Raluca Ştirbăţ: „Nu înțeleg de ce artiștii români se apropie atît de puțin de muzica românească”

Pianista Raluca Ştirbăţ locuieşte de ani buni la Viena, însă de origine este din Iaşi. Aceasta a debuatat în muzică încă de la vîrsta de şase ani, deși pianul l-a luat în brațe, fără să fie îndemnată de nimeni, încă de la doi ani. Artista a participat la numeroase festivaluri internaţionale de renume din Austria, Elveţia, Polonia, Ungaria, Tunesia, Bulgaria, România sau Republica Moldova, și este inițiatoarea campaniei internaționale de salvare a casei lui George Enescu din Mihăileni, județul Botoșani. Pentru meritele artistice excepționale și pentru angajamentul social, Ministerul de Interne al Austriei i-a acordat în martie 2013 titlul de „Mesager al integrării”. Indiferent de cît de importante sînt scenele lumii pe care interpretează, Raluca Știrbăț nu are emoții mai mari decît atunci cînd vine la Iași.

Este pianul singurul instrument de care v-aţi apropiat încă de la o vîrstă atît de fragedă sau au mai fost şi altele?

Este singurul instrument de care m-am apropiat. În această meserie sigur că există şi oameni geniali care fac două sau mai multe instrumente şi le fac foarte bine, însă ei sînt din ce în ce mai puţini în ziua de astăzi. George Enescu, de exemplu, reprezintă imaginea muzicianului complet care era între secolele XVII – XIX, pentru că el cînta la extrem de multe instrumente precum pian, vioră, violoncel, orgă şi chiar flaut. Această imagine a muzicianului complet a dispărut practic în zilele noastre şi eu încerc să îmi fac treaba cît pot eu de bine în acest domeniu.

Aţi fost îndrumată de către cineva spre pian?

Nu. M-am îndrumat singură, ca să spun aşa, şi chiar am fost atrasă de pian de la doi-trei ani. Am început cu un pian chinezesc de jucărie cum era pe vremea aceea, iar apoi, la vîrsta de şase-şapte ani, am continuat la Şcoala Populară de Arte, mai mult ca o joacă, după care lucrurile au devenit serioase. La nouă ani am cîştigat deja primele concursuri de pian şi la zece ani am avut debutul cu Filarmonica Moldova din Iaşi sub bagheta regretatului Ion Baciu, un artist imens şi un om extraordinar care m-a marcat profund şi care ne-a părăsit mult prea devreme.

Pentru mine România, în special Iaşul oraşul meu natal, înseamnă acasă. Ăsta este adevărul nostru şi al tuturor celor plecaţi, dar a cînta acasă este întotdeauna o emoţie aparte pentru că eşti şi iubit aparte, dar şi judecat într-un mod aparte. Oamenii te cunosc foarte bine, îţi cunosc evoluţia şi atunci aşteptările sînt foarte mari. Este şi un plus de presiune.

Sînteţi preocupată de valorificarea muzicii enesciene. De ce George Enescu şi nu un altul?

Nu doar a muzicii enesciene, de muzica lui George Enescu poate în primul rînd, dar România are o pleiadă de mari compozitori şi îi numesc aici pe Constantin Silvestri, Paul Constantinescu, Mihail Jora, compozitori mari care au lăsat opere extraordinar de valoroase şi care nu sînt suficient de cunoscuți în afară şi chiar şi la noi. Se cîntă foarte puţin, iar acest lucru nu mi-l explic. Nu înţeleg de ce artiştii români se apropie mult prea puţin de muzica românească.

Cred că muzicienii de muzică clasică ascultă mult mai puțină muzică decât ar crede alții

Aţi ales să plecaţi în străinătate. Unde vă simţiţi cel mai apreciată, aici în România sau în afară?

Eu am plecat în străinătate la studii, am făcut facultatea la Viena şi am absolvit-o tot acolo. La Viena activez, acolo îmi fac meseria, acolo trăiesc cel mai mult timp, iar întotdeauna cînd mă întorc la Iaşi, ma întorc acasă. Pentru mine România, în special Iaşul oraşul meu natal, înseamnă acasă. Ăsta este adevărul nostru şi al tuturor celor plecaţi, dar a cînta acasă este întotdeauna o emoţie aparte pentru că eşti şi iubit aparte, dar şi judecat într-un mod aparte. Oamenii te cunosc foarte bine, îţi cunosc evoluţia şi atunci aşteptările sînt foarte mari. Este şi un plus de presiune.

Ce vă bucură cel mai mult?

Mă bucură că „simpli” melomani ascultă, ore în șir, mult mai multă muzică pe disc sau la televizor decît noi. O să rîdeţi, dar eu cred că muzicienii de muzică clasică ascultă mult mai puţină muzică decît ar crede ceilalţi. De asta noi trebuie să producem muzica, să o facem, iar asta ne ia foarte mult timp şi energie, iar cîteodată urechile şi creierul are nevoie şi de pauze pentru că altfel numai putem da mai mult.

Dacă bucuria stă în muzică, iubirea tot acolo este?

Da. Am un repertoriu destul de vast, însă iubesc muzica lui George Enescu enorm. Am o legătură aparte cu această muzică pe care am şi dezvoltat-o şi cultivat-o, dar nu prea fac şi nu prea imi place să fac diferenţe între titani. Îl iubesc pe Bach, îl iubesc pe Beethoven, pe Mozart, îl iubesc pe Franz Liszt. Sînt muzici în care mă regăsesc şi de fiecare dată cînd interpretez această muzică mă gîndesc că asta e muzica mea. Cred că ăsta este mesajul cel mai important şi cred că ăsta este modul corect de abordare al meseriei, deşi ştiu că este un cuvînt prozaic al pasiunii sau a crucii pe care o ducem în spate.

Am norocul să fac muzică, iar în muzică toţi sînt străini şi nici unul nu e străin. Nu există diferenţe de rasă, de origine, de naţionalitate. Astea sînt subiecte ce nu interesează pe nimeni.

Acum locuiţi în Viena. Ce vă leagă cel mai mult de România, respectiv Viena?

De România mă leagă foarte multe lucruri. Aici am crescut, aici m-am format ca tînăr adolescent, ca om în primul rînd. Sînt nişte legături care nu se rup niciodată, ba chiar am impresia că devin tot mai puternice pentru că oricum cu trecerea anilor lucrurile încep să aibă o cu totul şi cu totul altă pondere. La Viena am învăţat enorm de multe lucruri noi, atît în muzică, cît şi în viaţa de toate ziele. Cred că m-am dezvoltat ca om. Am luat contact şi cu o lume extrem de cosmopolită şi de amestecată, în sensul frumos al cuvîntului, pentru că am norocul să fac muzică, iar în muzică toţi sînt străini şi nici unul nu e străin. Nu există diferenţe de rasă, de origine, de naţionalitate. Astea sînt subiecte ce nu interesează pe nimeni.

Aţi concertat în foarte multe ţări din lumea aceasta. Există un moment ce v-a rămas în suflet şi pe care nu îl puteţi uita orice s-ar întîmpla?

Există foarte multe momente. Însă de fiecare dată îmi amintesc cu drag de primul meu turneu în Franţa. Visul meu înainte de 1989 era să văd Parisul, iar la scurt timp după, la vîrsta la 15-16 ani, cînd eram o puştoaică, am avut norocul să fiu cooptată de Filarmonica Moldova într-un superb turneu de 12 concerte, în Franţa, în care eu am susţinut șase concerte de pian, concertul numărul unu de Liszt, iar solistul la vioară ce a susţinut celelalte șase concerte a fost un uriaş artist pentru această ţară ce s-a numit Ştefan Luca. Au fost şi nişte experienţe ce m-au marcat teribil pentru că am avut ocazia să îl văd pe acest om făcînd muzică de șase ori la rînd, susţinînd acelaşi concert de șase ori la rînd, dar de fiecare dată absolut altfel şi de fiecare dată la fel de genial. Îmi aduc aminte cu mare drag de seara concertului de la Poitier, într-o sală imensă, arhiplină unde am reuşit cu toţii să creăm un moment special.