai mult sau mai puțin conștient, în virtutea dorinței de a ne întipări într-o urmă de a lăsa ceva, un semn despre noi. Lacan (n.r. – psihoanalistul francez Jacques Lacan) spunea și el: „Dorința cea mare a subiectului este de a-și vedea urma pe drum”.

Sînteți traducător de italiană, deși nu ați absolvit facultatea de profil. Este un lucru inedit. Cum ați ajuns aici?

Faptul că am ajuns să traduc îl datorez întîi de toate admirabilei mele profesoare de latină din liceu, doamna Pandicopol Penelopa, care avea exigențe foarte mari de la clasa noastră de umaniști. Ne dădea extemporale dese, cerîndu-ne să traducem din textele clasicilor latini, însă nu din textele din manual, ci din cele inedite (pentru noi). Fiind 40 la număr în clasă, venea întotdeauna cu 40 de „bilete”, ca la examen. Fiecare avea textul lui, deci nu se putea copia. Mie îmi alegea textul cel mai greu. Fascinația mea pentru latină a fost atît de mare, încît la acest obiect nu am luat niciodată decît nota 10, atît în liceu, cît și în facultate, unde se mai făceau încă doi ani de latină. La facultate eram ironizată – „ea vorbește latina din familie”, spunea profesoara de la București.

Pasiunea mea pentru latină era atît de mare, încît, venind acasă de la liceu, mă așezam la masă și puneam alături de farfurie un text latin, pe care îl traduceam în timp ce mîncam. Enigma textului ca atare, dorința de a-l dezlega pînă la nuanțe, mai întîi ca pe un joc, apoi cu interese mai largi, filologice…

Italiana am studiat-o în facultate numai timp de doi ani la un curs facultativ ca și engleza. Ca să scurtez, voi adăuga că după licență am intrat în învățămînt și, pentru a-mi spori șansele, m-am înscris la Franceză, la curs fără frecvență, dar, deși m-am prezentat la toate examenele, nu mi-am dat și licența la această facultate, deoarece soțul meu a cîștigat un concurs pentru lectorat în străinătate, cu posibilitatea de a alege între India și Italia. M-am înscris urgent la limba hindi. După vreo șase săptămîni am renunțat, soțul meu optase pentru Italia. Eu, însă, nu l-am putut urma, așa cum speram. În cei 20 de ani cît a predat la Torino, Milano apoi la Florența, unde a devenit profesor universitar prin concurs, mie nu mi s-a dat viză din țară decît pe perioade foarte limitate și mai cu seamă în vacanțe, cînd contactele culturale sunt nule. Au fost și două „ieșiri” mai lungi: una de trei luni și alta de cinci luni.

Deși am fost invitată oficial la colocvii cu traducătorii sau la cursuri cu bursă, viza mi se dădea, ironic, exact a doua zi după încheierea manifestării la care eram invitată. Aș putea spune că am învățat italiana intensiv în scurtele „ieșiri” care mi s-au îngăduit: uzînd de presă, televiziune, vorbind cu toată lumea întîlnită în tren, la piață, la spectacole sau prin marile librării, traducînd întruna. Pînă în prezent am tradus circa 60 de cărți. Am luat și un premiu pentru traducerea romanulului Petrol, de Pasolini. Însă prin anii `70 nu se putea să ai acces la edituri fără carnet de traducător. Am dat examene pentru italiană și franceză în specialitățile literatură și filosofie și l-am obținut. Îl am și acum.

Datorez mult Italiei, deoarece acolo am suportat și o operație grea; mi s-a salvat viața printr-o intervenție în regim de urgență. Am primit și felicitări pentru felul în care vorbeam italiana de la cei doi mari poeți ai Florenței, Mario Luzi și Piero Bigongiari, care se mirau că noi, românii, asimilăm aproape perfect limbile străine.

„Azi nu prea mai e nevoie de traducători”

A fi traducător nu mai este la fel de popular cum era odată. Credeți că tinerii de azi mai sînt interesați de această sferă a traducerii?

Da, e drept, azi nu prea mai e nevoie de traducători. Avem libertate de circulație, iar tineri pot citi în original orice, dar generația mea nu a avut aceste libertăți. Ca să punem mîna pe anumite cărți apărute numai în străinătate le împrumutam de la persoane cu biblioteci bogate din București și le traduceam rapid, pentru că nu ți se dădeau decît pentru vreo două săptămîni și numai dacă erai o persoană de încredere. Se știe că mulți autori români erau „interziși” în chip tacit, așa că am tradus și cărțile lui Mircea Eliade și Emil Cioran, precum și cărți în franceză, rapid, pentru uz personal. La unii autori români aveai acces doar cu permis special și limitat, semnat de conducerea facultății, deoarece nu fuseseră reeditați. De pe urma traducerilor „în rezumat”, m-am trezit cu un raft de vreo 30 de cărți; le-am aruncat pe toate, căci după `89 au fost traduse și editate în țară.

Azi sînt alte condiții. Un tînăr chiar m-a apostrofat la un tîrg de carte cu îndrăzneală, spunîndu-mi că azi citește fiecare direct în limba de care are nevoie. I-am răspuns că, după mine, toate cărțile, de la începutul lumii, ar fi trebuit să fie scrise în românește, dar fiindcă „s-a mai greșit”, încercăm să suplinim și noi cît putem… Și că, da, tinerii au acum alte posibilități, însă cei mai mulți cititori nu cunosc nicio limbă străină. În plus, unii tineri îmi comandă din străinătate cărțile traduse sau vin în țară și le cumpără cînd au nevoie de ele la studii.

Deși lumea citește cărți scrise de autori străini care au fost traduse în limba română, nimeni nu acordă atenție muncii depuse de către traducători. Ar merita aceștia același fel de admirație precum autorul cărții traduse?

Traducătorul? Pe același plan cu autorul? Nicidecum. Vorba lui Nichita Stănescu: „Cel care i-a înțeles ideea nu e niciodată egal cu cel care a avut ideea”. E drept că munca traducătorului nu e deloc ușoară. Printr-o experiență îndelungată (se cer cel puțin vreo două-trei decenii) un traducător poate ajunge pînă la a pătrunde empatic pe firul gîndirii autorului. Mi s-a întîmplat, de exemplu, ca urmărind la televizor, pe TV5, o transmisie de la un colocviu ținut la Paris, unde participau mari personalități (mulți deținători ai premiului Nobel) și unde participa și Umberto Eco, atunci cînd i s-a pus acestuia o întrebare în legătură cu soluția pe care el ar fi putut s-o formuleze la problemele lumii contemporane (creșterea accelerată a populației în marile metropole, foametea din multe zone ale globului, etc.) am prevăzut ce va răspunde și i-am „suflat” de la București: „Pas de solution!” (Fără soluție!). Am avut surpriza ca el să deschidă gura în clipa următoare și să dea exact acest răspuns categoric, formulat exact așa, descumpănindu-l pe cel care conducea discuția și care l-a pus să repete. Eco a repetat și s-a explicat apoi. Știam cum gîndește. În probleme ca acelea, pentru a găsi soluții, trebuie să pornim chiar de la premiza insolubilității lor lor.

Privind starea actuală a lumii, credeți în continuare că poezia este o „armă miraculoasă care pulverizează barierele din calea libertăților”?

Dacă ar fi posibil și poezia ar avea o astfel de putere, aș lua-o de la capăt, m-aș reapuca să o scriu, în cu totul alte registre.

Cred că da, are ea un efect, prin faptul că ne adîncește rănile, că ne face să tînjim după un contur al nostru, mai reușit, mai autentic, însă niciodată perfect. Dacă aș ști că are vreo putere, m-aș apuca din nou, acum, la bătrînețe. Dar nu sunt sigură, nu mai sunt, nici de zoon politikon, nici de cel poetikon.

Scurtă biografie

Ștefania Mincu, este o scriitoare originară din județul Constanța, care a publicat volume de poezie, critică literară și traduceri din limba italiană.

A lucrat ca profesoară de limba română și franceză la diferite licee din județul Constanța și în capitală, între anii 1967-2001, iar după Revoluția din 1989 a lucrat ca redactor și administrator unic la Editura Pontica din Constanța și editor la Revista literară „Paradigma”.

Una dintre cele mai notabile colaborări ale sale a fost cea cu scriitorul italian Umberto Eco, ale cărui romane le-a tradus și adus în România.