Robert Șerban: „Cartea de hîrtie va fi pentru colecționari, pentru rafinați”

Poet și om de televiziune, Robert Șerban este azi unul dintre cei mai cunoscuți realizatori de emisiuni culturale din România. Am aflat chiar de la el cum se vede presa de azi în comparație cu cea de ieri și cum începe să se întrezărească viitorul în lumea cărților

Sînteți absolvent al Facultății de Arte și Design și al Facultății de Construcții. Cum a apărut această pasiune pentru jurnalism și lumea televiziunii?

Am crescut între ziare, reviste și cărți. Tata a fost ziarist, e scriitor. Prin urmare, și cititor. Deși am urmat cursurile politehnicii, mi-am dat seama că nu am vocație de inginer. Așa că am vrut să practic o meserie care să fie soră cu literatura. Scriu din copilărie, visam să fiu scriitor. Am scris în „Forum studențesc”, am colaborat la cîteva ziare și reviste din Timișoara anilor ‘90, apoi, aproape un an, în 1995, am fost purtătorul de cuvînt al Primăriei Timișoara, iar de la sfîrșitul lui ‘95 am lucrat în presă.

La televiziune am ajuns din întîmplare, rugat de un prieten librar, Lasdislau Gagyi, să-l ajut să prezinte cărțile la o emisiune a Televiziunii Analog, pe care el deja o făcea. Știam tot ce apărea în acei ani pe piața de carte românească, iubeam cărțile. Am acceptat ofera. Timp de o jumătate de ceas, săptămînal și neremunerat, prezentam, amîndoi, în cor sau canon, noutăți din librărie. După un timp, Loți s-a plictisit și m-a lăsat singur. De acolo a urmat „A cincea roată”, vreo șapte-opt ani, apoi, cînd „Analog” s-a desființat, la TVR Timișoara, „Piper pe limbă”. Și, uite așa, au trecut 21 de ani de cînd, săptămînal, am făcut cîte-o emisiune culturală.

În ce constă misiunea unui realizator de televiziune?

Bănuiesc că misiunea unui realizator al unei emisiuni de șah este să îi facă pe privitori interesați de acest joc, ba chiar să îi ajute să și-l perfecționeze. Misiunea realizatorului unei emisiuni de știri este să informeze corect și exact publicul. Și așa mai departe. A mea ar fi să pun piper pe limba invitaților, nu? Adică, să îi fac să vorbească. Să fie cît mai naturali, cît mai captivanți, cît mai spectaculoși, cît mai… vrăjitori. Sper să se întîmple asta, fiindcă domniile lor vorbesc despre meseria ori pasiunea lor.

Care este durata documentării pentru realizarea unei emisiuni? Care sunt lucrurile care se întîmplă în spatele scenei?

Durata diferă în funcție de invitat/invitați și de temele pe care mă tentează să le discutăm. Pot pregăti o emisiune o lună, dar îmi poate lua și cîteva ore. Depinde de cine și ce va fi la „Piper”, de cît am de citit și ce anume. În spatele scenei? Importante sînt prieteniile care mă leagă de o parte dintre cei care mi-au fost oaspeți la emisiune. Admirația pe care o am pentru ceea ce fac invitații mei, care sînt artiști, dar și medici, universitari, juriști, sportivi ori jurnaliști. Îmi place să cred că ei simt asta, că știu asta, și că firescul cu care au loc dialogurile noastre, generozitatea cu care îmi răspund la întrebări, confesiunile pe care le fac acolo, în platou, se datorează și încrederii pe care le-o dau. Ei sunt acolo fiindcă sînt valoroși și deoarece putem arăta privitorilor că spectacolul cultural e unul formidabil.   

Vi s-a întîmplat, probabil, să nu aveți succes în a reuși să aduceți în emisiune un anumit invitat. Cum gestionați un refuz? Ce soluții pot fi improvizate în asemenea situații?

Rareori mi s-a întîmplat să fiu refuzat (ca să nu zic niciodată). Cînd a fost așa, motivele au fost tehnice. Și mai rar am „aflat” că nu am invitat pentru a doua zi, cînd filmarea era programată. Dar cum sînt norocosul posesor al mai multor prieteni, am pus mîna pe telefon și am cerut ajutor. Adică, „hai, te rog, să facem o emisiune, n-a venit X, a pierdut avionul spre Timișoara”.

Care este diferența între practicarea meseriei de jurnalist în vremea în care v-ați început dumneavoastră cariera și practicarea jurnalismului actual? Ce schimbări au intervenit între timp?

Ziariștii aveau mai mult timp, chiar dacă mai puțin echipament, ca să verifice o știre, pînă cînd ea apărea. Ziarele ieșeau a doua zi. Pînă atunci, mai puteai trage cu urechea la radio, mai puteai privi știrile la televizor, mai dădeai cîteva telefoane de control. Astăzi, ziariștii de teren din presa scrisă sînt fruntași în postarea de știri. Nici n-apucă să spună „mulțumesc” interlocutorul (politician, șef de instituție, polițist, fotbalist etc.), că jurnalistul a și dat enter textului. Presa scrisă e azi mai rapidă decît radioul și televiziunea. Pînă să apară la foaie, un articol de presă trecea prin cel puțin trei perechi de ochi, în afară de cea a autorului. Azi, fiind uriașă bătălia pentru vizualizări – iar cel care dă primul știrea poate lua caimacul – nu mai e vreme de corectat. În cel mai bun caz, corecturile se fac apoi, după ce textul e pe site. La fel și verificările din alte surse, dacă e cazul. Azi informația e live.

Ar mai fi o diferență de remarcat: numărul de oameni dintr-o redacție. În anii ’90, un ziar din Timișoara avea în secțiile importante (politică-administrație, anchetă-reportaj, economic) cîte cinci-șase oameni, unul fiind șeful de secție, care îi coordona și care citea ce scriau redactorii. La secția Cultură erau trei, chiar patru. La sport, trei-patru. Acum, redacțiile ziarelor funcționează și cu șase-opt oameni, dacă apar în print. Dacă e doar on-line, doi pînă la șase oameni țin site-ul. E greu de plătit salarii, piața de publicitate, în provincie cel puțin, e slabă, informații sînt peste tot, mai ales pe Facebook-ul pe care cu toții îl avem în dotare. Ați observat că sunt pe cale de dispariție reportajele, chiar și anchetele. Primele nu se mai citesc – publicul vrea texte scurte, rapid de parcurs. Anchetele sînt complicat de realizat, necesită zile, chiar săptămîni de documentare. De unde timp, de unde oameni?  Mai ales că o știre cu un accident cu victime, pe care o scrii în cîteva minute, poate face de cîteva ori mai multe vizualizări decît o anchetă. Păi se merită? Cam trist…

„Literatura va rezista, oamenii vor scrie și vor citi”

Ce anume v-a determinat să scrieți primul volum de poezii („Firește că exagerez”), în perioada studenției?

Talentul și vocația! Glumesc. Am scris și în armată poezii, unde nu prea era lirică viața. Aveam un tic nervos, cine știe. Am publicat prima mea carte ca urmare a cîștigării concursului de manuscrise de la Festivalul Internațional de Poezie „Nichita Stănescu”, de la Timișoara, prima (și ultima) ediție. Asta s-a întîmplat în decembrie 1993, iar în 1994 Editura „Excelsior” mi-a tipărit cartea. Am fost norocos, fiindcă am luat cu ea, în anul următor, și premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România, iar după cîteva luni, la 25 de ani, am devenit membru al USR. Președintele scriitorilor era atunci Laurențiu Ulici, un om extraordinar, un critic care iubea scriitorii.

Ca director editorial la Editura Brumar, cum rezistă această lume a poeziei? Odată cu înaintarea spre era digitală, mai este citită de oameni?

Am lucrat la „Brumar” vreo 10 ani. Cînd n-am mai lucrat în presa scrisă. Au fost ani minunați, plini de bucurii și cărți, cu prietenii noi, cu povești literare grozave. E strașnic să vezi fericirea unui scriitor cînd se întîlnește prima data cu noua lui carte, pe care tu ai „moșit-o”. Iar la „Brumar” apăreau și cărți foarte frumoase, nu doar bune. Îmi pare rău că nu am ținut jurnal, că nu am păstrat poveștile pe care le-am trăit atunci.

Mai e pînă cînd digitalul va disloca tiparul. O va face, n-am niciun dubiu, cartea de hîrtie va fi pentru colecționari, pentru rafinați. Important e să se citească, suportul contează mai puțin. Vor apărea cărți hologramate, vor fi atîtea „scule” pe care să poți parcurge un text… Literatura va rezista, oamenii vor scrie și vor citi. Poeții vor fi și peste 50 de ani, cum sînt și acum, grupați în funcție de vîrste, stiluri, interese, grupuri. Așa a fost dintotdeauna.

„Cînd scriu poezie, intru într-o stare care înseamnă și siguranță, și euforie, și teamă, uimire, forță, năuceală, slăbiciune”

Foarte mulți oameni de cultură consideră scrisul teraputic. Dumneavoastră cum l-ați caracteriza?

Și eu, precum cei mulți. Dar și ca puținii, care zic că scrisul e histrionism, e și o formă de egolatrie, de punere în efigie, de împrietenire cu tine și cu alții, e – cum se zice – o piedică în calea uitării. Pentru mine scrisul mai e și cel care îmi stabilește cel mai puternic și fericit contact între inimă și creier, care le face să lucreze laolaltă pe amîndouă. Cînd scriu poezie, intru într-o stare care înseamnă și siguranță, și euforie, și teamă, uimire, forță, năuceală, slăbiciune.

Ați declarat într-un interviu că „o emisiune culturală trebuie să se așeze ca să poată face rating”. Care credeți că este motivul pentru care cultura nu este un subiect care să „provoace”? De ce nu face, azi, cultura, rating?

Cultura n-a prea făcut rating de-a lungul vremurilor. Războaiele au făcut rating, sportul, distracțiile. Pe de altă parte, există și o lume a muzeelor la care sînt cozi uriașe, a spectacolelor de teatru, muzică ori balet care se țin cu casa închisă, a cărților care se vînd în sute de mii de exemplare, a festivalurilor de literatură unde se intră pe bază de bilet, a lucrărilor de artă care au prețuri greu de rostit. Prin urmare, dacă e promovată bine, cu inteligență și cîrlig, dacă e de calitate, cultura poate avea succes și de public. Competiția pentru timpul liber al oamenilor e uriașă; cîștigă cea/cel/cele/cei care pot transforma acest timp într-unul memorabil, pe care-l dorești să se prelungească. Există nu puțini semeni ce vor să depună și ei un efort ca viața lor să aibă nu doar frumusețe, ci și sens. În sfîrșit, ca să parafrazez un poet, cultura e mai grea, poate că de asta – cel puțin la noi – nu e înghesuială și nici rating.   

Cum ar arăta viața dumneavoastră ilustrată într-o singură fotografie?

Oricît de binevoitor aș fi și oricît de mult m-aș strădui să vă răspund la această întrebare cumplită, mi-e imposibil. Am trăit 50 de ani, am fost înconjurat de iubirea părinților, a prietenilor, am călătorit, am văzut lucruri minunate, am văzut de multe ori și moartea, am scris cîteva cărți, am cunoscut bucuria apariției lor, am doi copiii extraordinari, Crina și Tudor, după care sînt topit, am lîngă mine o femeie de care sînt îndrăgostit, am stat de vorbă cu oameni admirabili, am citit cărți fabuloase, am plîns de emoție de multe ori… N-am cum să comprim un film de o jumătate de secol (tare, nu?) într-o singură imagine, chiar dacă îmi place foarte, foarte mult să fac fotografii.

Scurtă biografie

Născut la 4 octombrie 1970, în Drobeta Turnu Severin, județul Mehedinți, Robert Șerban are în palmares numeroase apariții editoriale, dar și premii și distincții. Amprenta sa se resimte cel mai puternic în Timișoara (unde locuiește din 1990). A fost colaborator la ziare și reviste din Timișoara anilor ’90, purtătorul de cuvînt al Primăriei Timișoara (1995), director editorial la Editura Brumar și realizator al emisiunilor „A cincea roată”, „Analog”, „Piper pe limbă”, etc.

Credit cover foto: Ariana Vulpe