Cu o carieră impresionantă ce se întinde pe mai multe decenii și cu o evoluție constantă în dansul clasic, coregrafie, regie de teatru, operă sau musical, Răzvan Mazilu a reușit să îmbine cu succes sensibilitatea artistică cu provocările unei industrii în continuă schimbare, aducînd dansul mai aproape de publicul larg. În interviul pe care ni l-a acordat, a reflectat asupra călătoriei sale artistice, asupra provocărilor și satisfacțiilor profesionale și, mai ales, asupra viitorului artei în România.

Cum ai descrie evoluția ta ca dansator și coregraf de la începuturile carierei pînă acum? Ce momente au fost definitorii?

O evoluție normală și firească. De la amintirile din copilărie, cînd mergeam de mînă cu mama mea la cursurile de balet, încă de la vîrsta de trei ani, si pînă azi, cînd fac regie, coregrafie, spectacole de musical, dans, teatru și operă. 

O evoluție firească, dar nu lipsită de surprize de tot felul, de momente de mare vulnerabilitate si cumpănă, de întrebări și obstacole, de fericire și lacrimi. Dar e un parcurs de care sînt foarte mîndru și bucuros, pentru că am muncit enorm. Este o evoluție care mă face tot timpul să mă gîndesc cît de norocos sît ca artist, că fac doar ceea ce iubesc cel mai mult pe lumea asta, că sînt iubit si dăruiesc iubire și momente de bucurie la rîndul meu. Toate momentele sînt definitorii, îmi este greu să aleg unul, atîta vreme cît știi să înveți din greșeli. Momentul actual și ziua de astăzi sînt definitorii pentru evoluția mea de mîine. 

Care sînt provocările principale în a aduce dansul contemporan mai aproape de publicul larg?

În România, dansul contemporan e încă nișat. Eu am încercat să îl aduc mai aproape de public prin producțiile mele, mi-am propus asta programatic, tot timpul. Ca artist, trebuie să fii conștient că tu creezi pentru oameni. Nu pentru o elită sau pentru muzeu, ci pentru niște oameni pe care trebuie să îi faci să iasă din case, să cumpere un bilet, să înțeleagă o poveste, să se emoționeze. Este o responsabilitate pe care artiștii trebuie să o ia în serios.

Dansul contemporan poate fi prea conceptual sau abstract și astfel poate inhiba. Spre exemplu, am realizat proiecte pe muzica pe care oamenii, publicul, tinerii chiar, o asculta, pe Depeche Mode, muzică lăutarească (Romica Puceanu) sau tango argentinian. Astfel, am stîrnit curiozitatea spectatorilor care au fost interesați de muzica respectivă si așa au descoperit și dansul contemporan.

Cum se schimbă viziunea artistică a unui coregraf de-a lungul anilor? Ai regîndi unele dintre spectacolele tale anterioare?

Da, azi aș face altfel unele spectacole. Aș avea soluții noi, idei mai curajoase.

Pentru că eu, cel de azi, nu mai sînt cel de ieri. 

Însă pot să îți mărturisesc că niciodată nu mi-am dorit să fiu în trend, nu am făcut ceva pentru că era „la modă”. În fashion poți fi în trend; în artă e indicat să fii cît mai original, cît mai autentic, de fapt. 

Dar nu cred că privitul înapoi este util. Cui folosește? Arta contemporană e în continuă transformare și căutare. Ceea ce a fost contemporan ieri, nu mai este azi. Iar mîine este o nouă zi, cu noi cuceriri, cu noi idei inovatoare. 

„Am învățat, de-a lungul timpului, că profesia mea nu se termină niciodată”

Există vreun moment din carieră în care ai simțit că ai ajuns la o limită artistică?

Am învățat, de-a lungul timpului, că profesia mea nu se termină niciodată. Nu înveți ceva si gata, știi tot. Înveți pe parcursul anilor multe lucruri. Am învățat să mă reinventez. Am învățat să îmi surprind publicul. Tot timpul ai ceva de învățat, ceva de „furat”. Și în dans, dar și în teatru încerc să mă reinventez, pentru a nu mă plafona și a nu mă blaza. Colaborez mult cu generațiile mai tinere de actori sau dansatori, de la care învăț și de la care „fur” multă energie, ca un „vampir energetic”. În artă nu există limite, ele trebuie să fie tot timpul depășite.

Ce înseamnă succesul pentru tine, ca artist?

Iubesc succesul. Trăiesc pentru a avea succes și am nevoie de el pentru a trăi. Nu sînt ipocrit și nu am chef de false modestii, de care ne putem lipsi. Succesul mă motivează, îmi dă putere și încredere. Am avut norocul de momente minunate în cariera mea, cum ar fi aplauze care nu se mai termină, flori la cabină, autografe, oameni care îmi mulțumesc pe stradă, săli de spectacol pline. Pentru toate astea sînt recunoscător și mă simt un privilegiat. În același timp, succesul mă responsabilizeaza pentru a fi mai bun, mai performant.

Cum vezi locul dansului contemporan în peisajul cultural romînesc actual? Ce lipsește pentru a avea o scenă mai puternică?

Este o discuție mai amplă, aproape că ar cere o dezbatere, o masă rotundă. Nu îmi ajunge un răspuns pentru a descrie lipsurile si neajunsurile din dansul profesionist din România. Vorbim despre lipsa de finanțare, despre educația din ce in ce mai precară, despre mentalități și prejudecăți. În anii ‘90, cînd am debutat eu la Festivalul International de dans de la Iași, un festival care acum nu mai există, speram că în cîtiva ani să avem o dezvoltare spectaculoasă a dansului, așa cum văzusem în Occident. Dar, din păcate, sîntem blocați în acei ani, cu senzația că facem un pionierat continuu. 

Cum reușești să păstrezi echilibrul între viziunea artistică personală și cerințele comerciale sau de producție ale unui proiect, în situatia actuală, dominată de tehnologii și diversificarea gusturilor publicului?

Opera oricărui artist autentic vorbește despre el, despre obsesiile și temele care îl interesează și pe care dorește să le împărtășească publicului. Eu, ca spectator, cînd privesc un tablou de Picasso, intru in lumea lui, încerc să înțeleg ce a vrut „să spună”, să decodez. Picasso nu s-a gîndit să picteze pentru mine, spectatorul din 2025, să îmi facă pe plac. 

În același timp, orice operă de artă autentică are mai multe paliere, niveluri de înțelegere, pentru toată lumea. La teatru, noi spunem că un spectacol trebuie înțeles, în primul rînd, de un om simplu, fără educație teatrală, care înțelege la un nivel de începător (basic). E o condiție obligatorie. Subtilitățile sînt înțelese de un public mai avizat, mai rafinat. De aceea, eu chem să asiste la repetiții oamenii din aparatul tehnic: mașiniști, cabiniere. Oameni simpli, dar cu un bun simț artistic fantastic și cu o intuiție care nu dă greș. Și care au văzut mult teatru la viața lor, seară de seară, ani la rînd. 

„Gustul publicului tînăr sau matur influențează modul de a gîndi al creatorilor”

Cum te raportezi la publicul tînăr?

Sînt foarte conectat cu publicul meu, care evoluează, se schimbă, în mod firesc, pentru că viața și arta merg mai departe. Pot să mă mîndresc cu un public fidel si fidelizat, dar iată că apar generații noi, care trebuie să te descopere ca artist, să vină la spectacole. Un public tînăr care trebuie să își ridice privirea din ecranul telefoanelor și al aplicatiilor de tot felul și să privească mai mult de o oră un spectacol. 

E o adevărată provocare: cum seduci, cum fidelizezi acest public tînăr, care poate nici nu a auzit de tine? Cum îl convingi că un spectacol de dans sau teatru sau musical poate fi o alternativă la invazia permanentă de informație, la imaginile care se succed fără încetare pe telefoane sau la televizor? Cred că ar trebui să fim mai atenți la comunicare, la cum „ambalăm” un produs cultural pentru a fi atrăgător. 

În permanență, gustul publicului tînăr sau matur influențează modul de a gîndi al creatorilor, chiar fără ca aceștia să fie conștienți.

Cred că spectatorii care iubesc un artist anume trebuie să îl urmeze, să îl caute, să îi înțeleagă succesele, dar și eșecurile. În același timp, artistul trebuie să fie generos și să țină cont și de părerea publicului fără să facă concesii majore. Trebuie să fie un schimb egal de energii și de viziune.

Cum ai reacționat cînd arta ta nu a fost înțeleasă de public?

Foarte rar s-a întîmplat, dar acest fapt este inevitabil. Atunci cînd dansul meu a fost mai conceptual sau ermetic, am simțit cum publicul se inhibă. Cred că publicul român are nevoie de povești, de emoție, de lucruri care se adresează în primul rînd inimii și sufletului. 

Cum ar trebui să evolueze educația artistică în România pentru a forma viitori creatori și consumatori de artă?

Educația trebuie să înceapă din copilărie, iar copiii trebuie să fie învățați că nu putem trăi fără artă. Arta face parte din natura umană și copiii trebuie să conștientizeze că trebuie să o respecte, să conștientizeze că arta îi ridică desupra condiției umane, terestre, și îi spiritualizează, îi face să gîndească, să evolueze și să aprecieze frumosul. 

Repere biografice

Încă din perioada adolescenței a devenit solist al Companiei de Dans Contemporan „Contemp”, la Opera Națională din București apoi la Teatrul Evreiesc de Stat. În 1996, a semnat pentru prima dată coregrafia unui spectacol de la Teatrul Odeon – „Vorbește-mi ca ploaia și lasă-mă să te ascult”, iar din 1998 a început colaborarea cu Opera Națională București.

Din 2001, coordonează programul de promovare a dansului contemporan românesc „Dans la Odeon”, în calitate de coregraf si consultant artistic al acestui teatru.

În anul 2007, a lansat proiectul cultural „Dance energy”, ce are ca scop susținerea financiară a liceelor de coregrafie din România, continuat cu spectacolul de dans contemporan „Dance Generator. Răzvan Mazilu și invitații săi” de pe scena Operei Naționale București (2008), apoi cu „Dance across generations. Răzvan Mazilu și invitații săi” (2009). Răzvan Mazilu este primul dansator român protagonist într-un „one-man-show” – „Jocul de-a Shakespeare”, 1997, Teatrul Național din București, și primul realizator al unui spectacol de teatru-dans în România – „Dama cu camelii”, Teatrul Național București (1995).

***

Sursă cover foto: www.finesociety.ro