Jazz-ul se bazează pe improvizație, iar aceasta, la rîndul ei, pe cunoștințe temeinice, profesionalism și inspirație. În cazul muzicianului Romeo Cozma, peste talentul înnăscut și peste lecțiile de la Liceul de Artă „Octav Băncilă” și de la Conservatorul ieșean, s-au suprapus o mare dragoste pentru jazz și ore în șir de audiții ale unor mari maeștri ai genului. Profesor la Clasa de Jazz și Muzică Ușoară, pe care a înființat-o la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași, Romeo Cozma este astăzi un nume de referință în jazz-ul românesc.

Sunteți primul muzician din România cu titlul de doctor în muzică în domeniul jazz-ului. Care a fost tema pe care ați abordat-o în teza dumneavoastră, susținută la Cluj?

După o activitate de ani de zile în acest domeniu, în calitate de interpret, dar și de compozitor, am considerat că e bine să fac un fel de bilanț. Tema a fost „Ipostaze ale jazz-ului în creația muzicală proprie”.

Cînd, în ce moment v-ați simțit atras de acest gen?

Încă din liceu ascultam la radio emisiuni de jazz. M-a atras prin ineditul expresiei, prin sonoritățile deosebite, printr-un alt tip de limbaj muzical, pe care nu-l învățam la școală. În afara orelor, ascultînd acest tip de muzică, fascinantă pentru mine, am încercat să mă apropii de ea și să cînt ceva ce răspundea cumva timpurilor în care trăiam.

Dintre mai multele CD-uri înregistrate, cu muzică de diferite genuri, care constituie pentru d-stră o mîndrie aparte?

E un album care se numește „Solo piano in Paris”, pe care l-am înregistrat chiar la Paris și care conține autoportrete muzicale – compoziții proprii, interpretate la pian.

Muzica electronică este o pasiune mai recentă?

Nu, este o pasiune mai veche. În perioada de dinainte de ‘89, posibilitățile tehnice erau foate limitate, nu ne permiteau să avem aparatură electronică. Abia după ‘90 am avut acces la instrumente performante și am putut aborda muzica electronică.

„Pe atunci nu erau profesori de jazz, noi am fost autodidacți”

Care au fost maeștrii d-stră?

La vremea aceea, erau foarte des difuzate creațiile lui Richard Oschanitzky, Johnny Răducanu, Aura Urziceanu, Guido Manusardi.
Pe atunci nu erau profesori de jazz, noi am fost autodidacți. Au fost chiar perioade cînd era interzis să pronunți cuvîntul jazz, cel puțin oficial.

Cînd se întîmpla asta?

Cam pînă în ’64-’65, după care a avut loc o relaxare ideologică. Mulți au suferit în sensul propriu. Richard Oschanitzky, spre exemplu, a fost exclus de la facultate. Era în anul doi la Conservator și, fiindcă a îndrăznit să cînte jazz la o ambasadă, i s-a intentat un proces.
Se ducea un război rece între cultura comunistă, controlată de partid și de cenzură, și cultura occidentală, care era considerată decadentă și nocivă pentru tineretul de atunci. Cine îndrăznea să treacă peste regulile impuse de ideologia oficială era pedepsit.

În lumea jazz-ului sunteți prezent ca autor, interpret, dar și lider de trupă. Care este componența grupului „Studio-Jazz-Quartet”?

„Studio Jazz” a fost înființat la începutul anilor ‘80, la Casa de Cultură a Studenților. Am debutat la Costinești, în 1982. Această formație a avut componență diferită de la an la an. La început a fost un cvartet, apoi am avut o formulă extinsă, am cîntat și jazz electronic prin ’86-’87, am colaborat cu alți muzicieni. În final, grupul n-a mai rezistat, o parte dintre membri au emigrat și a trebuit să evoluez sub nume propriu, cîntînd cu muzicieni atît din România, cît și din străinătate.

„Nu trebuie să facem nici o diferență între muzica clasică, muzica ușoară, muzica populară sau jazz. Orice muzică poate fi bună sau proastă și atît” – sînt cuvintele lui Richard Oschanitzky, cu care, probabil, sînteți de acord. În 1979 ați înființat la Casa de Cultură a Studenţilor din Iaşi Clubul Muzical de Jazz „Richard Oschanitzky“. Ce a însemnat acest muzician pentru d-stră?

Clubul a fost înființat la o lună de la aflarea veștii că Richard Oschanitzky a plecat dintre noi. A fost unul dintre idolii pe care i-am avut în formarea mea muzicală, un maestru pe care nu l-am cunoscut decît prin creația lui. I-am studiat partiturile, am ascultat multe înregistrări, am aflat aspecte legate de biografia sa din materialele publicate de colegul meu și unul din fondatorii clubului, Alex Vasiliu. Chiar i-am dedicat cîteva piese, în semn de omagiu, de prețuire și de admirație.

„Muzica se ocupă de partea emoțională a creativității”

Spuneați că profesorii d-stră, Vasile Spătărelu, Anton Zeman, v-au deschis porţile „marii muzici”. Fiind, din 1991, și d-stră profesor la Universitatea de Arte „George Enescu“ din Iași, ce calități v-ați străduit să le cultivați studenților?

Așa cum maeștrii mei m-au ajutat să-mi găsesc o cale, acum a venit rîndul meu să cultiv talentul și valoarea artistică.
Încerc să ajut tinerii talentați, pasionați de muzică în general și de jazz în mod special, să-și găsească propria cale de exprimare. Astfel, în 1994, am înființat Clasa de Jazz și Muzică Ușoară la Conservatorul ieșean, pe care o coordonez și acum.

Care dintre discipoli vă fac să vă simțiți împlinit ca profesor?

Mulți absolvenți au reușit să se remarce și să confirme încrederea pe care le-am acordat-o. Aș aminti aici de Marcela Buruian, Răzvan Boroda, Luiza Zan, Maria Păuleț. Dan Spînu, care este acum coleg cu mine la Universitatea de Arte și a fost chiar în prima promoție a studenților de la înființarea secției, este un alt nume important. În concepția mea, muzica este o cale în viață.

Ce ar însemna asta, mai concret?

Această cale începe din momentul nașterii, dacă ai o predispoziție pentru muzică, dacă ai talent. Talentul nu-l poți programa; ori îl ai, ori nu.
Apoi, înseamnă o pregătire de la o vîrstă fragedă. Urmează credința că această cale dă un sens vieții tale. Muzica, în general, se ocupă de partea emoțională a creativității.

Ce v-a determinat să puneți bazele specializării de Jazz și Muzică Ușoară?

În primul rînd, pasiunea pentru muzica de jazz, apoi faptul că în România nu existau asemenea clase înainte de ‘90. Prima a apărut la București, în 1991, Iașul fiind al doilea centru universitar care a pus bazele acestei specializări. Au urmat Clujul, Timișoara.
În tinerețe eu nu am avut parte de o școală care să mă formeze. Și poate că acest lucru m-a făcut să insist pe înființarea unei asemenea secții, oferind tinerilor ocazia unei instruiri metodice în domeniul artei jazz-ului, care este una foarte dificilă.

„Am avut senzația că trăiesc din plin muzica, viața și creația mea”

Într-o ordine firească Romeo Cozma ar putea fi definit astfel: pianist, compozitor, aranjor, profesor. Pentru d-stră, care e ordinea corectă?

Sigur că prima dată am fost pianist, studiez acest instrument de la șase ani, cu asta am început. Încet-încet, am început să am preocupări creatoare, am devenit compozitor. Apoi, a trebuit să lucrez cu diferiți muzicieni și am fost aranjor sau orchestrator, iar de cînd am înființat Clasa de Jazz a fost foarte important să fiu profesor, pentru că a trebuit să încerc să transmit sau să însoțesc parcursul inițiatic alături de tinerii artiști, care explorau, asemenea mie cu ani în urmă, universul jazz-ului.

Dintre evoluțiile d-stră ca pianist, care au fost memorabile?

Ca pianist-concertist, am avut multe momente importante. Faptul că am avut ocazia să cînt alături de maeștri precum Johnny Răducanu, cu muzicieni de mare clasă, cum ar fi Decebal Bădilă sau Eugen Gondi, Nicolae Simion, Aura Urziceanu, Anca Parghel, a însemnat mult pentru mine.
Am cîntat atît pe scenele din România, cît și pe cele din toată lumea, inclusiv în America. Am avut senzația că trăiesc din plin muzica, viața și creația mea.

Operele căror compozitori le-ați interpretat cu o mai mare deschidere sufletească?

Am interpretat diverse creații ale compozitorilor clasici de jazz – Duke Ellington, Count Basie, Antonio Carlos Jobim, precum și cele ale compozitorilor români. Îmi amintesc chiar primul concert omagial Richard Oschanitzky, după dispariția lui. Am mai cîntat piese de Johnny Răducanu, Mircea Tiberian, Anca Parghel. Am evoluat în duo cu Ion Baciu Jr., am cîntat piesele sale și el pe ale mele. Iar dintre cei cunoscuți pe plan internațional în momentul de față, am interpretat și din creația lui Chick Corea, Herbie Hancock, Keith Jarrett.

Ați preferat concertele sau evoluțiile în cadrul unor competiții muzicale?

Prefer concertele, nu sunt adeptul competițiilor muzicale. În artă e greu să faci competiție, nu poți să spui care-i mai bun: Beethoven sau Mozart, Brahms sau Chopin. Consider că după un anumit nivel, toți au o valoare foarte mare și dispare lupta de a accede la o anumită treaptă.

V-ați manifestat și într-un alt domeniu de activitate. În 2007 ați publicat două cărţi de specialitate. Ce v-a motivat să le scrieți?

Ideea a venit din motive didactice. Nu prea exista literatură de specialitate în domeniul jazzului. Faptul că am susținut doctoratul m-a ajutat să adun suficient material, așa încît cartea „Universul jazzului“ reprezintă o parte din cercetarea mea. În „Stiluri de compoziţie în muzica de jazz“ prezint cîteva dintre creațiile mele, analizate în mod muzicologic.

”Există, fără îndoială, o muzică ascunsă pe care noi încă n-o știm, poate doar o intuim”

Fiind pasionat de astronomie, găsiți o anumită legătură între spaţiul cosmic şi universul muzicii?

Sigur că da. Încă din Antichitate se spunea că există o muzică a sferelor. Noi, care trăim aici, pe mica noastră planetă, încercăm în permanență să aflăm ce se întîmplă dincolo de spațiul în care viețuim și să intrăm în rezonanță cu ce se întîmplă în cosmos.
Sînt fascinat de acest necunoscut. Fiindcă meseria mea ține de imaginație, încerc să îmi imaginez sonorități, sunete, combinații, vibrații care există în Univers. Există, fără îndoială, o muzică ascunsă pe care noi încă n-o știm, poate doar o intuim.

Care sunt calitățile mai importante pentru un muzician?

În primul rînd, trebuie să aibă o bună pregătire teoretică și practică. Mi se pare foarte important să nu te mulțumești doar cu talentul, pentru că doar acesta nu e suficient pentru a face performanță și a ajunge la un nivel înalt de profesionalism. Pregătirea, educația, conștiința muzicală contează mult.
Unii au un tumult interior pe care nu reușesc să-l transmită sau nu au mijloacele de expresie necesare, e mai mare forța interioară decît puterea de exprimare. Alții reușesc să echilibreze aceste forțe, au suficientă combustie internă.

Cum se schimbă idealurile în muzică, odată cu trecerea timpului?

Precum gusturile și sensibilitățile publicului, și stilurile muzicale se schimbă în timp.
Muzica se schimbă odată cu societatea. E ca o „oglindă dublă”, în fiecare artă se vede o reflexie a timpurilor pe care le reprezintă.

Sursă foto: www.romeocozma.com