RALUCA NAGY: „Mi-am dat seama că scrisul e vindecător”

Raluca Nagy, autoare a trei romane ce au cucerit cititorii prin profunzime și autenticitate, ne dezvăluie cum e să dai viață unor povești și apoi să le lași să plece. O discuție captivantă despre curajul de a rămîne fidelă propriei voci, despre provocările unei cariere literare și despre evoluția personală și profesională într-o lume adesea imprevizibilă.

Sînteți originară din Cluj, însă v-ați mutat recent în Coreea de Sud, după o lungă perioadă petrecută în Japonia. Cum ați gestionat adaptarea la o cultură atît de diferită?

Am gestionat diferențele pas cu pas. Am prieteni și colegi care s-au mutat direct din România în Japonia și au resimțit un șoc puternic. Cred că avantajul meu a fost că am făcut acest proces treptat. Mai întîi am plecat în Belgia, apoi în Anglia, iar în final în Japonia. La fiecare mutare am adăugat cîte un element de adaptare față de pasul anterior. Cînd am ajuns în Japonia, era deja a patra țară în care locuiam, iar acest lucru m-a ajutat. Unele aspecte le știam deja, cum ar fi procesul administrativ, contractele de muncă și alte lucruri care diferă de la o țară la alta și care consumă mult timp. Trebuie să-ți găsești o locuință și să înveți o limbă nouă. Franceza o știam cînd m-am mutat în Belgia, engleza o știe aproape toată lumea, dar japoneza nu o cunoșteam și a trebuit să o învăț în primele șase luni. De aceea spun că experiența mea a fost diferită față de cineva care s-ar fi mutat direct din România în Coreea de Sud. M-am adaptat în valuri. 

Ce v-a atras inițial spre antropologie?

Este o poveste faină, pentru că un copil din generația mea nu avea cum să audă de antropologie. Am crescut în România în anii ’80, cînd nu exista nimic pe partea de științe sociale. Cred că exista sociologie, dar antropologie nu, iar psihologia și alte ramuri de acest tip fuseseră desființate. Exista întrebarea clasică: „Ce vrei să te faci cînd vei fi mare?”. Nu aș fi avut cum să răspund „antropolog”, pentru că nu aveam de unde să știu ce înseamnă. Nu aș fi avut unde să citesc despre asta. Totuși, îmi amintesc că pe la 13 ani am auzit o prietenă de familie vorbind despre antropologie. Se întorsese la universitate și urma un curs de antropologie. Îmi aduc aminte că m-a fascinat cînd mi-a povestit cum, la lucrarea de final pentru acest curs, trebuia să observe ușa de la intrarea în universitatea unde studia și mi s-a părut că avea un soi de pasiune pentru observație. M-am gîndit: „Wow, ce chestie, să poți să faci așa ceva!”. După care am uitat și foarte mult timp nu m-am mai gîndit la asta.

Am reușit, la un moment dat, să ajung pe teren să văd ce fac antropologii. Locuiam în Maroc și am participat la o cercetare realizată de antropologi. Atunci am văzut ce fac și mi s-a părut wow!. „Asta trebuie să fac și eu!”, mi-am spus. Însă, a mai durat pînă am ajuns să urmez un master în antropologie la SNSPA, în 2001. Domnul profesor Vintilă Mihăilescu înființase acest program în 2000, iar cînd am terminat licența, în 2001, am dat la acest master și așa am început. Mi se pare că întotdeauna ajungi să faci ceea ce ți se potrivește la un moment dat. Oportunitățile apar. Pînă și ceva ce aproape nu-mi puteam imagina s-a întîmplat.

Cum descrieți activitatea unui antropolog?

Un antropolog poate face foarte multe lucruri. Cînd descriu ce face un antropolog, mă folosesc de ceea ce face un realizator de film documentar. Practic, trebuie să te duci și să stai într-o comunitate, indiferent de subiectul care te interesează, pentru că asta înseamnă să faci teren. Trebuie să fii prezent printre oameni și să ajungi într-un punct în care aceștia să te cunoască atît de bine, încît să nu te mai observe, să se comporte natural, ca și cum nu ai fi acolo. Mă gîndesc la realizatorii de film documentar, pentru că ei pleacă cu o cameră de filmat, iar la început oamenii sînt, desigur, mai stînjeniți. După un timp, însă, uită de prezența lor și viața merge mai departe. Se comportă exact așa cum se comportă de obicei.

Astfel, fără să-mi dau seama, am ajuns să mă specializez în migrație, iar de la început am cercetat toate fluxurile de migrație. Am început cu românii care plecau în țările vorbitoare de limbă franceză, precum Franța, Belgia și Elveția. Mă duceam pe teren atît în România, în satele de unde plecau, pentru a înțelege motivele migrației și dinamica socială din acele locuri, cît și în țările respective, unde îi urmăream pe migranți pe drumul lor. Petreceam mult timp cu ei, îi vizitam pe șantierele unde lucrau sau acasă. La Tokyo m-am ocupat de partea unui proiect în care trebuia să interacționez foarte mult cu migranți străini de la Tokyo. Cumva, am ajuns să lucrez foarte mult pe migrație, atît din interes personal, cît și datorită proiectelor care mi s-au oferit în această zonă. 

„Scriu literatură exact așa cum mi-ar plăcea să arate textele mele în antropologie”

Participînd la FILIT, ați avut ocazia să reveniți în România, în fața unui public care vă cunoaște deja pentru volumele dumneavoastră. Cum ați trăit această întoarcere? 

A fost o bucurie pentru mine, deoarece urmăream de mulți ani acest festival; practic de cînd am debutat cu volumul meu, în 2018. Și mă gîndeam că nu voi ajunge niciodată la FILIT, deoarece se ține în luna octombrie și, pentru cineva care lucrează la universitate, este imposibil, avînd în vedere că abia începe anul.

Faptul că anul acesta s-au aliniat lucrurile și nu am avut cursuri, astfel încît am putut să fiu prezentă, a fost deja un cîștig și un miracol. Locuind atît de departe, a fost uimitor să îi văd pe acești oameni în carne și oase și să vorbesc cu ei. La ieșirea din hotel, cînd m-am întîlnit deodată cu cinci-șase scriitori, mi s-a părut că am luat Facebook-ul și l-am transpus în realitate. Pe mulți dintre colegii mei nu îi știam decît din online sau pentru că i-am urmărit și le-am citit cărțile. A fost fantastic să mă pot întîlni cu atît de mulți oameni.

În general, mă simt foarte bine la Iași. Am stat și într-o rezidență, la Țibănești, și îmi priește foarte bine orașul. Mă simt foarte bine, fără să fac un efort, pentru că totul vine de la sine și acesta este un lucru mare. De exemplu, s-a întîmplat un lucru care m-a impresionat foarte mult: în ultima seară, cînd am avut evenimentul cu Tatiana Țîbuleac și Matei Vișniec, am rămas să dăm autografe, iar cînd m-am întors în cameră, era deja ora 23.00, am găsit cina caldă pe masă. Cineva se gîndise că vom sta foarte mult și nu vom mai ajunge la cină. Unul dintre organizatori s-a gîndit la toate aceste aspecte, iar asta contează foarte mult.  

Ați spus că, deși ați fost dintotdeauna atrasă de antropologie, în literatură ați reușit să adăugați emoția pe care disciplina o minimalizează, dacă nu chiar exclude. Cum credeți că interacționează cele două domenii – antropologia și literatura – în procesul dumneavoastră de scriere? 

În procesul meu de scriere, interacționează foarte amuzant, în sensul că literatura este reacția la frustrarea pe care mi-o produce antropologia, mai ales pe partea de scriere. Pe partea de teren și lucru cu oamenii îmi place mult, dar am o problemă din ce în ce mai mare să scriu texte de antropologie, articole științifice. Mi se pare că limbajul este foarte sec, puțin accesibil, cu mult jargon și uneori mă întreb de ce ni-l propunem chiar noi, între noi. Sînt de părere că ai înțeles un lucru, cînd poți să-l explici în cuvinte simple, atît ție, cît și altora. Avem nevoie de o mulțime de concepte, fiecare dintre ele explicat, astfel încît să știm exact ce înseamnă și la ce ne referim și acest lucru poate deveni foarte obositor. Astfel, mă refulez în literatură, în sensul că scriu literatură exact așa cum mi-ar plăcea să arate textele mele în antropologie.

Mai este un lucru în care mă refulez: în antropologie mi se pare că sînt echivalentul unui autor omniscient, adică trebuie să reprezint toate vocile de pe teren, toți actorii, să nu uit pe nimeni. În schimb, în literatură îmi place să scriu numai la persoana întîi. Nu mă interesează să fiu un autor omniscient, tocmai pentru că fac asta în munca mea de antropolog. Nu știu cum este perceput sau cum este receptat acest lucru de cititori, dar eu așa reușesc să funcționez și să le combin pe cele două. 

 „Îmi place să scriu cu pixul pe hîrtie. Scriu pe șervețele, pe orice suport am la îndemînă.”  

Debutul dumneavoastră în literatura românească a avut loc în 2018, cu romanul Un cal într-o mare de lebede, care a fost recompensat cu Premiul pentru debut în proză la Gala „Sofia Nădejde”. Cum a fost pentru dumneavoastră începutul în scriere, mai ales avînd în vedere că veniți dintr-o disciplină precum antropologia? 

Gala Sofia Nădejde a fost un eveniment foarte fain, unde mi s-au deschis o mulțime de oportunități. Cred că scriam un soi de literatură dintotdeauna, doar că n-am simțit niciodată nevoia să o fac publică. Mi se pare că așa mi s-au deschis ochii, scriind. Am făcut ce n-ar trebui să facă niciun scriitor: am scris înainte să citesc. Chiar mă gîndeam oare de unde mi-a venit. Nu neapărat că țineam jurnale, dar eram așa structurată, încît, dacă nu îmi puneam pe hîrtie inclusiv ziua respectivă sau ce mi se întîmplase, mi se părea că nu înțeleg lumea, că nu mă înțeleg pe mine și pe cei din jur. Scriam foarte mult. Chiar și acum, aproape că a devenit o dependență. Îmi place să scriu cu pixul pe hîrtie. Scriu pe șervețele, pe orice suport am la îndemînă. Prietenii mei apropiați știu asta și, de multe ori, mă întreabă: „Ce Dumnezeu, tot scrii acolo, femeie? Toată ziua scrii?”. Scriu pentru că mă ajută să îmi clarific anumite lucruri, iar după aceea le arunc. Este pur și simplu o practică de înțelegere. Și cred că, la un moment dat, a devenit un soi de literatură sau ficțiune ceea ce scriam, dar nu m-am gîndit să fac public.

Primul moment în care am zis „ok, aș vrea să scriu o carte și să ajungă la multă lume” a fost cînd m-am întors din Japonia, după primul an petrecut acolo. Toată lumea mă întreba cum e, iar acest lucru devenise atît de obositor și redundant, încît am zis: „Gata, scriu o carte”. O scriu și, dacă mai întreabă cineva, le dau cartea. A durat mult pînă a ieșit. Eu am terminat draftul acestui roman în 2015, dar a apărut abia în 2018, pentru că am trimis-o prin concursuri de debut și la edituri. Nici nu știam exact ce e, sincer. Nu era nici ficțiune, nici autoficțiune și a durat ceva pînă să fie acceptată. Cînd a acceptat-o Eli Bădică în colecția „n’autor”, mi-a spus că este bine, dar oricum va trebui să o mai lucrăm puțin. Tranziția aceasta de la cum scriam pentru mine, plus antropologie, la literatură a durat cîțiva ani. Pînă m-am simțit confortabil într-un stil, într-un mod de a lucra. 

Ați simțit că scrierea a devenit o formă de auto-exprimare din ce în ce mai eliberatoare sau, dimpotrivă, v-a provocat să depășiți limitele impuse de dumneavoastră? 

Eu nu trăiesc din asta, este foarte important de menționat – ar trebui să spun asta mai des și mai transparent. Jobul meu de zi este altul și de acolo îmi plătesc facturile. Așadar, literatura, scrisul de literatură, din acest punct de vedere, devine mai mult un hobby. În sensul că fac exact ce îmi place, cînd îmi place, fără nicio presiune. Un scriitor care trăiește din asta, probabil că are o viziune de termen lung diferită, un ritm mai specific, știe exact cînd este momentul potrivit să publice o carte. Pentru mine, însă, acest proces a venit foarte organic și, fundamental, deocamdată, rămîne un hobby. Ăsta este adevărul.

Romanul Un cal într-o mare de lebede e construit pe povestea autobiografică a autoarei, care a ales la un moment dat să-și schimbe viața. Cum ați reușit să construiți o poveste care să fie în același timp personală, dar și capabilă să capteze cititorii?

Așa cum am menționat mai devreme, eu lucram mult pe migrație și la Tokyo făceam parte dintrun proiect pe această temă. În cadrul jobului meu de antropolog, am interacționat cu foarte mulți străini, majoritatea vorbitori de limbă engleză. Asta pentru că pe piața din Tokyo limba engleză este foarte cerută; cam 80% dintre străinii cu care m-am întîlnit erau vorbitori nativi de limbă engleză. Și m-am gîndit că cel mai autentic ar fi să fac un personaj de genul un arhetip al unui străin care poate să fie din Occident și care stă un an la Tokyo. Și mi s-a părut mai interesant să fie o fată, pentru că, din multe motive, sînt mult mai puține femei străine la Tokyo decît bărbați. Am pus în acest personaj lucruri care mi s-au întîmplat și mie, dar pe care, cumva, le-am și verificat cu toți oamenii aceștia cu care am vorbit. De la lucruri foarte mici – cum te surprinde, nu știu, că nu au parter, că blocul începe de la etajul 1 – pînă la lucruri mult mai mari și filosofice și mai de profunzime despre ce înseamnă experiența asta de a te izbi de o cultură atît de diferită. Și am pus în acest personaj, în Rosalyn, cît de multe trăsături am putut eu să verific cu acești oameni cu care am intrat în contact prin cercetarea mea. Asta mi-am dorit să fac.

„Aproape că îi sînt recunoscătoare literaturii că mi-am recuperat limba”

Ați început să scrieți romanul pînă la jumătate inițial în engleză. La jumătatea cărții ați spus: „M-am plictisit, m-am enervat, mi se părea că nu spun nimic interesant și după am început sa scriu în limba română. Abia atunci m-am distrat, am plîns, am rîs”. Simțiți că vă transpuneți emoțiile diferit atunci cînd scrieți în limba română? 

Absolut. Mi-am dat seama și mă bucur că mi-am dat seama din timp, încă de la prima carte, că nu are rost să scriu literatură în altă limbă. Desigur, engleza rămîne limba de lucru pentru antropologie și limba în care mă exprim acasă, fiindcă partenerul meu este britanic. Dar am realizat că, atunci cînd vine vorba de artă și literatură, nu am cum să transmit ce am de transmis decît în limba maternă. Faptul că am început să scriu literatură m-a ajutat, de fapt, să-mi recuperez limba maternă. Avînd în vedere parcursul pe care l-am avut și ceea ce am de făcut, aș fi pierdut mult mai ușor contactul cu limba. Adică și așa trebuie să fac exerciții, chiar și cînd nu sînt în România, și să mă mențin la curent cu evoluția limbii, să citesc, pentru că acolo nu o folosesc deloc. Dar faptul că scriu pur și simplu mi-a redat limba maternă, ceea ce e extraordinar. Aproape că îi sînt recunoscătoare literaturii că mi-am recuperat limba.

A doua carte, Teo de la 16 la 18, are o temă dură: lupta unei tinere femei cu cancerul. Ați declarat într-un interviu că scrierea acestei cărți a fost un proces diferit față de prima lucrare, întrucît considerați că povestea personajului „s-a scris singură”. Cum ați descrie diferențele între procesul de scriere al primei cărți și al celei de-a doua? 

Asta e foarte interesant, apropo de cum am creat personajul principal. Dacă la primul, la Rosalyn, am construit un personaj care este aproape o sintetizare a tot ce am văzut eu, un amalgam de alte persoane reale și experiențe, la Teo a fost exact opusul. Am trăit și eu aceeași experiență despre care auzeam înainte, că, la un moment dat, în proză, cînd scrii un roman, personajele încep să facă ce vor ele și povestea te duce în direcții la care nu te așteptai. Exact asta mi s-a întîmplat și mie și mi s-a părut și foarte interesant, și foarte amuzant.

Nu pentru că nu credeam, dar nu înțelegeam cum poate un personaj să-ți dicteze el ce să scrii, deoarece tu ar trebui să controlezi narațiunea. Și a fost educativ, într-adevăr, să văd că un personaj care are vocea lui face exact ce vrea. Tu nu poți să-i impui nimic. Își hotărăște și soarta, și forma în care vrea să-și spună povestea. Și asta a fost foarte interesant, ca experiență, pentru mine, pentru că eram într-o situație în care îmi era foarte clară în cap povestea, îi auzeam vocea, știam ce vrea să spună, însă nu știam cum să redau asta sub formă de literatură.

A fost riscant, dar și pentru asta îi mulțumesc foarte mult editoarei mele, Eli Bădică, pentru că m-a susținut constant. Ea s-a luptat chiar și cu cei de la tipografie, care i-au trimis înapoi primul draft și i-au spus că era o problemă cu fontul, că era prea mic sau prea mare, ceva nu era în regulă. Nu aș fi reușit să fac acest lucru singură și am apreciat foarte mult disponibilitatea ei de a mă ajuta să dau voce acestui personaj mult prea cotropitor pentru a-l putea controla. Am auzit vocea lui Teo și încă mai scriam ca Teo și la doi ani după ce cartea deja ieșise și trecuse valul. Și mi-atrăgea Eli Bădică atenția: „Vezi că aici vorbești ca Teo, revino-ți! 

„În Asia comunitatea este mai importantă decît individul” 

În februarie 2020, începuturile pandemiei v-au prins pe drumul Japonia – Vietnam, iar atunci ați și scris textul „Cu mască, fără mască” în care povestiți cum v-a prins vestea despre Covid-19 între Tokyo și Saigon. Apoi ați declarat că un an mai tîrziu, ați făcut drumul invers și ați descoperit că pandemia din Asia nu are nicio legătură cu cea din Europa. Cum explicați diferențele dintre modul în care ați trăit pandemia în Asia și pe cea din Europa? 

Printre explicațiile pe care am încercat să mi le dau, cred că cea mai importantă și fundamentală este că, în Asia, comunitatea este mai importantă decît individul. Nu sîntem deloc într-un univers individualist, așa cum ne regăsim în Europa, Statele Unite sau în Occident, în general. Și atunci, fiind mai importantă comunitatea, a fost mult mai ușor de lucrat cu oamenii, adaptarea asta la ce se întîmpla, la restricții. S-a întîmplat mult mai repede și lin. Masca, ca să dau un exemplu, era deja o chestie comună în multe țări din Asia. Ei poartă mască atunci cînd sînt răciți să nu îi îmbolnăvească pe cei din jur și asta nu a fost un șoc. Și tot felul de reguli din acestea. Mi-am dat seama că dinamicile erau diferite, în general, nu doar într-un caz de panică și de boală. Acolo, individul nu contează, ci grupul.

Ați menționat că experiența din Japonia v-a dat acel „knock-out” care v-a redirecționat către literatură, oferindu-vă libertatea de a scrie exact așa cum simțeați. Cum a schimbat această experiență viziunea dumneavoastră asupra scrisului?

Mi-am dat seama că scrisul e vindecător. Știu că spun un lucru care deja poate suna banal și nu sînt singura care spune asta; cred că mulți autori simt așa. Nu reușeam deloc să scriu despre cercetarea mea din Japonia în termeni academici, nu reușeam să mă fac înțeleasă. Mergeam la conferințe și îmi aduc aminte că încercam să explic ce am făcut la Tokyo și ce se întîmpla și se uitau oamenii prin mine pur și simplu. Și normal că la un moment dat ajunge să te frustreze, pentru că ești ca în situația unui traducător care nu reușește să traducă deloc. Practic, asta face un antropolog, traduce o cultură înspre alta, iar eu nu reușeam să mă fac înțeleasă. Prin scrierea literaturii și a acestui roman, am încercat să fac această experiență puțin mai cinematografică. În primul rînd, m-am gîndit că, dacă această carte are sens pentru cititor și, după ce o parcurge, rămîne cu ceva și înțelege ce înseamnă o astfel de experiență, cum ar fi să mergi în Japonia, atunci am reușit. Și asta mi-a făcut foarte bine la momentul respectiv, pentru că eram într-o situație dificilă, precară. Eram în burnout și eram cît de jos poate să fie un om din toate punctele de vedere. Faptul că am reușit să scriu această carte a fost în sine o reușită. Doar pentru că am reușit să scriu și să mă fac înțeleasă.

Experiența din Japonia v-a redirecționat către literatură. Ați renunțat definitiv la scrisul academic în favoarea literaturii?

Am renunțat aproape de tot. Pînă prin 2015-2016 am continuat să public și să predau ce aveam în lucru, dar în ultima vreme nu am mai scris antropologic deloc. Cel puțin de dinainte de pandemie nu am mai scris articole academice. Predau rapoartele de cercetare, dar nu mă mai interesează partea asta de publicații, de reviste de specialitate, cărți scrise în limbajul ăsta antropologic. Pur și simplu nu mai pot. Acum, că am descoperit literatura, mi-e foarte greu.

Privind în urmă, ce ați învățat din procesul de scriere a propriilor povești?

Cred că să nu mai fiu atît de atașată emoțional de propriile texte. Bine, a fost și ăsta un proces și a durat mult timp. Am înțeles că aceste cărți, odată ce sînt gata, nu ne mai aparțin. Niciuna dintre aceste trei cărți nu e a mea. Este o carte care, odată ce e gata și pleacă în lume, e pe cont propriu și nu mai poți să faci nimic pentru ea decît să-i dorești tot binele din lume. Cam asta se întîmplă cu orice tip de text. Scrii și ești pregătit sau nu să-l faci public. În momentul în care rămîi atașat emoțional de el, cred că e foarte complicat, pentru că, bineînțeles, nu are cum să placă la toată lumea. Pe Goodreads, primul rating la Teo de la 16 la 18 a fost o stea, cu comentariul: „De necitit”. Dacă rămîi atașat emoțional de aceste texte, poți să înnebunești sau să ajungi să nu mai scrii nimic și să te afecteze foarte tare, iar acesta e lucrul pe care l-am învățat cu greu, e adevărat, și în timp. 

Scurtă biografie

Raluca Nagy este antropolog român și scriitoare de literatură de ficțiune și de non-ficțiune. Din 2005, a publicat texte de popularizare a antropologiei, eseuri și povestiri în majoritatea revistelor culturale din România.

A obținut licența în economie, urmată de masterat în antropologie culturală la SNSPA București și două doctorate: unul în antropologie, la Universitatea Liberă din Bruxelles, și altul în sociologie, la SNSPA. În prezent, este lector asociat la Universitatea din Sussex și Universitatea Hokkaido din Japonia.

Raluca Nagy a debutat în 2018, cu romanul Un cal într-o mare de lebede, la Editura Nemira, care i-a adus premii importante. Al doilea roman al său, Teo de la 16 la 18, a fost nominalizat la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură 2022, an în care a primit una din Bursele și rezidențele Cărturești.

***

Fotografii: Arhiva personală Raluca Nagy