Simina Cernat: „Sîntem la un avion distanță de capătul Pămîntului”

Tînără și plină de viață, Simina Cernat și-a făcut bagajele în urmă cu patru ani și, de atunci, străbate Asia în lung și în lat cu rucsacul în spate. A urcat munți, a traversat jungle și a întîlnit triburi. A suferit de febră Dengue și de febră tifoidă în același timp și a supraviețuit. A luat la pas 16 țări din Asia, iar dintre ele India este cea care i-a fost cel mai aproape de inimă. Din 2016 organizează trekking-uri pe Himalaya, prin care îi ajută pe cei cu dor de ducă să vadă o părticică din Asia. Recent, a publicat jurnalul de călătorie Samsara, la Editura Cartex. Despre toate aceste călătorii ne-a povestit în acest interviu, acordat cu prilejul lansării la Iași a volumului său.

De ce prejudecăți te-ai lovit în calitate de femeie ce călătorește singură?

În Indonezia, eram tot timpul întrebată dacă sunt căsătorită, iar acolo este lucru mare să fii femeie necăsătorită singură pe drum. La întrebarea: „Ești căsătorită?” ei răspund cu „da” sau „nu încă”; nu există răspunsul „nu”. Și cînd le spuneam că nu sînt căsătorită, că nu prea am de gînd, că eu călătoresc singură, din banii mei, că sînt independentă, nu înțelegeau, pur și simplu, conceptul. Că este posibil așa ceva. Pentru ei nu exista, efectiv. E ca și cum le-ai vorbi despre extratereștrii albaștri care vînd covrigi în fața liceului.
Asta a fost în principal. În al doilea rînd, primeam foarte multe avansuri de la bărbați, crezînd că eu sînt acolo ca să agăț sau că sînt în căutare de ceva anume și de aceea călătoresc singură. La un moment dat, după ce am ieșit din zonele mai izolate și am intrat în contact cu zonele turistice, am început să întîlnesc foarte multe femei singure pe drum și multe dintre ele erau foarte tinere. Am întîlnit fete care își făceau majoratul în Thailanda, de exemplu, dar nu românce. Foarte multe franțuzoaice, nemțoaice, americance. Și pentru ele era ceva normal. Cînd am început să am contact cu astfel de oameni, nu era nimic special că eu sînt singură pe drum. Poate lucrurile pe care le făceam, mai extreme – că mergeam în junglă sau că urcam munți de 6.000 de metri singură – era și pentru ele ceva unusual, dar, în rest, nu ieșeam cu nimic în evidență. Eram o altă călătoare mediocră, care s-a dus să se regăsească pe ea însăși.
Încă nu am înțeles de ce atît de puține românce călătoresc în Asia; probabil le e frică. Dar eu m-am simțit mai în siguranță acolo decît în gara centrală din Milano, de exemplu, cînd se uitau toți la mine și am zis că se gîndesc cu cît pot să îmi vîndă rinichii.

Ce crezi că îi oprește pe oameni să renunțe la viața asta plină de rutină?

Păi mentalitatea, cultura. Aici cred că a avut o influență mare comunismul. Pentru că părinții noștri au fost crescuți în frică, în ideea că nimic nu e posibil, că trebuie tot timpul să îți fie frică pentru ziua de mîine și că toate lucrurile sînt limitate. Azi poate avem ce mînca, mîine poate nu mai avem. Și am fost crescuți în spiritul strîngerii de lucruri. Să avem punguța cu pungi, borcanele cu zacuscă în cămară, că nu se știe niciodată cînd rămîi fără mîncare, rezerva de lemne. Fiind crescuți în spiritul ăsta, e foarte greu să faci un pas în afară, să vezi lumea din exterior și să realizezi că toate fricile sînt nebazate și nefondate. Că lumea e mult mai mare și că s-a schimbat foarte mult, iar acum oricine poate să călătoarescă oriunde; sîntem la un avion distanță de capătul pămîntului. Lumea nu e atît de înfricoșătoare pe cît pare și pe cît am fost învățați că e.
Cred că și educația pe care am primit-o are legătură cu faptul că românilor le este foarte greu să lase totul în urmă și să îmbrățișeze necunoscutul. Pentru că am întîlnit foarte mulți călători din Europa de Vest care au o mentalitate mai deschisă. Noi sîntem destul de rigizi cultural și destul de conservatori. Și, deși vrem foarte mult să părem o țară deschisă, e mai greu pentru un indian să ia viza de România decît să ia viza de Germania, de exemplu. Și nu e ca și cum ar avea România o foarte mare căutare, dar suntem noi prea închiși, pur și simplu.

„Mi-a intrat călătoria în sînge”

Ce crezi că te-ar determina să renunți la viața aceasta imprevizibilă și să te stabilești undeva?

Momentan, nu m-aș vedea făcînd asta, pentru că mi-a intrat călătoria în sînge; pentru mine e un stil de viață. E ca și cum i-ai cere unui profesor universitar ca de mîine să nu mai citească nimic.
Simt totuși nevoia să îmi construiesc un spațiu al meu, în care să mă pot întoarce. Un colțișor al meu, chiar și o cameră, unde să știu că am toate lucrurile mele, că pot închide ușa și să stau acolo și o săptămînă dacă simt nevoia, să nu mă bată nimeni la cap, să nu îi simt intruzivi pe oamenii din exterior. Că, momentan, nu am așa ceva. Încă sînt cu rucsacul în spate, deși m-am întors de ceva timp în România. Am lucruri împrăștiate pe la rude și prieteni de prin București, Cluj, Bacău, Delhi. Și uneori chiar aș deschide cartea „x”, dar îmi amintesc că am lăsat-o în orașul „y” din Indonezia.
E foarte fain să fii pe drumuri și, probabil, chiar dacă mi-aș face un spațiu, n-aș sta acolo, dar ar fi un fel de refugiu, sau „tabăra de bază” cum o numesc eu. Dar să mă așez la casa mea și să fiu corporatistă, nu mă pot imagina, pur și simplu. Nu există o imagine a mea, un film mental în care să mă văd așa. Aș încerca să lucrez într-o corporație, ca experiență și ca un lucru diferit de ce fac eu, dar nu cred că aș rămîne. Am stat o lună într-un birou și mi-am dat seama că nu e pentru mine, nu mă caracteriza în niciun fel. Îmi inhibă creativitatea.

Ce ți-a fost cel mai greu în acești ani?

Nu cred că am avut momente grele. Poate doar cînd m-am certat cu iubitul meu și eram ca într-o gaură neagră emoțională și am zis „îmi bag picioarele, mă duc acasă”. După, cînd m-am gîndit, mi-am zis că nu m-aș duce chiar acasă, m-aș mai duce puțin și prin țara aia, că parcă n-am văzut-o prea bine; abia după m-aș duce acasă să plîng.
Cele mai grele momente au fost din punct de vedere fizic. Am făcut lucruri extreme, care mi-au solicitat fizicul foarte tare. M-am dus cumva la limită și m-am întrebat: „Eu de ce fac asta?”. Mai ales cînd am urcat munții de peste 6.000 de metri mi-a fost greu. Și în junglă mi-a fost destul de greu, tot din punct de vedere fizic, pentru că erau noroaie pînă la genunchi, erau lipitori pe mine tot timpul, aveam o dietă foarte sărăcăcioasă, mîncam numai orez și tăieței și mai aveam cîteodată chef să mă întorc acasă. Dar acum, cînd mă uit în urmă, ar fi fost un lucru temporar. M-aș fi întors acasă să mănînc pizza și apoi m-aș fi întors din nou în junglă.
Cele mai faine amintiri pe care le am sînt din experiențele cele mai grele pe care le-am trăit și ele au fost, cumva, cele mai transformatoare. Cînd mă uit în trecut, nu îmi amintesc cît de bine era în nu știu ce hotel, de pe nu știu ce plajă din Thailanda, ci îmi amintesc cît de bine era în junglă, pe muntele „x”, cînd dormeam cu izoprenul și cu sacul de dormit fără cort și mă întrebam dacă o să plouă în noaptea aia și dacă o să supraviețuiesc.

La Iași, cu prilejul lansării volumului Samsara

Și pe blog scrii că mănănci foarte mult orez, tăieței instant și foarte multă mîncare improvizată. Nu te-ai săturat de toată mîncarea asta? Nu poftești la mîncare românească?

În ultima vreme am stat în India și mîncarea indiană e absolut genială. Mîncarea e mai bună la taraba din colț, de exemplu, decît în restaurantele pentru turiști și în India n-am simțit lipsa mîncării hrănitoare. Am fost vegetariană patru ani jumate și acolo e raiul vegetarienilor. Am avut alte țări, cum ar fi Philipine, unde se mănîncă foarte multă carne și nu găseam ce să mănînc. În Indonezia se mînca foarte multă prăjeală și efectiv nu mai puteam să mănînc dimineața, la prînz și seara orez prăjit. Am simțit nevoia să îmi fac o rutină alimentară, iar acum, de cînd m-am întors, am început să mă antrenez mai serios și simt nevoia, corpul cere să mă organizez puțin pe plan alimentar și să fiu mai atentă la ce mănînc. Într-adevăr, e destul de greu, pe drum, să fii atent la ce mănînci și să ai o rutină. Că și de cînd am venit în România am început ceva și am făcut altceva, pentru că am fost tot timpul pe drumuri.

La ce ți-a fost cel mai greu să te adaptezi în Asia?

La umor. Mi-a fost foarte greu, pentru că mie îmi place foarte mult să rîd și îmi plac foarte mult glumele de limbaj și acolo mi se întîmpla să fac o glumă și să trebuiască să o explic, pentru că nu înțelegea nimeni gluma mea. Sau să îmi vină în minte o glumă în română și să rîd de una singură și prietenii indieni să mă întrebe de ce rîd și să nu pot să le explic.

„India m-a ales pe mine”

Am văzut în articolele tale că ai stat mai mult prin India. De ce ai ales India?

India m-a ales pe mine. Știu că sună ca o platitudine, dar așa este. M-am îndrăgostit cînd am ajuns în India și, deși nu mi-a plăcut să recunosc și probabil nici acum nu recunosc cu totul, am stat atît de mult în India și pentru că trăiam o relație și aveam anumite lucruri de consumat și trăit cu omul respectiv, care s-a întîmplat să fie indian. În afară de asta, m-a acaparat țara cu totul și s-a pliat pe ce voiam să trăiesc la momentul respectiv.
India e imensă, am văzut o foarte, foarte mică parte și am cunoscut cu adevărat foarte puțin din ea. E atît de mare și de diversă, încît nu te plictisești nici în cinci ani, dacă mergi dintr-un stat în altul, pentru că e stat federal. Vezi lucruri atît de diferite și te învață niște lecții absolut uluitoare. S-a potrivit pe sufletul meu, dar cred că faptul că am avut un iubit indian a avut un mare impact asupra deciziei mele de a sta acolo atît de mult timp.

„Cele mai grele vîrfuri de depășit sunt cele înterioare”

Care a fost cel mai greu de urcat munte, cel mai greu vîrf de cucerit?

Nu cred că a fost un vîrf sau un munte fizic. Cele mai grele vîrfuri de depășit sînt cele interioare. Cred că cel mai greu a fost de a lua decizia să încep mă focusez mai mult asupra propriei persoane și de a lua controlul propriei vieți. Că vîrfurile din Himalaya, pe care le-am urcat, au fost foarte diferite unul de altul, dar toate foarte faine. Nu l-am simțit pe niciunul că a fost atît de greu, încît n-am mai putut sau am vrut să dau înapoi. Aș putea spune totuși că Stok Kangri (n.r. – vîrf de 6.145 de metri din masivul Himalaya), primul munte de peste 6.000 de metri pe care l-am urcat (dar asta s-a întîmplat doar pentru că m-am dus total neechipată, cu un șal de lînă, o geacă de bicicletă și trei perechi de colanți). Dacă aș fi fost probabil mai echipată și antrenată, era floare la ureche, adică e un vîrf ușor, îl urcă și oamenii de 80 de ani, deși sînt 6.000 de metri.

Ce sentimente te încearcă atunci cînd ajungi în vîrful unui munte pe care l-ai cucerit?

Cînd ajungi în vîrful unui munte de peste 6.000 de metri nu te gîndești decît: „Oare o să mai am energie să mai ajung înapoi la cort?” (rîde). Știu că e mitul acesta că ajungi în vîrf și te trec tot felul de sentimente, îl simți pe Dumnezeu și te trec toți fiorii. În momentul ăla nu poți să respiri, îți dai sufletul de oboseală, mori de sete și nu vrei decît să cobori. Și ești atît de amețit, încît nu te poți bucura 100% de peisaj și de tot ce se întîmplă, pentru că scoți o mănușă, îți îngheață mîna, nu gîndești foarte clar, din cauza lipsei oxigenului și a altitudinii, și ce am observat la mine – că eu nu sînt alpinistă, sînt începătoare, urc și eu niște munți – e că nu reușeam să procesez momentul în sine, atunci cînd ajungeam pe munte, ci cînd mă întorceam acasă și mă uitam la poze. Atunci, cumva, simțeam, vedeam toți munții din jur.
Eu de cîte ori am urcat un vîrf, nu mi-am propus niciodată să ajung în vîrf; mi-am zis că ajung pînă unde pot să ajung și pentru mine e mai importantă călătoria în sine decît destinația, adică scopul. Și nu m-am dus niciodată cu ideea de a cuceri un munte; eu m-am dus acolo să fiu cu muntele ăla și am fost mereu fericită că muntele m-a primit, atîta cît m-a primit. Și că am ajuns pe vîrf a fost cumva un bonus, dar nu mi-am propus. Am înțeles că unii oameni au ca scop vîrful și e mult mai grea coborîrea, pentru că la întoarcere nu prea mai au un scop în sine, în afară de a ajunge în siguranță, pentru că au acasă familie, copii, sponsori cărora trebuie să le dea socoteală.

Scriai despre oamenii din Indonezia că au prejudecata aceasta despre „albi” – că sînt bogați și pervetiți și că încearcă mereu să te înșele la bani. De unde crezi că pornește această aversiune față de albi?

De la televizor. Ei văd numai filme în care europenii și americanii locuiesc în case imense și se trezesc îmbrăcați deja, cu tocuri, machiați și că pentru ei totul e foarte ușor, se duc numai în călătorii scumpe. Așa cum ne uitam și noi la telenovele și credeam că toți mexicanii și spaniolii sunt așa. Și din media, sigur. Cum credem și noi că toți musulmanii sunt teroriști.

De ce te-ai gîndit să scrii o carte despre călătoriile tale?

Aveam, cumva, ideea de a scrie o carte de cînd eram foarte mică și nu știam exact despre ce. Pe drum am tot scris fragmențele, bucățele pe care le-am adunat în carnețele, hîrtiuțe, șervețele și, la un moment dat, le-am pus cap la cap și le-am transcris pe laptop.
Ideea mi-a fost lansată de Editura Cartex, cu care am publicat. Directorul editurii mi-a spus: „Într-o lună publicăm”. „Publicăm ce?”, l-am întrebat. Și el mi-a zis: „O carte”. „Care carte?”. „Păi, cartea ta”. „Păi, nu am o carte”. „O să ai, termini de scris tot ce ai”. Ăsta a fost schimbul de replici. Știa că am cîteva fragmente, aveam vreo 200 de pagini, și țineam legătura cu el, îi mai trimiteam din cînd în cînd povești din Asia, păstram legătura pe e-mail pentru că mi-a fost coordonator de licență, și era deja formată legătura editor-scriitor. Mai colaborasem, am simțit că înțelege despre ce este cartea și e cu toată inima acolo. Am acceptat provocarea și îmi pare bine. Nu este capodopera limbii sau literaturii române, dar sper să îi inspire pe alții să ajungă cît mai autentici și să facă ce simt. Am pus în ea o părticică din sufletul meu.

„În carte trec printr-un ciclu de morți și renașteri”

De unde a venit titlul „Samsara”?

„Samsara” era un titlu temporar. Cînd am început să pun cap la cap toate fragmentele respective, trebuia să dau documentului un titlu. Și tocmai mă uitasem, cred că a zecea oară, la un film care se numea „Samsara”, din 2001, cu un călugăr budist. E filmat în Ladak și țin minte că, după ce am văzut filmul respectiv, în 2010, am zis că vreau să ajung acolo. În 2011 am ajuns acolo, din întîmplare. E o zonă din nord-vestul Indiei.
Cînd am vorbit cu editorul, i-am zis că nu o să dau numele cărții „Samsara” că nu știe nimeni ce înseamnă. Și el: „Păi titlul descrie cartea”. „Samsara” e un termen sanscrit, care înseamnă ciclul naștere-moarte-renaștere. Și mi-am dat seama că în cartea respectivă eu trec printr-un ciclu de morți și renașteri sufletești, care m-au trecut prin atîtea transformări. M-am întrebat dacă oamenii o să își dea seama că e, de fapt, un jurnal de călătorii, deși, spre final, devine un jurnal transformațional. Vorbesc foarte mult despre cum m-au transformat călătoriile respective și descriu mai puțin oamenii și locurile pe care le-am întîlnit. Am decis că îmi asum riscul și să las titlul „Samsara”.

Ai fost profesoară pentru 570 de copii în Indonezia. Cum te-a schimbat această experiență?

Mie înainte nu îmi plăceau copiii sau credeam că nu îmi plac copiii deloc. După experiența cu școala din Indonezia, m-am decis că îmi plac, dar dacă nu sunt ai mei. M-au deschis foarte mult copiii prin naturalețea lor, prin felul de a vedea lucrurile, au fost fascinanți. Aș vrea să lucrez cu ei, sunt fenomenali prin tot ce aduc în viața ta și cît sunt de plini de viață și de inocență. Dacă e al tău, e o responsabilitate pe viață. Nu e ca o pisică. Un copil necesită atenție foarte multă și am înțeles că tu, cumva, dispari în primii ani în care ai un copil.

Călătorind foarte mult, a trebuit să îți iei de multe ori „rămas bun”. Care a fost cea mai grea despărțire?

Cînd am plecat din România în călătorie nu am simțit nimic, eram complet detașată de toate. Însă cînd mi-am luat rămas bun de la familia de la orfelinat, mi-a luat vreo trei zile să plec. Nu reușeam să mă despart de ei și, într-un final, pe la prînz, cînd erau foarte puțini oameni în casă, mi-am făcut bagajul și am plecat. Am zis că era prea mult pentru mine să îmi iau rămas bun de la toți.
Și mi-a mai fost foarte greu anul trecut, cînd am plecat din India. Nu știam ce o să se întîmple cu mine, dacă o să mă întorc, eram foarte prinsă emoțional acolo și mi-a fost foarte greu.

Sursă foto: www.siminacernat.com