RICHARD CONSTANTINESCU: „Susțin ideea de a fi un personaj implicat în propriul destin”

Pasionat de Istoria medicinei, este și cel care a introdus, în premieră pentru învățămîntul medical universitar românesc, cursuri pentru îmbunătățirea comunicării dintre pacienți și medici, la Universitatea de Medicină și Farmacie (UMF) „Grigore. T. Popa“ din Iași. Este de părere că, astăzi, „studenții, medicii nu sînt formați în ideea colaborării, ci a competiției”. Se întoarce mereu în trecut, căutînd să aducă înspre mediciniștii de azi, chipurile, experiența și arhetipurile de gîndire ale celor care au scris istorie în medicina românească. Despre medicina de ieri și de azi, într-un interviu cu dr. Richard Constantinescu

Domnule profesor, pe lîngă activitatea didactică pe care o desfășurați, sînteți și iatroistoriograf. Cînd a apărut pasiunea pentru Istoria medicinei?

Nu neapărat pasiunea, dar poate întîmplarea a fost că atunci cînd eram student mă preocupa și eram pasionat de chirurgie. Am întîlnit, la Tecuci, un doctor cu care colaboram și, la un moment dat, fiind în sala de operație, m-a întrebat dacă știu cine este Pasteur și. Am zis că știu cine este Pasteur și a spus: „Du-te în cabinet la mine, ia o carte de Istoria medicinei și citește-o”. M-am dus în cabinet, nu era nicio carte de Istoria medicinei. M-am întors în sala de operații, i-am spus acest lucru și mi-a răspuns: „Da, știam că nu e nicio carte, dar, uite, te duci la directorul bibliotecii din partea mea și-i spui că vrei cartea asta”. M-am dus la director și mi-a spus: „Domnule, nu mai avem cartea asta, este împrumutată”. M-am întors din nou. Mi-a răspuns că știa că este împrumutată cartea și mi-a zis: „Mi-a plăcut că ți-ai luat în serios drumul ăsta, căutările acestea ale cărții”. El era din Bîrlad, dar lucra la Tecuci. A doua zi mi-a adus cartea, o carte de Istoria medicinei și, în vacanța de la finalul anului al II-lea, am citit cartea aia, mi-a plăcut.
Nu făcusem în facultate Istoria medicinei și, împreună cu doctorul acesta, care era chirurg și era pasionat de artă, de muzeistică, încet, încet am început să mă interesez de legătura dintre artă și medicină, istorie și medicină. Pot spune că de atunci, din anii ’94-’95 a început să se nască ceva în legătură cu partea asta de istorie a medicinei și după – fac un salt de mai multe decenii – am renunțat la un doctorat de Farmacologie și m-am înscris la un post didactic la Istoria medicinei. De atunci a început un drum mai profesionist în iatroistorie.

Vă pare rău că ați renunțat la acel doctorat în Farmaceutică?

Nu-mi pare rău, pentru că am descoperit o zonă foarte interesantă, cu povești foarte interesante, cu mesaje relevante pentru oameni în general, nu numai pentru medici, pentru că mă gîndesc la istorie nu ca la o poveste a medicinei, a unui domeniu, ci ca la o poveste despre oameni din epoci diferite, cu niște particularități, evident, ale acelor epoci și care pot să transmită cîte ceva pentru cei de astăzi.

„S-a valorificat foarte puțin experiența medicilor în războaie”

Anul Centenarului permite istoricilor să își exprime viziunea asupra evenimentelor din perspectivă largă. Ce a însemnat pentru medicină această parte importantă din istorie?

Este foarte interesantă întrebarea, din mai multe puncte de vedere. O dată că s-a valorificat foarte puțin experiența medicilor în războaie, mă refer în zona României, și, din alt punct de vedere, faptul că medicii și medicina au avut un rol important în legătură cu războiul.
Primul Război Mondial a forțat dezvoltarea medicinei, a ambulanțelor, a antibioticelor, a anesteziei și a altor mijloace de asigurare a sănătății. S-au scris în lume cărți legate de medicină și război. De exemplu, în Statele Unite despre Războiul Civil s-a scris foarte mult, despre Primul Război Mondial la fel. Francezii și-au deschis de cîțiva ani un site care se numește „Mission Centenaire”, legat de Centenarul Primului Război Mondial și acolo postează, pe lîngă alte aspecte legate de război, partea asta legată de medicină și medici. De asemenea, s-au publicat și unele jurnale ale medicilor sau ale asistentelor legate de Primul Război.
În urmă cu jumătate de an, i-am propus rectorului universității, profesorului Viorel Scripcariu, un proiect care valorifică contribuția medicinei ieșene în Primul Război Mondial. S-a nimerit că Primăria are acest program Centenar, Universitatea a creat un comitet pe care îl coordonez și am generat un program care a constat și constă în publicarea unor cărți legate de contribuția medicilor la Primul Război Mondial și la Marea Unire, cîteva expoziții foto-documentare, filme și expoziții de pictură.

În ce mod a participat Iașul medical la Marele Război?

Se vorbește acum despre Iași ca o capitală de război. Iașul medical a participat în mod fundamental, pentru că era „invadat” de oameni din toată țara, oameni care s-au retras din capitală aici. Au coincis, atunci, vremea proastă, epidemii. Foarte multe instituții s-au transformat în spitale, școli s-au transformat în spitale, licee, alte tipuri de instituții au devenit foarte repede gazda unor echipe medicale române compuse din medici din întreaga țară, echipe franceze, americane. Erau tot felul de personalități medicale din lume care acordau asistență sanitară răniților în Iași, astfel încît putem spune că era o rețea foarte importantă și foarte variată de spitale în Iașul Primului Război Mondial.

„Noi nu suntem pregătiți nici acum pentru a întîmpina probleme foarte serioase”

Cum și-au practicat medicii meseria pe front, avînd în vedere faptul că igiena era deficitară?

E un aspect interesant și acest lucru, o dată că e de văzut ce medici și cum s-au comportat medicii în Primul Război Mondial; vorbim de medicii care s-au deplasat pe front. Am publicat recent două volume aparținînd unui medic și profesor la Facultatea de Medicină din Iași, Mihai Ștefănescu – Galați, cărți pe care le-am intitulat Răniți și ranițe în chirurgia Marelui Război și Amintiri din Marele Război, în care el analizează această contribuție sau participare efectivă a medicilor la spitalele din imediata apropiere a frontului.
Ce trebuia făcut din perspectiva aceasta, a asigurării unei igiene care într-adevăr era deficitară? România nu era pregătită din punct de vedere medical, dar nici din alte puncte de vedere nu era pregătită. Cum noi nu sîntem pregătiți nici acum pentru a întîmpina probleme foarte serioase. Astfel încît, în aceste două cărți se face o radiografie și este oferită o imagine a medicinei de pe front, evident a igienei, a manevrelor care erau făcute în a se salva pacientul.
Era interesant că, în puțin timp după descoperirea asepsiei (n.r. – metodă de sterilizare a instrumentelor chirurgicale), cînd instrumentarul era mai puțin sterilizat decît cum ar trebui sau cum cunoaștem noi astăzi, infecțiile trebuiau cumva stăpînite, pentru că vorbim de o eră pre-antibiotice.
Tot în aceste cărți sînt și soluții pentru a rezolva cît de cît infecția. Erau foarte mulți oameni care sufereau amputări. După război au fost, și nu numai în România, în întreaga lume, foarte mulți mutilați de război. Încît a fost o problemă gestionarea și acestora.

Anestezicele reprezentau o altă problemă majoră pentru medici. Au fost militari care se trezeau în timpul operațiilor. În ce măsură au cauzat moartea infecțiile și bolile?

De multe ori se spune că nu neapărat războiul, în mod efectiv, sau rănirile prin arme de foc, explozibil sau prin alte mijloace au cauzat moartea, ci alte aspecte. În sensul că există două tipuri de patologie în timpul războiului. O patologie a celor aflați pe front, care erau răniți, apoi, în același timp, și populația civilă, ca cea din Iași, era afectată de foamete, era cuprinsă de epidemii. Dinamica familială era diferită, compromisă, pentru că orice război produce o rupere în cadrul familiei. Vorbim, deci, de patologii atît din perspectiva agresiunilor date de război, cît și de aspecte psihologice ale războiului.
E necesar să ne uităm la cum a influențat războiul societatea, din punct de vedere medical, la epidemiile care au izbucnit, apoi la gestionarea acestora, și putem vorbi și aici de experiența legată de vaccinarea din timpul războiului; sînt tot felul de probleme legate de aprovizionarea sanitară, de deplasări ale unor medici în state din Europa sau chiar în Statele Unite, cerînd ajutorul Crucii Roșii Americane.
Mi-am și propus în următoarele luni și spre sfîrșitul anului sper să finalizez o lucrare care să cuprindă o imagine mai amplă, o imagine complexă a ceea ce au însemnat medicii și medicina în Primul Război Mondial și în special partea aceasta de medicină și personal medical din zona Iașului.

Medicul francez Jean Clunet, membru al Misiunii medicale militare franceze

Ați spus într-un interviu că „medicina și religia se completează”. Cum se întîmpla asta, mai ales în condițiile de pe front?

Din această perspectivă, întîlnim concepții care se schimbă în perioada războiului. S-a discutat adesea despre faptul că ofițerii sau personalul superior capitulau cumva moral în fața ororilor și că poate țăranii, care erau mai apropiați de religie, își acceptau moartea sau faptul că pleacă pe un drum fără întoarcere, cel al războiului. Existau preoți militari, existau preoți care au servit în timpul războiului. Știu că există o preocupare a mai multor preoți în spațiul românesc pentru a aduce în conștiința contemporanilor contribuția pe care au avut-o credința, religia, în ridicarea moralului în Primul Război Mondial.

Care este imaginea sau întîmplarea din Istoria medicinei care s-a întipărit în mintea dumneavoastră, ca iatroistoriograf?

Nu mi-am pus problema aceasta. Poate, așa cum vă spuneam la început, îmi imaginez un oraș – o imagine mai în ceață, mai întunecată, mai rece – cu focare, cu puncte în care erau spitalele, în care erau conglomerate de oameni în suferință. Imaginea e a unui teritoriu rece, din care pulsează în cîteva locuri suferința și gemetele bolnavilor, ale răniților, dar pe un fond general întunecat de durere mocnită din mai multe straturi ale societății.

„Studenții, medicii nu sînt formați în ideea colaborării, ci a competiției”

Cum apreciați, astăzi, evoluția activității medicale din România?

Există o evoluție clară și observabilă a medicinei. Ce mă nemulțumește este îndepărtarea de om. Se vorbește foarte mult de o tehnicizare a medicinei și o lipsă de timp în a interacționa evident și efectiv cu omul aflat în suferință. Ce am putut observa, frecventînd și alte medii din Occident, că în anumite zone din lume se constată o reîntoarcere la valorile tradiționale ale medicinei, în sensul de a discuta cu pacientul, de a-i acorda atenție atunci cînd interacționezi cu el, atît în momentul stabilirii diagnosticului, cît și pe toată perioada spitalizării.
Pe cît se observă o evoluție a părții acesteia de descoperiri medicale, de inovație în medicină, se constată o îndepărtare de om și, în general vorbim nu numai de pacient, ci de întreaga familie. Pentru că un om bolnav presupune și o familie care are de suferit, nu e un individ singur.

Dincolo de aparatură, ce credeți că este mai important în medicină?

Conștientizarea că este nevoie de a colabora. Studenții, medicii nu sînt formați în ideea colaborării, ci a competiției. Nu sînt formați în ideea de a comunica, ci doar de a informa, adică te informează cu privire la un anumit aspect, nimeni nu comunică real anumite lucruri.
Spun adesea că pentru formarea viitorilor medici, pentru studenți, sînt necesare alte „merinde” pentru secolul XXI decît cele pe care le foloseam odinioară. Mă refer la faptul că tehnologia, pe lîngă neajunsurile de care se vorbește adesea, poate contribui la o apropiere de bolnav.
Am inițiat, în urmă cu patru ani, un curs de „Creativitate, branding, social media și design în societate”, în cadrul căruia am ținut și prelegeri despre cum putem crea comunități de medici și pacienți în care să existe o colaborare, o comunicare reală. Pentru că, dacă e să privim sincer, cel mai responsabil de sănătate este însuși pacientul, iar noi trebuie să-i acordăm încredere, să-l credem. Povestea că punem pacientul pe primul plan, pe care o auzim adesea în multe discursuri ale oficialilor din sistemul sanitar, e deranjantă, pentru că, în fond, nu se întîmplă așa, sau se întîmplă sporadic.
Una dintre chestiunile pe care mi le propun, în care m-am implicat, este aceea de a ajuta comunitățile de pacienți. Am interacționat cu pacienții cu cancer sau cu pacienții cu Hepatită C în ideea de a-i ajuta, de a găsi instrumentele prin care să se constituie în asociații și în comunități solide, de a se profesionaliza, în ideea de a-și spune dorințele, de a-și impune unele necesități în spațiul public și de a deveni, repet, o voce pe zona comunității în care s-au constituit.

Cum vedeți prestația generației actuale față de domeniul medical?

E o întrebare pe care mi-o pun aproape zilnic. De ce vin tinerii la Medicină? Mulți dintre ei vin cu ideea că vor face bani din medicină, dar mai ales în străinătate. Mulți vin în facultăți pentru a împlini un vis al părinților. Mulți vin pentru că părinții văd în Medicină o meserie care îți acordă un statut și o anume siguranță. Unii vin pentru că au urmărit seriale cu medici celebri și cred că vor ajunge și ei asemenea acelor personaje de film american. O parte dintre ei vin chiar cu ideea de a rezolva probleme, pentru că mulți au trecut prin suferințe ale familiei, suferințe personale și cumva asta îi motivează să ajungă medici, să se implice în a soluționa o anumită problemă pe care au observat-o în viața lor. Sînt mulți care au suferințe cronice și speră ca prin studiile medicale să găsească o explicație și poate o soluție la problema lor. Și, o parte dintre ei, mai mică, vine cu ideea, da, într-adevăr, de a face medicină din pasiune, din dorința de a ajuta omul.
Am mai constatat, de-a lungul vremii, că toate ideile acestea în timp se mai schimbă și, fie iau în serios acest drum al lor, fie devin confuzi prin anii IV-V mai ales V, și se întreabă dacă într-adevăr e locul lor acolo.
Am mai observat încă un aspect – faptul că după ce au susținut examenul de rezidențiat, în momentele în care au fost puși în fața alegerii unei specialități, au fost blocați, n-au știut ce să aleagă: unii au ales specialități care au un potențial financiar semnificativ, alții specialități care să-i ajute să facă pasul către străinătate mai ușor, alții specialități cu sporuri considerabile care să le asigure un venit lunar semnificativ. M-am întîlnit și cu rezidenți care plîngeau, nu-și găseau locul în spital. Evident, este șocul întîlnirii cu ceva nou, dar mă întreb cum adică ceva nou, pentru că, vreme de cinci-șase ani ai fost în această zonă.
Ce mă nemulțumește este că observ la studenți o așteptare de a se întîmpla ceva la finalul facultății sau după ce au rezidențiatul și nu își valorifică cei șase ani, în ideea de a analiza pe cît pot fiecare specialitate, de a se duce efectiv să stea cîteva zile în preajma aspecialiștilor, observînd la fața locului dacă rezonează cu bolnavul psihic, chirurgical.
Una e să vezi un film care e construit într-un anumit fel, una e să vezi din exterior un anumit medic de succes, una e să citești într-o publicație povestea unui doctor care e confecționată să arate într-un fel pentru revistă și alta e să vezi la fața locului, să stai de vorba cu oamenii care sînt la începutul acelei specialități, oamenii care sînt de o vreme și mai apoi cu oamenii care își încheie activitatea în acea specialitate. Încît să poți decide în mod conștient, în cunoștință de cauză, înspre ce te-ai putea îndrepta.
Una e să-ți dorești să faci chirurgie gîndindu-te că un chirurg are faimă, are poate și posibilități financiare, și alta e să vezi dacă ești pregătit atît din punct de vedere al manualității, cît și din punctul de vedere al timpului acordat, pentru că sînt specialități medicale în care nu poți estima cît vei rămîne în spital pe perioada unei zile.
O preocupare a mea este de a-i ajuta pe studenți să se întrebe: „Mă aflu în locul potrivit? Are sens să continui cei șase ani de facultate? Mă simt pregătit pentru a-mi asuma o așa profesiune? Înspre ce teritorii m-aș putea îndrepta, ce oameni semnificativi aș putea întreba?”. Recomand de multe ori studenților, chiar și rezidenților cu care mă întîlnesc, să urmărească pe Twitter, de exemplu, oamenii semnificativi din profesiunea lor.
E necesar ca din perioada liceului să existe un dialog real cu părinții. În România e mai puțin posibil acest lucru. Elevilor, copiilor li se impune opinia părinților, nelăsîndu-i și necrescîndu-i în ideea de a se dezvolta ei, de a-și dori ceva. Nu prea avem concepția de a ne lua un an în care stăm noi cu noi, să mergem în alte zone din țară sau din lume, dacă avem posibilitatea, în care să explorăm atît interiorul cît și exteriorul, să vedem înspre ce sîntem capabili să ne îndreptăm. Am observat colegi care, în jurul vîrstei de 40 de ani s-au săturat efectiv și și-au dorit să facă altceva; vorbesc de oameni care sînt efectiv pasionați de acel lucru.
La Universitatea de Medicină din Iași am coordonat un club de literatură. S-a dezvoltat, în lume, o disciplină care se cheamă „Medicină narativă”, prin care în special personalul medical este ghidat, ajutat să spună poveștile zonei în care se află, ajutîndu-i să se cunoască mai bine pe ei înșiși și mai ales să genereze și pentru alții povești semnificative, care să ajute o mai bună înțelegere a medicinei, dar și la mai bune forme de terapii pentru pacienți. Încurajez unii oameni, chiar dacă alți profesori îi descurajează, de a-și găsi în interiorul lor acele zone pe care să le exprime, fie că sînt de scris sau de cîntat, care să le asigure și o altă latură pe lîngă profesia lor. De multe ori, în momentul pensionării, există o falie care se rupe, există traume importante emoționale la medicii care se pensionează, pentru că n-au făcut decît numai chirurgie sau medicină internă, n-au mai făcut altceva și nu-și găsesc rostul după cei 65 de ani.
Susțin ideea de a fi un personaj implicat în destinul tău și de a nu fi spectator, de a genera evenimente, a genera conținut. La o simplă privire pe Facebook, vezi care sînt oamenii care au ceva de spus și care își doresc să contribuie cu ceva și oamenii care sînt simpli spectatori ai existenței, care acceptă tot ceea ce văd, ceea ce li se spune, netrecînd critic, prin filtrul propriu, încît pledez mai mult pentru acest tip de problematizare, de a-ți pune întrebări și în special de a nu reacționa, ci de a acționa în viață, de a fi un personaj activ.

„Îi îndemn să-și pună întrebări încă din studenție, să vadă dacă sînt la locul potrivit”

Cum îi sfătuiți pe tinerii aspiranți la statutul de medic să acționeze pentru a face ei înșiși parte din istorie?

Le spun adesea că am venit pe acest pămînt poate cu un scop. Dacă tot sînt în zona medicală, le spun să încerce să mute lucrurile nu neapărat din punctul A în punctul M, ci măcar din punctul A în punctul A1, deci să împingă cunoașterea cu cîțiva milimetri în zona lor. Să poată spori cunoașterea, pentru că mulți dintre ei vor lua cunoștințele înaintașilor și le vor pune în practică, nepunîndu-și problema dacă e necesar să le schimbe sau dacă sînt toate valide. Va exista o categorie dintre aceștia care își va pune problema dacă e ceva greșit în ce-au făcut pînă atunci, dacă pot face ei ceva.
Îi îndemn să-și pună întrebări chiar din studenție, să încerce să vadă dacă se află în locul potrivit și dacă se afla în locul potrivit să caute oamenii cu care să aibă un dialog real, să renunțe la cei care sînt personaje negative în destinul lor. Odată ce au înțeles teritoriul, metabolismul zonei în care se află, să încerce, pe cît le stă în putință, să acționeze în mod transformațional.

Scurtă biografie

Richard Constantinescu s-a născut pe 23 aprilie 1974. A absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași.
Este autor, cadru didactic la UMF Iași, iatroistoriograf, editor și redactor de carte, antreprenor social, publicist și speaker. A inițiat cursurile universitare „Comunicare medicală”, „Medicină și religie”, „Creativitate, branding, social media și design în sănătate”, „Branding personal și discurs public”, în premieră pentru învățămîntul medical universitar românesc.
Lui i se datorează reeditarea publicisticii unor remarcabili mediciniști ieșeni, cel mai însemnat demers în acest sens fiindu-i dedicat patronului spiritual al UMF Iași – marele profesor și cărturar Grigore T. Popa: Jurnalul unui savant român în America, Pericolul neisprăviților.