Serban Iosifescu (ARACIP): „Invatamintul romanesc nu are nici o directie”

Specialisti in problemele educationale din tara si din straintate, dar si cadre didactice au paricipat in perioada 15-18 noiembrie a.c. la Conferinta internationala “Dezvoltarea profesionala a cadrelor didactice din gradinita si scoala primara”, organizata de catre Facultatea de Psihologie si Stiinte ale Educatiei din cadrul Universitatii “Alexandu Ioan Cuza” din Iasi. Profesorul universitar Serban Iosifescu, presedintele Agentiei Romane de Asigurare a Calitatii Invatamantului Preuniversitar s-a numarat printre invitati. Principala tema de discutie a acestuia a fost “Calitatea profesorilor – cheia pentru reforma invatamantului ”. Prof. univ. Serban Iosifescu a indentificat o serie de probleme cu care se confrunta invatamantul romanesc, printre care faptul ca acesta nu are o directie clara de dezvoltare, dar si faptul ca inca se evalueaza cunostinte si nu competente.

Fiecare ministru care a  ajuns la conducerea Ministerului Invatamantului a venit cu propriile sale reforme. Care a fost impactul acestui fapt asupra calitttii invatamantului romanesc?

Nu a fost niciun impact. Masurile nu au avut timp sa se implementeze pana la firul ierbii, au ajuns sa schimbe ceva la structura de sistem, s-a schimbat curriculum, sistemul de examinare, dar la nivelul relatiei profesor-elev s-au schimbat destul de putine in ultimii 20 de ani. Pentru ca, daca stam sa socotim, au fost 8 sau 9, daca nu 10 ministri in ultimii 20 de ani, iar secretari de stat pentru invatamantul preuniversitar, cred ca unul pe an, sau pe un an jumatate. Deci s-au schimat foarte des ministrii, si faptul ca fiecare a vrut sa demonstreze ca ce a facut cel dinainte nu a fost bine, nu a adus niciun beneficiu continuitatii dezvoltarii sistemului de invatamant.

Considerati ca acestia au procedat gresit incercand mereu sa schimbe sistemul?

Nimeni a fost preocupat sa analizeze ce s-a intamplat inainte. Sa faca o analiza sa vada daca masurile au avut impact, daca au fost bine primite, daca au fost macar intelese la nivelul scolilor, al profesorilor, directorilor, elevilor, parintilor si asa mai departe. Fiecare a inceput de la 0, cu propriile idei, propria agenda, dar si fara sa evalueze inainte. Sa spuna „Uite! Eu am ideea asta, cu tipul asta de scoala, pentru ca, s-a dovedit deja ca cea ce a incercat ministrul de dinainte, cu alt tip de scoala nu a dus la imbunatatirea rezultatelor elevilor”. Deci nu s-a evaluat ceea ce s-a facut.

Ce “handicap” ii gasiti sistemului romanesc de invatamant?

Nu are directie. Deci nu exista o directie clara de dezvoltare, il bate vantul asemenea unei corabii pe furtuna, in functie de valurile politice, in functie de resursele care devin din ce in ce mai putine pentru imbunatatirea calitatii educatiei. Nu are niste idei directoare, niste calauze.

Exista vreo solutie a acestei probleme?

Singura solutie incercata, dar care pana la urma care a esuat la noi, este realizarea unui pact pentru educatie. Adica toate partidele politice sa accepte niste idei de dezvoltare, sa se angajeze ca atunci cand vin la putere, acele idei sau directii fundamentale a fie pastrate.

„Copilul roman nu este in stare sa aplice practic cunostintele pe care le detine”

Societatea a evoluat, s-a modernizat. Credeti ca modernizarea procesului de predare-invatare-ascultare ar ajuta invatamantul romanesc sa treaca de aceasta perioada de colaps?

Asta in mod sigur. Chiar si in documentele europene, investitia in educatie este vazuta ca o cale de iesire din criza. Dar noi trebuie sa renuntam inclusiv la ideea de predare-invatare-evaluare. Deci la aceasta triada care, daca gandim in termen de trei concepte diferite inseamna ca putem preda fara sa se invete, putem preda fara sa se evalueze, ca evaluam ce nu s-a invatat si nu s-a predat, si asa mai departe. Noi ar trebui sa ne focalizam pe invatare, pentru ca invatarea e procesul fundamental. Ori scoala nu trebuia vazuta ca un loc unde preda profesorul, ci este locul unde elevul invata. Scoala este o institutie care face educatie, deci totul trebuie sa se centreze in jurul acestui proces de invatare. Bineinteles, acest proces de invatare trebuie sa fie structurat. Adica sa ne stabilim foarte clar ce trebuie sa stie un elev si ce trebuie sa fie capabil sa faca la sfarsitul unui ciclu. Acest lucru trebuie sa fie urmarit consecvent prin oferirea de experiente de invatare.

Tinand cont de toata acesta modernizare, care credeti ca sunt materiile de viitor?

In primul rand, de viitor nu mai sunt „materiile”. Trebuie sa pornim de la o constantare foarte veche: ca experienta copilului este sincretica, nu este disciplinara. Deci copilul nu are experienta cu matematica, cu fizica, cu limba romana si asa mai departe. Experienta lui se numeste strada, familia, orasul sau satul, experienta lui sa numeste televizorul, deci, ca sa putem avea o educatie eficienta trebuie sa pornim de la modul in care fecare nivel de varsta percepe realitatea inconjuratoare. Aceasta separare pe disciplina, faptul ca asta tine de romana, asta de matematica, este artificiala si nu ajuta la dezvoltarea unui caracter aplicativ al cunostintelor. Si asta s-a si dovedit prin testarile internationale. Copilul roman nu e in stare sa aplice practic cunostintele pe care le detine. Una din cauze este caracterul monodisciplinar al predarii. Copilul face numai fizica, dar nu leaga fizica cu matematica, economia sau cu limbile straine, sau cu orice altceva. O predare de tip topic sau tematic ar imbina aceste materii. Marea problema este ca nu avem profesori in stare sa predea trans disciplinar, adica sa nu se mai limiteze la o singura disciplina de studiu.

Vor reusi profesoii in viitor sa predea corelat mai multe materii?

Asta numai daca sunt pregatiti. Adica daca exista o vointa politica, o strategie in acest sens, care sa vizeze formarea initiala. Trebuie sa avem scoli de profesori care sa asigure inclusiv aceste valente, adica sa creeze un caracter transdisciplinar al predarii. De fapt, competentele cheie sunt cros curriculare.

„Temele pentru acasa ar trebui sa le facem la scoala, iar predarea sa o facem acasa”

Dadeati ca exemplu elevul care vine la scoala cu tableta pentru a verifica veridicitatea lectiilor predate de profesor.Credeti ca acum, cand internetul ne pune la dispoziție toate aceste informatii si nu numai, rolul profesorului scade?

Acest lucru depinde numai de profesor. Rolul acestuia poate sa creasca in aceste conditii. Deci nu se pune problema ca internetul si calculatorul vor duce la disparitia profesorului. Cum spunea cineva, daca un calculator va reusi sa il inlocuiasca pe profesor, inseamna ca acesta merita si trebuie sa fie inlocuit. Nu o sa se ajunga niciodata la acest lucru. Trebuie numai schimbate rolurile profesorului si schiar conceptia generala despre educatie.

Un profesor “modern”,care acceseaza internetul permanent, ar putea influenta pozitiv interesul pentru educatie al copiilor?

Da. Daca elevul interactioneaza mai ales prin calculator, noi trebuie sa folosim orice mijloace pentru a ajunge la el, sa putem comunica cu el. Dupa cum spunea si Dinven, ar trebui sa intoarcem cu susul in jos intreg procesul didactic. Adica temele pentru acasa sa le facem la scoala, iar predarea sa o facem acasa. Astfel elevul culege informatia din sursele pe care le are sau de pe internet, iar cu acesta informatie vine la scolala si isi face temele sub indrumarea profesorului. Aceasta schimbare ar putea sa duca inclusiv la o motivare a elevului pentru invatare.

Acelasi lucru se intampla si in mediul rural?

Spre surprinderea mea, in mai multe cercetari consecutive pe esantioane reprezentative, scolile din mediul rural sunt dotate cu calculatoare. Este adevarat ca unele dintre ele sunt uzate „moral”, sunt vechi. Insa conexiuni la internet exista in majoritatea scolilor. De exemplu, in medie la nivel national, sunt cinci calculatoare la suta de elevi. Asta inseamna ca daca se lucreaza patru ore pe zi cu respectivele calculatoare, fiecare copil poate sa lucreze in medie o ora pe saptamana. Daca laboratorul de informatica e deschis opt ore pe zi, atunci fiecare elev lucreaza in medie doua ore pe saptamana.

Insa profesorii sunt mai putin interesati de utilitatea calculatorului si a interntului.

Aici este o chestiune de educationala. In primul rand trebuie sa creasca pregatirea profesorilor pentru utilizarea calculatorului, dar sa existe si monitorizare si evaluare. Daca o scoala vrea sa se dovedeasca buna, trebuie sa arate ca a crescut procentul orelor predate cu ajutorul calculatorului.

„Noi nu evaluam competentele de nivel superior, ci numai memoria, capacitatea de recunoastere a unui text”

Credeti ca rezultatele slabe obtinute de elevi la testarile nationale sunt in stransa legatura cu modul de predare al profesorilor?

Aici sunt mai multe lucruri care trebuie avute in vedere. In primul rand, din cercetarile internationale, pentru ca la noi s-au facut mai putine, rezultatele scolare sunt explicate mai mult de mediul de provenienta decat de scoala. Deci faptul ca parintii sunt saraci si needucati, sau sunt plecati in strainatate, inflenteza mai mult rezultatele elevilor decat scoala insasi. Asta insemna ca orice investitie in imbuntatirea conditiilor de viata va duce in mod indirect si la imbunatatirea rezultatelor. Pe de alta parte scoala ar trebui sa compenseze acolo unde exista un astfel de „handicap” social, cultural, economic. Asa cum se intampla in Finlanda de exemplu. Acolo exista masuri active de compensare a handicapului social pentru copiii care provin din medii dezavantajate. Ei au probleme cu imigrantii asa ca acorda o atentie deosebita acestor persoane prin existenta unor profesori de sprijin. In Finlanda, la sase cadre didactice exista  un profesor de sprijin. Astfel ca, in momentul in care un copil da semne ca ramane in urma fata de grup, este scos din acel grup, intervine profesorul de sprijin, vede ce nu a inteles copilul, ce nu poate sa faca, ce competente sunt mai slab dezvoltate, intervine si apoi acesta reuseste sa se reintegreze in grup.

Ce deficiente ii gasiti sistemului de evaluare a elevilor?

In primul rand faptul ca inca se evalueaza cunostinte si nu competente, deci capacitatea de aplicare. Conform taxonomiei lui Benjamin Bloom  exista obiective ale evaluarii de nivel inverior: recunoastere, memorizare, iar apoi se trece la analiza, sinteza, evaluare si creatie. Ori la noi itemii de evaluare din tote probele, inclusiv cele nationale, se marginesc la nivelurile inferioare de evaluare. Deci noi nu evaluam competente de nivel superior, ci numai memoria, capacitatea de recunoaste a unui text, dar nu de a face o sinteza, aplicare sau o creatie in domeniul respectiv.

Calitatea profesorului este singura “cheie” catre reforma educationala?

Asta in mod sigur, dar cu conditia sa reformam si modul de formare al profesorului. Pentru ca el reproduce la clasa modelul lui de elev. Profesorul are tendinta sa se poarte cu un elev asa cum s-a purtat profesorul cu el. Care a fost fie model pozitiv, fie negativ. Faptul ca noi inca il mai avem ca model pe domnul Trandafir, asta nu stiu daca este chiar potrivit. Ca daca citim chiar si printre randuri textul respectiv, vedem ca nu intotdeauna domnul Trandafir iti oferea posibilitatea de optiune. Te ajuta sa intelegi, insa doar ceea ce voia el.

„In momentul in care va fi un deficit cronic de profesori, atunci salariilein invatamint  vor creste”

Interesul unui profesor pentru ca elevii sai sa atinga performante, poate fi legat si de salariul pe care acesta il primeste?

Aici sunt doua aspecte, insa eu sunt mai cinic. Salariul profesorului este rezultatul relatiei dintre cerere si oferta. Cat timp profesorul accepta sa lucreze pe salariul respectiv, salariul va ramane jos. In momentul in care va fi un deficit cronic de profesori, cum s-a intamplat in Anglia si in alte tari, atunci salariile vor creste. Pentru ca statul nu isi poate permite sa nu asigure profesori. In al doilea rand, nu salariul mediu este important ci salariul de intrare. Tarile care sunt performante isi recruteaza profesorii dintre cei mai buni 10% absolventi de universitate. Si asta prin oferirea unui salariu de intrare atractiv. Asta inseamna ca pe media ONCD, salariul de intrare este 82% din PIB pe luna. La nivelul Romaniei, ar trebui ca acest salariu sa fie 2200-2400 de lei. Dar asta mai presupune un lucru, care se face pe termen lung. Si anume modificarea modului de salarizare a profesorului. Noi salarizam pe o curba exponentiala. Ceea ce inseamna ca salariul este foarte mic la inceput, creste foate putin cand e tanar, si mai mult cand persoana se apropie de varsta pensionarii. Cea mai mare diferenta fiind intre gradul al II-lea si gradul I si intre ultimele doua trepte de vechime. In Finlanda, de exemplu se aplica o curba logaritmica. Salariul de intrare este mare, creste 10 ani ca sa fie competitive cu alte salarii, iar apoi acesta scade cu cat persoana se apropie de varsta pensionarii. Noi avand o curba exponentiala, avem nevoie de o politica de crestere a salariilor, in special ale celor mici, sa transformam aceasta curba intr-una logaritmica.

Aceasta selectie a celor mai buni absolventi este folosita si in Romania?

Nu se face, insa ea este o selectie fireasca, datorata prestigiului social. Si mai exista un aspect, si anume cat motiveaza banii. Aici sunt cercetari forte recente care arata ca banii nu sunt un puternic factor motivator, ca dincolo de un nivel minim care satisface niste nevoi fundamentale, cresterile de retributie nu duc la cresterea performatei si a productivitatii. Daniel Pink, a sesizat niste cercetari de la MIT (Massachusetts Institute of Technology) finantate de Banca Centrala a Statelor Unite, in care au introdus sisteme de recompensare pe diverse sarcini. Daca realizezi cinci chestii iti dau zece dolari. Daca realizezi zece chestii iti dau douazeci de dolari, iar daca realizezi douazeci de chestii iti dau treizeci de dolari. Constatarea a fost ca persoanele care aveau cele mai mici si cei cu cele mai mari salarii, aveau cele mai multe greseli, deci productivitatea era cea mai mica. Explicatia este relativ simpla. Cei care primesc o recompensa mare, tind sa se centreze doar pe obtinerea acestui salariu si nu pe munca in sine. Acest experiment a fost repetat si in India, unde nivelul veniturilor este mult mai mic, iar rezultatul este acelasi. Toate sistemele au dovedit ca o crestere pur si simplu a salariului nu aduce dupa sine o imbunatatire a calitatii. Cresterea salariului trebuie sa fie conditionata de obtinerea unor rezultate. La americani sunt anumite scoli numite „charter schools”, adica scoli publice in regim privat sau scoli private in regim public. Este ceva intre public si privat. De exemplu o comunitate care este nemultumita de scoala publica infiinteaza o scoala, solicita aceleasi resurse financiare si se angajeaza prin acel „charter”, adica printr-un contract ca vor obtine rezultate mai bune decat scoala publica. Si atunci primesc finantare pe baza acestui contract. Este un subiect foarte controversat in America. Unele state spun ca este bine, alte state spun ca nu e asa de bine. Aici sunt multe lucruri pe care le putem invata din experienta altora.

„Indiferent daca elevul invata in invatamantul privat sau public, el trebuie sa primeasca finantare”

Care este diferenta dintre invatamantul privat si cel public, din punct de vedere al calitatii?

Invatamantul privat are doua laturi: una alba si una neagra. Latura neagra priveste dezvoltarea lui in mediile cu foarte mare cautare, de exemplu sanitara unde exista „fabrici de diplome”. Aici nu se face scoala ci se vand pur si simplu acte de studii. Dar acolo unde a existat o motivatie personala, aceste scoli incearca sa ofere o educatie de calitate, dar in acelasi timp intr-un mod prietenos ca sa apropie atat copilul cat si parintele. Este vorba de o centrare pe client, cum este si intr-o firma privata din domeniul economic.

Credeti ca in viitor invatamantul de stat s-ar putea simti amenintat de cel privat?

Aceasta chestiune este foarte relativa, pentru ca acum legea educationala spune ca „finantarea urmeaza elevul”, deci indiferent daca elevul invata in invatamantul privat sau public, el trebuie sa primeasca finantare. Este o modalitate foarte eleganta de a sterge diferentele intre invatamantul public si privat. Pe de alta parte concurenta scolilor private poate o sa trezeasca la realitate scolile publice, care sunt foarte putin centrate pe client.

Exista vreun risc la care se expune un parinte atunci cand opteaza pentru o scoala?

In general, in procedurile de acreditare incercam sa evitam intrarea in sistem a unor unitati scolare cu probleme de siguranta a copiilor, sau care au cadre necalificate. In cazul gradinitelor, sunt foarte multe care functioneaza ilegal. Insa aici este o zona gri. Noi am constatat ca sunt foate multe care isi fac reclama pe internet, dar care nu sunt autorizate de noi, insa cand au fost intrebati au declarat ca nu sunt gradinite ci centre de zi.

„La varsta de trei ani, decalajul de dezvoltare datorat mediului de provenienta este de un an de zile”

Care este importanta invatamantului prescolar in formarea unui elev?

Importanta este fundamentala. Cercetarile recente au dovedit ca educatia timpurie are o influenta foarte puternica asupra copilului. De exemplu au fost cercetari interesante pe vocalbularul copilului in functie de mediul de provenienta. Un copil de trei ani, cu parinti ce au o educatie superioara, are  un vacabular de aproximativ 1700 de cuvinte si un IQ de 105. Tot la varsta de trei ani, un copil ce provine dintr-o familie cu parinti mai putin educati, care traiesc din ajutorul de somaj, sau din ajutorul social, vocabularul mediul al acestuia este de 700 de cuvinte, iar IQ-ul sub 90. Concluzia acelei cercetari a fost ca, la varsta de trei ani, decalajul de dezvoltare datorat mediului de provenienta este de un an de zile. Deci cu cat ajunge respectivul copil mai repede in scoala, mai ales cel din mediul defavorizat, cu atat are mai multe sanse sa recupereze acest handicap de care nu este vinovat. Scoala poate insa sa compenseze acest deficit de mediu de provenienta prin actiuni tintite pe acesti copii.

Este mult mai important rolul educatorului si al invatatorului decat cel al profesorului?

Da! Acest lucru a fost experimentat cu mare succes in Coreea de Sud. Aceasta tara a investit foarte mult in invatamantul primar, a salarizat mai consistent profesorii din invatamantul primar decat cei din invatamantul secundar.  Statul controleaza invatamantul primar, inclusiv intrarile de profesori, de elevi, finantarea. Pe de alta parte, scolile de invatamant secundar sunt libere sa concureze pe piata, au conditii de acreditare mult mai relaxate, salariile profesorilor sunt mai mici decat in invatamantul primar. Astfel, coreenii au reusit sa progreseze la testarile internationale intr-un ritm foarte rapid.

„Incercam sa mutam accentul pe rezultatele obtinute de scoala, pastrand totusi un nivel minimal al standardelor nationale”

Cum a luat fiinta Agentia Romana de Asigurare a Calitatii in Invatamantul Preuniversitar (ARACIP)?

Printr-o simpla lege. A fost initiativa unui fost ministru, Mircea Miclea, cu consilierii lui, prin care dorea sa infiinteze o agentie care sa asigure calitatea, care sa aplice principii si metodologii europene de evaluare si acreditare pentru institutiile de invatamant, atat in invatamantul preuniversitar, cat si in invatamantul superior. S-a elaborat acea lege a calitati, apoi s-au infiintat cele doua agentii : ARACIP pentru invatamantul preuniversitar si ARACIS pentru invatamantul superior, s-a introdus pentru prima data ideea de a acredita scolile publice. Apoi, prin hotarari de guvern au aparut standarde nationale, metodologii atat pentru invatamantul preuniversitar cat si pentru invatamantul superior, iar acum asteptam evaluarea periodica.

Pana in momentul de fata ati reusit sa atingeti principalele obiective ale acestei agentii?

Ce ne-am propus am atins, cu exceptia acestei evaluari periodice, care trebuia declansata mai devreme. Noi am avertizat sistemul ca nu putem sa impunem scolilor sa vina la evaluarea periodica. Aceasta este o conditie impusa de lege. Ele sunt obligate sa vina la fiecare cinci ani la aceasta evaluare. Evident ca am avut si avem in continuare puncte tari si puncte slabe. Noi incercam sa dezvoltam in continuare metodologia de evaluare, inclusiv acum, cand preocuparea noastra principala este sa discernem influenta scolii de influeta celorlalti factori care sunt de mediul de provenienta, de dotarea din scoala, de calificarea profesorilor. Deci, practic sa vedem valoarea adugata la nivelul relatiei profesor-elev. Avem un astfel de instrument statistic si am publicat deja pe internet niste liste, niste clasificari pe trei criterii: punctajul obtinut la evaluarea externa, indicele de eficenta si un indice de eficacitate, adica masura in care scolile si-au atins obiectivele pe care si le-au propus. Deci sunt trei clasamente diferite pe trei criterii diferite, inclusiv unul general acare grupeaza punctajul obtinut la evaluarea la fata locului pe teren, cu acel indice de eficienta de valoare adaugata.

Pe ce problema a educatiei veti pune accent in viitorul apropiat?

Evident pe rezultatele elevilor, pentru ca orice sistem de calitate trebuie sa se centreze pe calitate. Dar, pentru ca principala preocupare in primii cinci ani de functionare a fost autorizarea si acreditarea, nu am insistat pe indicatorii de iesire ci mai mult pe cei de imput si de proces. Ori de acum incercam sa mutam accentul pe rezultatele obtinute de scoala, pastrand totusi un nivel minimal al standardelor nationale,ca sa nu permitem intrarea in sistem al unor scoli care nu au nicio sansa sa ofere o educatie de calitate.

Viorela Nour