Pentru o vreme aproape londoneza ca cea de astazi, intalnirea cu Sergiu Grapa a fost una cat se poate de spontana si agreabila. Intr-un necontenit razboi cu Regele Timp, dar de o calmitate si o modestie intalnite doar la artistii solitari, pictorul mi-a impartasit sentimentele pe care le are in relatia cu sevaletul, chiar daca aceasta i-a rapit putin cate putin bucati din rezistenta fizica. Dintre toate posibilitatile de reusita in viata, el ar alege-o pe cea mai putin simpla, dreapta si neteda, fiind partizanul ideii de instruire pe tot parcursul vietii. Expozitia lui din aceasta luna – caruia nu i s-a atribuit niciun nume-, prilejul intalnirii noastre, a fost un spatiu intim, linistit, propice unui dialog incarcat de sensibilitate si sinceritate.

„As vrea ca tot ceea ce am facut pana acum sa fie doar o etapa de inceput”

René Magritte spunea ca vrea sa picteze „numai tablouri care evoca mister cu acelasi farmec si precizie specifice vietii spirituale”. Acesta sa fie motivul pentru care si tu ai fost inclus in curentele ultimelor doua secole?

Partial da. N-am luat in considerare neaparat opinia lui Magritte, mai mult am fost inspirat de Dalí. La vremea aceea nu mai vedeam altceva in afara de el, cand am descoperit de fapt ca suprarealismul imi ofera un camp foarte larg de exprimare, tematici. M-am simtit mult mai liber vazandu-l pe Dalí.

Ce artisti romani sau straini te-au inspirat, in afara de Dalí?

Mi-a placut intr-o vreme Victor Brauner. Dintre graficieni, am fost inspirat de Marcel Chirnoaga, de Dragos Patrascu pe care il apreciez foarte mult desi nu am influente din scoala ieseana, Dintre straini, mi-au placut foarte mult pictorii de heroic fantasy la un moment dat: Boris Vallejo, Hajime Sorayama. In suprarealism, oricum ramane Dalí. Sunt foarte multi artisti suprearealisti, talentati, cu o tehnica impecabila si o viziune bogata. Nu ma face decat sa imi doresc sa am mai mult timp de experimente si studiu mai mult.

Banuiesc ca experimentezi in pictura cam ce incerca Tzara acum 90 de ani in scris, prin dadaism: libertatea totala, eliminarea simbolurilor, rocada imaginilor. Care ar fi evolutia pe care o doresti in profesia ta?

Dupa cum as vedea-o eu in ceea ce ma priveste, as vrea ca tot ceea ce am facut pana acum sa fie intr-adevar doar o etapa de incepator si ceea ce as vrea sa fac de acum incolo sa fie cu adevarat inclus langa marile nume de referinta. Este foarte greu.

Crezi ca opera unui artist ar trebui sa reflecte neaparat realitatile existentei sale, adica sa fie ancorat in perioada pe care o reprezinta?

Nu, nu neaparat. Este decizia fiecaruia pana la urma. Unii, intr-adevar, pot ilustra prin lucrarile lor mai nuantat sau nu, mai metaforic sau mai concret. Altii nu simt nevoia s-o faca.

Traim intr-o epoca a artelor. Ma refer la abundenta de evenimente, aparitii de noi muzee, galerii si expozitii gazduind o pletora de artisti plastici disputandu-si aparitia, uneori, cu o acerba agresivitate. Tu cum te expuni sau cum te vinzi?

Da, e drept. Nu am de ce sa ii contest pe unii sau pe altii. E laudabil cine reuseste sa faca ceea ce i se potriveste structurii sale. Fiecare cum simte, cum poate sa se promoveze, cum vrea sa se vanda mai bine. Din punctul asta de vedere nu pot sa spun ca am fost un manager foarte bun, nu prea am avut afacerea in sange, dar cand s-a intamplat sa imi fie apreciate lucrarile si cumparate, m-am bucurat. Nu cred ca exista cineva care sa nu se bucure. Pacat ca la noi inca nu este dezvoltata o piata manageriala in domeniul artelor plastice.

„Nu sunt pictor, doar incerc sa colorez niste desene, atata tot”

In perioada formarii tale la Liceul de Arte Plastice din Suceava si la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iasi, ai imbratisat acelasi stil artistic sau aveai alte visuri?

Nu, nu am avut alte visuri. Eu am descoperit suprarealismul inca din primii ani de liceu. Atunci, imitam, intr-adevar. Il imitam pe Dali, apoi incet-incet am vrut sa imi pun in valoare propriile idei.

Asta inseamna ca ai fost fidel suprarealismului pana in prezent.

Am mai incercat si cu science fiction-ul, dar am observat ca suprarealismul imi oferea mai mult.

Esti si caricaturist?

Nu sunt caricaturist prin definitie. Doar ocazional.

Vorbeste-mi despre simbioza dintre culoare si non-culoare, pe care ai perceput-o si pe care ai fundamentat-o in propria creatie.

La inceput m-am axat mai mult pe linie si pe redarea volumetriei, a luminii si a umbrei, numai prin hasura, intensitate, cantitati de inchis-deschis. Culoarea a urmat ca dorinta de a realiza materialitatea.

Si ce primeaza in existenta ta: culoarea sau non-culoarea?

Ce-i drept, In ultimul timp am pus accentul mai mult pe culoare.

„Caldura publicului roman este diferita de cea a publicului strain”

In perioada acestei luni, cum ai simtit expozitia in sine?

A fost un semnal bun.Nu am mai facut o personala de grafica si culoare din 2000. Am fost receptat si primit bine, ceea ce nu poate decat sa ma bucure.

Pune in oglinzi paralele publicul roman cu cel din strainatate. Care ti s-a parut cel mai cald?

Caldura noastra difera de cea a strainilor.

In ce sens?

Ai nostri sunt, intr-adevar, mai personali. Caldura celor de afara este politicoasa, exista o alta civilizatie, un alt cult al aprecierii fata de celalalt. La noi poate sa se apreciaze lucrul acesta doar in cercuri mai restranse.

As vrea sa stiu cum te apreciezi cantitativ. Esti de acord cu axioma marxista, comform careia „cantitatea devine calitate”?

Nu. Nicidecum. Eu pun pret pe calitate, mai putin pe cantitate. Si-asa expozitia este mai restransa, as fi vrut sa fie una mai ampla, mai complexa. Am fost implicat si in alte proiecte, de aceea numarul lucrarilor e mai restrans.

„Nu este multumire mai mare decat creatia care este luata in serios”

Cum se impleteste arta ta cu existentialismul zilelor? Ce te ajuta sa fugi de real?

Existentialismul acesta al nostru ne cam mananca zilele si energia. Din punctul asta de vedere, nu pot sa spun ca sunt foarte fericit. Nu fac chiar ce as vrea sa fac, sa lucrez asa cum vreau sa lucrez, sa traiesc asa cum vreau sa traiesc.

De ce spui ca esti nefericit?

As dori sa traiesc intr-o societate care sa nu ma conditioneze. As vrea sa pot sa pictez si sa desenez atat cat doresc si cand doresc. Timpul tace si trece si nu iarta.

Chiar si la nivelul la care ai ajuns acum, continui sa profesezi pe principiul ca „invatam toata viata”?

Nu cred ca este cineva care poate spune „”Nu mai am nimic de invatat, am ajuns la saturatie”. Poti sa te simti implinit in anumite stadii, dar ca apogeu in profunzimea viziunii si realizarii artistice plastice nu cred ca exista limite.

Care este totusi menirea artistului: sa se imbogateasca pe sine (pe dinauntru si, uneori si material, pe dinafara) sau sa creeze exclusiv pentru imbogatirea lumii, a societatii? Lucian Blaga spunea ca „prin operele sale, artistul isi creeaza un alibi in vederea judecatii de apoi”. Tu ce crezi?

Un alibi? (Rade.) Da, dragut. Daca ai semne cumva la un moment dat ca esti menit sa faci ceva, o faci, incerci sa o faci cat mai bine. Te multumeste urma pe care o lasi, cu atat mai imbucurator este daca ai lasat o urma suficient de mentionat, sa ajungi in randul numelor de referinta, dar pana acolo e drum lung. Nu este multumire mai mare decat creatia care este luata in serios.

Pablo Picasso afirma ca „Arta este minciuna care ne face sa vedem adevarul”. Ce adevar vrei ca publicul tau sa cunoasca?

Daca ar fi sa pun pe planuri ce conteaza mai mult – originalitatea viziunii si a realizarii artistice, a executiei, a profunzimii mesajului, mi-ar fi greu. Eu as vrea sa fie toate intrunite, puse sub un singur nume.

„De obicei, lucrez pana la epuizare”

De unde te inspiri de obicei pentru lucrarile tale? Calatoresti, iti alegi modele pentru nuduri?

Nu, nu. Modele? Nu. Daca am o idee, daca am o tema precisa in care vad clar cum trebuie sa fie volumetria, umbra si lumina pozitionate astfel incat sa puna in valoare exact simbolurile si elemente compozitionale dorite, mai apelez la unele fotografii care ma pot ajuta sa dau o nota de realitate, desi nu reusesc sa o duc pana acolo unde mi-as dori. De multe ori imi este mai usor sa concep, decat sa caut atata material.

Pentru cine pictezi, cu adevarat?

Cand lucrez liber, pictez pentru mine. Cand am o anumita tema, ma gandesc strict la tema sau la persoana careia ii este dedicata. In general, nu lucrez pentru un public anume.

Ai tabieturi sau superstitii cand lucrezi la un tablou?

Nu, n-am superstitii. Lucrez cand e cazul, zi sau noapte. Nu am un program fix de lucru. Ma odihnesc cat trebuie si apoi iar lucrez.

Dormi macar opt ore pe zi? Sau te dedici in totalitate picturii, si fizic si psihic?

Chiar daca stau in fata sevaletului si chiar daca nu am inceput o lucrare, pot sa stau si cateva ore fara sa apuc sa trag o linie, deseori stau asa ceasuri intregi in fata hartiei albe cautand idea potrivita si deruland imaginar cadre si detalii sau construind compozitia pas cu pas.

De cate ori revii asupra unui tablou pana esti pe deplin multumit de rezultat?

De regula, vin alte idei. O data lucrarea inceputa, trebuie dusa pana la capat, pentru ca nu stiu cand mai am timp sa ma intorc peste ea.

Cum arata atelierul tau?

Atelierul meu asa cum il vad eu nu exista. Incerc sa imi proiectez un atelier in 3D. Atelierul acesta pe care mi-l doresc nu cred ca trebuie vazut de prea multa lume.

Dar atelierul actual?

Atelierul actual este unul de compromis. O jumatate de camera.

Ai o metoda preferata prin care sa captezi lumina – peretii/ draperiile au o anumita culoare?

Nu, nu! Am in fata geamului niste plopi. Nu patrunde lumina deloc. Lucrez numai cu lampi. Asta ma face sa trag concluzia ca nu este deloc sanatos pentru ochi si simt lucrul asta. Cand lucrez la lumina zilei, ochiul meu este mult mai odihnit, am mult mai mult spor.

„Eu nu pot fi oportunist. Linia mea ar fi prea dreapta!”

Nu as vrea sa iti pun banala intrebare „Ce stil preferi? Aderi la vreun curent?”, dar as vrea sa iti propun un exercitiu de imaginatie. Daca ai avea posibilitatea sa iti alegi un timp si un spatiu artistic, care ar fi acela si de ce?

Din punct de vedere al muzicii, as fi ales poate anii ’40. Din punct de vedere al artei plastice, aleg momentul prezent, pentru ca sunt atat de multe informatii, posibilitatile sunt nenumarate, foarte variate. Poti fi mult mai usor la curent cu ceea ce se intampla. Nu pot sa spun ca mi-as dori sa traiesc in anii ’20-’30 cand doar gazetele mai informau.

In existenta cotidiana, credem, fara a avea dreptate, ca drumul cel mai scurt intre doua puncte este linia dreapta. Tu ai avut vreodata nevoie de trasarea unei curbe, de un ocolis in viata? Descrie acel moment.

O linie dreapta intre doua puncte reprezinta, intr-adevar, ca mai scurta cale dintre ele. Dar nu este neaparat cea mai potrivita pentru structura mea. Oamenii care sunt oportunisti merg pe linia cea dreapta si fac totul pentru a-si indeplini scopurile prin orice mijloace si cu orice pret. Eu nu pot fi asa. Ar fi prea dreapta linia! Au fost momente, planuri, etape prin care am vrut sa trec ca sa ajung acolo unde imi doream. Parca nu imi mai ajunge timpul!

Il contrazici pe Machiavelli, considerand mai degraba ca scopul nu scuza mijloacele?

Cred ca tine de fiecare, cum este construit. Aici cred ca este scuzabil, nu cred ca poate fi cineva condamnat ca nu poate face ceea ce spune Machiavelli din diferite principii.

Nikola Kitanovic scria in revista slovaca de cultura, arta si dialoguri culturale „New Letter” faptul ca esti un artist care „nu urmareste modele, nu urmareste tendinte, dar creeaza tendinte si cucereste noi spatii pentru artele vizuale”. Te consideri un cuceritor al acestui domeniu? Sau mai degraba pictura te-a cucerit pe tine?

M-as bucura sa spun ca am deschis o noua tendinta, desi e cam greu sa spui ca ai deschis ceva nou in ziua de azi. Sunt nenumarate tendinte si directii in suprarealism cat si in alte curente artistice incat e greu de spus ca vii cu ceva nou. Intr-adevar, unii m-au recunoscut fiind putin mai deosebit, dar nu am incercat sa imit pe nimeni cu adevarat. In toti anii acestia m-am ferit sa imit, sa copiez stiluri. Am incercat sa ma apropii, intr-o oarecare masura ca realizare nu ca idei, dar niciodata nu am vrut sa mi se asemene lucrarile cu ale altcuiva, pentru ca nu este sanatos sa cresti in umbra altora.

Care e gandul de viitor, proiectul, ambitia personala pe care nu ai definitivat-o inca?

Am un plan sa fac o expozitie personala, anul viitor. Ducem tratative cu o galerie din Bucuresti. Nu am expus niciodata in capitala. Am nevoie de sase luni pentru a pregati expozitia. (Sta pe ganduri.) Am facut cam putine…

„Sentimentul la care poate duce o lucrare este atat de relativ”

Aripile reprezinta despovararea, eliberarea sufletului, ca si izbanda. Masca, un alt simbol intalnit in lucrarile tale, poate opera ca un fel de catharsis – purificarea, descatusarea spiritului prin arta?

Intr-o masura, da. Fiecare isi alege simbolurile pe care le doreste pentru a ilustra un sentiment sau de a transmite ceva, dar cu alte cuvinte.

De ce predomina formele feminine dezgolite in picturile tale?

Barbatul, cat si femeia, sunt niste vesnice teme pentru artisti. Nu cred ca pot epuiza vreodata acestea, pe langa multe altele. Dar dupa cat de multe s-au spus – s-a scris istoria cu aceste teme de multe ori – , inca nu s-a spus tot. Si banuiesc ca se mai pot spune inca foarte multe.

Dar de ce tocmai femeia?

Pai nu este femeia cea mai controversata fiinta? (Radem.)

Te-ai gandit vreodata ca aceste nuduri amintesc de rotunjimile lui Botticelli sau cu ale lui Francois Boucher? As face conexiune pana si cu „Domnisoarele din Avignon”, a lui Picasso.

(Rade.) Iti spun drept, ca nu m-am ghidat dupa asta. Ce-i drept, fiecare poate sa regaseasca anumite siluete, anumite linii sau o anumita gestica. Nu stiu, lucrarile pot transmite orice. Sentimentul la care poate duce o lucrare este atat de relativ!

Figurile robotizate pe care le reprezenti adesea pot duce cu gandul la supratehnologizarea prezentului sau poate la inteligenta artificiala?

M-am gandit si la asta. Vazand cat de mult avanseaza tehnologia, oamenii devin tot mai precisi, se modifica pe zi ce trece, evolueaza si se transforma foarte diferit si foarte repede.

Este omul pe deplin un mecanism complet?

Omul, ca fiinta, este cel mai complex mecanism. Impropriu spus „mecanism”, pentru ca nu va fi niciodata o confuzie intre o masina si un om.

In picturi ca „Otel in arpegiu”, „Compozitii incomfortabile”, „Recital in oglinda”, „Duet in apus” sau „Sonata Evei” apar instrumente muzicale. Acest lucru ma duce cu gandul la un sincretism mascat Cu ce muzica consideri ca se poate asocia operelor tale?

Instrumentele muzicale din multe lucrari tradeaza un vis. O spun deschis: tradeaza afinitatile si dorintele mele ramase latente cumva, neimplinite in ceea ce priveste muzica. Am facut muzica cativa ani in urma, destinul a facut sa nu mai fie locuri la muzica si am ramas la plastica.

„Am fost mult mai pesimist in trecut, acum nu”

In ce raport ar trebui sa se afle artistul cu Dumnezeu, cu semenii si cu ideea de posteritate?

Consider ca poti sa iei in calcul ca ceea ce faci nu este altceva decat un har divin, faptul ca l-ai exersat mai mult sau nu este o decizie personala. Dar acolo, un graunte de dar, exista. Ar fi un pacat sa negam. Este un pacat sa nu facem nimic in a-l cultiva. Si mai este un pacat: atunci cand nu reusesti sa il cultivi cu adevarat, atat cat ti-ai dori.

Spune-mi daca esti un om religios, in sensul de a avea incredere deplina in El.

Da, sunt.

Pe deplin?

Poate suntem revoltati de multe ori, dar asta nu inseamna ca ne pierdem increderea. In sensul asta s-au aratat semne intotdeauna in momentele critice, de aceea nu ma indoiesc. Mi s-au ivit multe semne care mi-au usurat decizia. Deci … pe deplin!

Ce ganduri impartasesti tinerilor artisti, mai intai ca profesor si mai apoi ca pictor?

Ca profesor? (Rade.) Nu, nu. Eu am fost profesor doar un an de zile, cu jumatate de norma.

Chiar si asa. Ai avut o mica experienta cu catalogul.

Da, dar nu pot sa spun ca am fost un pedagog foarte bun. Sunt mai solitar. Dupa un an de zile, am constatat nu numai ca nu mi se potriveste aceasta meserie, desi as avea rabdare sa stau si sa le explic copiilor, dar si faptul ca realizarile mele profesionale au fost minime si am decis sa ma opresc acolo. A fost un exercitiu frumos, dar am vrut sa fac ceva cu cariera mea. Tinerilor artisti le-as da sfatul de a face ceea ce le place cu daruire, pana la epuizarea personala, fizica daca se poate. Sa evite compromisurile. Sa dea tot pentru ceea ce vor sa faca in arta!

Am inteles pictura „Solfegii mute” ca o sumbra prevestire a mortii. Pianul, cartea, tabloul inversat alaturi de lumanarea aprisa, craniul si de trupul decedat, asezat cu mainile pe piept, toate aflate pe o sina de cale ferata de lemn m-au dus cu gandul la un apus al artei. Trupul apartine, desigur, artistului actual. Esti un pesimist in ceea ce priveste viitorul artei?

Am fost mult mai pesimist cu ani in urma, acum sunt mult mai optimist. In ceea ce priveste arta nu sunt pesimist, cred ca oamenii sunt atat de inventivi, de creatori, atata vreme cat nu li se omoara „organul creatiei”. Pacat ca nu avem … ba avem, avem resurse sa vedem exact ce se face. Nu avem timp, insa.

Deci pictura mai are un viitor in Romania, totusi, nu?

Avem oameni talentati, avem scoli bune, din pacate sunt foarte multi care au ramas anonimi. Nu au sansa, au o structura diferita ce nu se muleaza pe principiul liniei drepte dintre cele doua puncte.

Atunci daca nu esti multumit, care ar fi marile tale regrete?

Timpul! Acesta este regretul cel mai mare. Se scurge prea repede, nu ne ajunge timpul pentru a face cu adevarat ceea ce ne dorim.

Cristina Floroiu

Sergiu Grapa este un grafician si pictor suprarealist, nascut pe data de 15 martie 1975 la Iasi. Perioada de formare a parcurs-o la Liceul de Arte Plastice din Suceava si mai apoi, la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iasi. De la inceputul anilor de liceu si-a sustinut expozitiile colective si personale in peste 18 orase ale Romaniei, precum si in orasul Murcia din Spania, in anul 2010. A avut diverse colaborari cu ziare si reviste SF (Alternativ SF, Quasin SF, Jurnalul SF etc.), precum si in reviste culturale, precum Bucovina literara, Convorbiri literare, Timpul etc., publicandu-si desenele. A avut lucrari in colectii particulare in 13 orase din Romania, dar si in tari precum Statele Unite ale Americii, Canada, Elvetia, Germania, Anglia, Ucraina, Cipru, Italia, Grecia, Belgia, Spania. In perioada anilor 1995-1998 a fost membru al Cenaclului „Alternativ SF”, si din 1998 pana in 2000, student al „Academiei lui Popa”. Aproximativ in aceeasi perioada (1999-2000) a predat la Scoala de Arte din Suceava, iar din 2006 pana in prezent este membru al Uniunii Artistilor Plastici din Iasi.