RADU VANCU: „Poezia e doar unul dintre modurile de autovindecare pe care le-a găsit specia”

O ceașcă de cafea amară și liniștea dulce a unei cafenele din Copou au creat o ambianță în care au încăput și ușoare emoții pentru interviul cu Radu Vancu, un om cu sensibilitatea înscrisă în ADN. Din lumea artei literare, o lume în care poezia salvează vieți, tipărește destine și aduce laolaltă spirite înrudite, Radu Vancu, poet, scriitor, traducător, profesor vorbește în acest interviu despre întîlnirea sa cu poezia, despre proiectele sale și importanța scrisului, despre poeți cu realizări mari sau despre cei care sînt abia la început de drum.

Care a fost momentul cînd v-ați numit prima dată poet?

S-a întîmplat foarte demult de fapt, în copilăria mică, într-un mod foarte straniu. Nu aveam niciun scriitor în familie, niciun om care să fi făcut facultate de niciun fel. De fapt eram o familie simplă. Tata era muncitor, mama țesătoare. Răspundeam la întrebările obișnuite din copilărie, cînd te întreabă unchii, bunicii, prietenii de familie ce te faci cînd ești mare. Spuneam: „Vreau să mă fac poet.” Adică nu vreau să mă fac. Mă fac. Era o certitudine bizară și nu eram foarte clarificat cu mine însumi. Ce înțelegeam prin poet? Voiam, evident, niște texte care să rimeze.

Îmi aduc aminte că prima carte de poezii din biblioteca noastră de familie a fost o ediție a Pastelurilor lui Alecsandri, dar pe asta am luat-o premiu, poate chiar în clasa întîi. Eu citeam de de la 4 ani, 3 ani jumate, dinainte de clasa întîi. Deci, eu știam că vreau să fiu poet înainte să avem prima carte de poezie în bibliotecă și e foarte ciudat. M-am gîndit și eu de mai multe ori. De ce voiam să fac asta? Ce anume așteptam de la poezie? Îmi e destul de greu să răspund, dar cert este că am vrut de foarte mic să ajung poet și încă vreau.

În opinia dumneavoastră, care este rolul poeziei?

Are mai multe roluri. Unul e cel pe care-l joacă față de tine, cel care scrii. În principiu ar trebui să regleze niște tensiuni care există în tine și care sînt nerezolvate. De fapt, textul de pe hîrtie este rezultat al acelor tensiuni. Sigur că e riscant să faci asta. Uneori, dimpotrivă, poate acutiza acele tensiuni și poate să le deregleze atît de tare încît să devină autodistructiv. Există poeți confesionali americani, generația aceea confesivă din jurul anilor ’50, care așa au vrut să folosească poezia, ca un soi de psihanaliză autoaplicată, și toți au sfîrșit rău, fără excepție: Anne Sexton, Sylvia Plath, John Berryman, Robert Lowell, poeți absolut formidabili. Berryman, de exemplu, chiar a ținut un jurnal freudian de autoanaliză și asta l-a distrus, pentru că psihanaliza făcută fără asistență specializată e riscantă. Poezia înțeleasă ca un fel de psihanaliză lirică e riscantă. Deci, în primul rînd, poezia ar trebui să te regleze pe tine, dar nu întotdeauna o face. Uneori poate să aibă efectul advers.

În al doilea rînd, poezia trebuie să aibă o funcție similară pentru cititor. Eu sînt foarte recunoscător scriitorilor care și-au folosit mințile și inimile pentru a construi atîta frumusețe pe hîrtie. Consider un privilegiu uriaș faptul că poți intra într-o librărie sau într-o bibliotecă și acolo, pe rafturi să găsești cele mai bune inimi ale speciei, cele mai bune creiere ale speciei transformate în cuvinte și așteptîndu-ne să ne vorbească și să ne aline și să ne anestezieze și, uneori, în cazuri rare, chiar să ne vindece. Și în al treilea rînd, poezia are un rol și față de comunitate sau față de specie, nu doar față de poet, nu doar față de cititorul izolat, ci față de comunitate, ca întreg. Nu e întîmplător, cred eu, faptul că toate culturile de pe lumea asta s-au construit comunitar prin literatură, s-au autodefinit prin literatură. O națiune, spune Max Weber (Karl Emil Maximilian „Max” Weber- sociolog german, n. r.) „e o comunitate de memorie și de sentiment”. Ori literatura e cea care construiește cel mai eficient comunități de memorie și de sentiment. Pe scurt, astea sînt cele trei funcții esențiale ale poeziei: față de poet, față de cititorul izolat, individual și față de comunitatea largă de cititori, față de comunitatea interpretativă largă pe care o coagulează și pe care o transformă într-o comunitate de memorie și de sentiment.

„La mine era vanitate”

Ați pomenit într-un interviu că vă ardeați o dată pe an textele pentru că erau sentimentale. De ce credeți că ați simțit nevoia să distrugeți acea parte din dumneavoastră? Nu regretați că ați făcut-o?

Nu, nu regret. Erau texte foarte proaste. E adevărat că atunci cînd le-am scris nu simțeam că sînt proaste. Le-am scris cît am putut eu de bine. Dar în adolescență mai ales, noi încercăm să ajungem artiști, încercînd să devenim noi înșine, cum spune undeva Goethe. Asta era vorba lui favorită: „Devino ceea ce ești.” Era o vorbă pe care Goethe o luase de la Heraclit (Heraclit din Efes, filosof grec presocratic, n.r.) și în care credea mult. Și eu cred că avea dreptate. Toți încercăm să devenim ceea ce sîntem deja, dar n-am ajuns acolo. Cam așa era și cu poemele astea. Ele încă nu erau poezia pe care voiam eu să o scriu. Făcusem cu cît de multă bună credință, cu cît de mult profesionalism puteam eu acele poeme, dar, după o vreme, după șase luni, după opt luni, la finalul anului constatam că erau cuvinte moarte. Erau cuvinte care nu aveau în ele nici un pic de frumusețe, care nu reușiseră să capteze nimic care să vorbească nici măcar cu mine, darămite cu alt cititor. Și atunci le ardeam fără regrete. Apoi am citit mai încolo că Rilke (Rainer Maria Rilke, autor austriac, unul din cei mai semnificativi poeți de limbă germană, n.r.) făcea ceva cu adevărat impresionant. La finalul fiecărui an, de Revelion, Rilke ardea poemul pe care îl socotea cel mai bun poem scris în anul acela, ca un sacrificiu. Îl ardea sperînd că i se va da înapoi în anul care urmează înzecit. La mine nu era ceva de genul ăsta. La mine, pur și simplu, era o încercare de a șterge urmele rușinoase ale încercărilor de a deveni poet. La mine era vanitate. La Rilke era un gest de adevărat artist.

Ați fost îndrăgostit de o fată în clasa a VIII-a. Ce poezii i-ați scris?

Chiar mai devreme de clasa a VIII-a. A fost o dragoste care m-a ținut. M-am îndrăgostit de ea cînd eram în clasa a VI-a și într-a VIII-a eram încă îndrăgostit cu adevărat. I-am scris poeme multe, proaste, evident. Dar ei îi plăceau. Din fericire, nu se pricepea la poezie. Era o fată foarte deșteaptă. Şi foarte frumoasă, evident, dar foarte deșteaptă. Citea literatură, asculta muzică, cînta. Dar din fericire sau poate din caritate, poate din bunătate nu spunea că sînt proaste. Pretindea că-i plac poemele. Erau ceva genul Alecsandri, pline de diminutive, foarte declarative, foarte rimate, evident, și cu prozodia respectivă. Ele au fost integral distruse.

Mult mai tîrziu, la facultate, Camelia, colega mea de atunci și soția mea de acum, a reușit să ascundă niște poeme, un caiet pe care eu am crezut că l-am ars. Am fost convins că l-am ars și mi-l arăta mulți ani mai încolo și acesta a rămas. E singurul lucru care a rămas din distrugerile mele, singura „potențială victimă salvată”. Tot proaste sînt, deși ele sînt scrise deja pe la începutul facultății, dar cumva nu mai simt nevoia să le distrug. Sînt okay cu gîndul că am fost cîndva un poet atît de ridicol. Mă emoționează. Într-un fel, pentru mine aproape că nici n-are importanță dacă oamenii produc versuri bune sau rele atunci cînd scriu. Mă emoționează gîndul că ei cred în frumusețe, că noi credem în frumusețe. Faptul că un om încearcă din răsputeri să scrie poezie sau să facă muzică sau să picteze și o face ani la rînd, uneori decenii la rînd, fără să producă nimic valabil, pentru mine e foarte emoționant. Și într-un fel, mă emoționează mai mult poeții slabi care scriu decenii la rînd, decît poeții care au ajuns buni și își fac arta de decenii la rînd. Există un destin al unui poet rus care mă emoționează, un prieten al lui Pușkin, Küchelbecker (Wilhelm Küchelbecker, poet romantic și dramaturg rus, n.r.). Küchelbecker era un tip cultivat, un om care știa ce e literatura bună, un prieten adevărat, un om foarte fidel prietenilor lui. A fost arestat pentru că au complotat împreună împotriva țarului, a refuzat să își toarne prietenii și a făcut multă închisoare pentru asta. Küchelbecker încerca să devină un poet la fel de bun ca Pușkin, ca marii lui prieteni. A scris toată viața. Nu i-a ieșit. Și în închisoare a scris ultimul lui poem înainte să moară, „Viețile poeților ruși”. E un poem destul de scurt, de vreo 30 și ceva de versuri, în care rezumă viețile poeților ruși sinuciși, asasinați, întemnițați, cu destinele lor blestemate, distruse, mai ales de politic. Acesta e singurul lui poem extraordinar. S-a străduit 30 de ani să scrie poezie bună și a reușit să scrie 30 și ceva de versuri cu adevărat foarte bune. Și mă emoționează cînd mă gîndesc la el. A avut forța să scrie decenii la rînd, sperînd că poezia o să vină la el și, uite, Poezia a venit. Forța lui morală, credința lui în frumusețe mă emoționează mai mult decît a poeților care au fost mari de la început.

Cum credeți că ar putea poezia „să salveze” sau „să cicatrizeze” ?

Noi, oamenii, sîntem ființe vulnerate. Toți trecem prin lucruri care lasă răni. Întîmplările lasă răni. Cuvintele lasă răni. Avem cu toții experiențe dureroase și încercăm să găsim moduri de a face rănile să se cicatrizeze, să se vindece, ca să putem înainta în propriile noastre vieți. Poezia e doar unul dintre modurile de autovindecare pe care le-a găsit specia și, într-un mod ciudat, funcționează. Am văzut de mai multe ori cum cuvintele, nu doar cele din poezie, cuvintele noastre de zi cu zi sau cuvintele din literatură pot funcționa ca niște anestezice. Convingerea mea e că fac asta pentru că ele, cuvintele, sînt un mod destul de eficient inventat de noi, oamenii, pentru a capta frumusețea. Ele sînt niște captatoare de frumusețe care folosesc frumusețea asta într-un fel care, repet, nu sînt sigur că vindecă. Nu știu dacă am văzut un om vindecat complet prin literatură. Dar anesteziează și, uneori, reușesc să diminueze și durerea și infecțiile ulterioare ale rănilor.

„Am încercat de la o carte la alta să fiu stilistic diferit, să produc în alte moduri cîtimea de frumusețe”

Care a fost cel mai dificil moment din cariera dumneavoastră și cum ați depășit acea situație?

Ha, ha. (Rîde) Eu nu simt că am o carieră și nu știu dacă se potrivește cu încercările astea de a construi obiecte din cuvinte care să vorbească și altor oameni. N-am suferit cînd s-au scris cronici negative despre textele mele, cărțile mele. Nu simt că am avut vreodată un moment dificil în încercarea de a scrie. Au fost momente cînd nu puteam să scriu, asta da. Acelea au fost dureroase. Dar nu sînt legate de ceea ce s-ar numi carieră sau de receptare publică. Dificultatea a venit doar pentru că eu singur, cu mine, în fața caietului sau apoi în fața laptopului simțeam că nu mai pot folosi cuvintele în așa fel încît ele să producă frumusețe pentru mine și pentru altcineva. Sau le puteam folosi numai într-un fel în care nu făcusem deja și asta nu mă interesa. Eu am încercat de la o carte la alta să fiu stilistic diferit, să produc în alte moduri cîtimea de frumusețe, bruma de frumusețe pe care pot s-o fac, altfel decît în cartea anterioară. Uneori s-a întîmplat să nu pot face asta imediat. De exemplu, după Frînghia înflorită, o carte din 2012, nu mai puteam scrie poezie decît ca acolo, ca în Frînghia înflorită și asta nu voiam. Nu acceptam. Căutam un alt mod de a face poezie și vreo șase, șapte luni, opt luni poate, nu am reușit. Atunci am început să scriu în jurnal, încercînd să găsesc o ieșire de acolo. Am găsit-o, am scris și o altă carte de poezie. Am continuat jurnalul pînă astăzi. Din 2012 pînă astăzi țin neîntrerupt jurnal. Am scris apoi un roman care s-a dezvoltat cumva din jurnal. Deci, într-un fel, blocajele astea s-au rezolvat. Nu-mi dau seama dacă au fost cu adevărat niște lucruri rele. A fost chinuitor cîteva luni să nu pot scrie, dar pe de altă parte, căutînd insistent frumusețea, convins că ea există și așteaptă de la mine efortul de a o vedea, pînă la urmă ea a venit.

Majoritatea lucrărilor dumneavoastră sînt autobiografii în care vă expuneți cele mai profunde gînduri și amintiri. Nu vă este teamă să fiți „transparent”?

E într-adevăr dificil să ieși în lume așa. Dificultatea cea mai mare am simțit-o, nu în poeme sau în proză, ci cînd am publicat jurnalul. Pentru că la poezie, la proză mai ai scuza ficțiunii. Noi știm că nu e ficțiune sau, mă rog, este, tehnic vorbind. Dar și în ficțiune e vorba tot despre omul din noi. Însă la jurnal nu mai ai nici măcar scuza asta. La jurnal nu mai poți spune: „Știi, e ficțiune.” La jurnal ești pur și simplu într-adevăr, vorba lui Baudelaire (Charles-Pierre Baudelaire, poet francez, eseist, critic de artă, n.r.), Mon coeur mis à nu (Inima mea dezvăluită). Acesta e un test pentru un scriitor. Ai curajul să faci asta, poți pretinde că începi să fii scriitor. Și asta i-aș sfătui pe toți oamenii care vor să scrie. Să se ducă în zonele cele mai complicate ale minților, ale inimilor, în zonele în care se simt cel mai inconfortabil, despre lucrurile acelea să scrie. Acesta-i primul test, ai curaj să scrii despre ele. Al doilea test, ai curaj să le citești altcuiva și al treilea test, ai curaj să ieși cu ele în lume. Și dacă faci lucrurile astea și ieși în lume, atunci probabil că ai și curajul necesar pentru a pentru a fi scriitor.

Iașul, „unul dintre locurile prin care frumusețea intră în lume”

Cînd ați cîștigat în 2019 Premiul FILIT pentru cartea dumneavoastră, Transparența, ați spus că v-ați îndrăgostit de orașul Iași. Care e povestea din spatele acestei afirmații?

Am venit prima dată Iași în anul II de facultate, în ’98, cînd am venit la Colocviul Eminescu și frumusețea Iașului m-a lovit foarte puternic. Îmi aduc aminte de enorm de multă lumină. Îmi aduc aminte anticariatele de pe Lăpușneanu, care erau mult mai dezordonate decît acum, și că am plecat cu cinci – șase plase de cărți împreună cu Camelia. Am folosit, ca în fiecare an, toți banii de premiu. Îi foloseam cumpărînd cărți din Lăpușneanu. Deci, cumva se întorceau tot în comunitate.

Mi-au plăcut atît de mult și Iașul și energia Colocviului Eminescu și tinerii, foarte tinerii scriitori pe care îi întîlneam aici și cu care m-am împrietenit, care erau colegi din țară, din Iași – Doris Mironescu, Bogdan Crețu, Antonio Patraș sau Angelo Mitchievici, de la Constanța, pe care tot aici l-am cunoscut, încît mi-am spus că trebuie să revin în orașul acesta. Cîtă vreme trăiesc, măcar o dată pe an să revin la sursa asta de frumusețe extraordinară. Mai era și cultul meu pentru Eminescu, pe care îl am și astăzi și pe care-l simțeam foarte prezent aici, în Iași, în genul acesta de lumină hipnotică a Iașului. Apoi ceilalți poeți pe care i-am cunoscut cu vremea aici, de la Acosmei pînă la Brumaru să zicem, ca să fac așa o verticală diacronică, îmi arătau că orașul acesta e unul dintre locurile prin care frumusețea intră în lume. Frumusețea își alege niște locuri prin care să intre în lume și prin unele orașe, o știm cu toții, intră mai eficient decît prin altele. Iași poate că e orașul din România cel mai eficient în a aduce frumusețe pe lume. Dacă te uiți în toată istoria lui, cam asta a făcut de fapt. Am spus așa, într-un fel mai melodramatic, dar cred că Iașul e exact capitala frumuseții din România și asta am simțit atunci și s-a amplificat cu fiecare venire și revenire la Iași. Apoi s-au născut instituțiile acestea, tot ale frumuseții în fond, care sînt instituții literare, fundamentale pentru toată România. Mă gîndesc la Polirom și la FILIT, două platforme esențiale ale literaturii și ale frumuseții în România, care n-au cum să nu te aducă la Iași.

De ce ați dedicat acel premiu poetului Emil Brumaru?

Fiindcă Brumaru e unul dintre enorm de puținii poeți paradiziaci ai literaturii române. În general, literatura se scrie din traumă. Literatura catalizată de traumă trece singură în pagină, cumva, ca sîngele printr-un tifon. Se îmbibă în pagină precum sîngele în pansament și noi, cititorii, empatizăm mult mai ușor cu literatura scrisă la suferință sau despre suferință. Cînd citim de cineva care suferă mai mult decît noi, ne mai consolăm. În schimb, literatura scrisă „pe fericire”, cum se spune, e mult mai greu de trecut în pagină și aproape imposibil să empatizezi cu ea.

Brumaru, de la început pînă la sfîrșit, a fost un astfel de poet al paradisului. Iar el nu era un tip scutit de suferință, scutit de zona întunecată. A fost internat la Socola, a suferit de depresie toată viața lui, de depresie clinică, care se cerea tratată ca atare și, cu toate acestea, producea extraordinar de multă lumină din scrisul lui. Asta mă face să țin atît de mult la la scrisul lui Brumaru și de asta am ales să-i dedic Transparența care, într-un fel, e tot o încercare de a ieși din suferință și de a merge spre lumină, adică de a orienta scrisul către acel paradis luminos în care Brumaru ajunsese de la început și se instalase parcă fără efort. Deși știm cu toții că asta e o iluzie. Întotdeauna se plătește cu mult efort ajungerea acolo.

„Literatura mea e tata îngropat sub florile astea de cuvinte”

De ce mereu această continuă schimbare în scrierile dumneavoastră? De ce nu vă puteți limita la un singur stil?

Există două feluri de artiști: unii care își găsesc de la început vocea și apoi o adîncesc. Mircea Ivănescu, de exemplu, de a cărui poezie eu sînt hipnotizat din ‘97 încoace, e un astfel de poet, care debutează gata maturizat, cu vocea inconfundabilă a marii lui confesiuni politice găsită și apoi toate volumele pe care le publică nu fac decît să delimiteze și mai precis teritoriul și să-i precizeze relieful tot mai net, pînă la configurația lui impresionantă. Sau Bacovia. La Bacovia e destul de puțină variație. În orice caz, prin comparație cu Arghezi să zicem, aproape că nu există. Deci, există mari poeți care scriu pe o singură voce, cu o singură poetică și există apoi cazurile celelalte: polimorfii, pluralii. Arghezi, să zicem, sau Ezra Pound.

Tipologia presupune și cealaltă fațetă, cea a omului care la fiecare carte încearcă să construiască altfel frumusețea. Eu nu știu de ce. Probabil că niciunul din familia asta nu alege. Nu e o alegere deliberată. Bacovia nu și-a spus dinainte: „Eu o să scriu, o să configurez o singură voce, o să configurez o singură poetică”, după cum Arghezi probabil nu și-a zis: „Eu în toate cărțile mele o să încerc să fiu diferit și o să încerc să hașurez toate zonele posibile ale poeticității”. Așa cum te naști cu ochi albaștri sau cu o anumită configurație biologică, tot astfel te naști și ca poet, într-una dintre cele două tipologii. Deci, nu e ceva ce mi-am propus. Pur și simplu mi se pare că aș fi un scriitor leneș, dacă aș repeta de la o carte la alta ceva ce am făcut deja. Mi se pare că e o datorie a mea față de pluralitatea frumuseții. Dacă frumusețea e atît de plurală, atunci și scrisul meu se cuvine să fie plural în descrierile, în aproximările pe care i le face.

Nu ați putut scrie poezii despre moartea tatălui dumneavoastră timp de șapte ani. Care a fost momentul declanșator, cheița care a deblocat acea poartă ca să nu vă mai gîndiți la acel „animal de lemn” (referință la poemul „Amintire pentru tatăl meu”, 2010) și să puteți scrie în sfîrșit?

Nici acum n-am o explicație foarte limpede de ce a fost nevoie de atîta timp. Tata a murit în ’97. Eu am scris primele poezii despre sinuciderea lui în 2004, după șapte ani. Între timp îmi apăruse prima carte de poezie despre Camelia, care nu are decît într-un singur poem o aluzie la moartea lui. În rest, sînt poeme jucăușe, luminoase cred, de parcă el n-ar fi murit. E foarte straniu de ce refuzam, în scris cel puțin, să admit asta, să recunosc că e mort. Faptul că n-am scris despre el, mort atîta vreme, șapte ani, poate că i-a întîrziat înmormîntarea sau poate într-un fel, asta a fost înmormîntarea în sufletul meu. În inima mea a durat șapte ani să accept, să admit, să vreau să-l înmormîntez și să încep să scriu despre el. De atunci încoace, probabil că scrisul meu îl înmormîntează întruna. Cineva caracteriza muzica lui Chopin ca fiind „tunuri îngropate sub flori”. Într-un fel, literatura mea e tata îngropat sub florile astea de cuvinte, florile funerare de cuvinte, care sînt poemele mele și toată literatura mea.

Cum a prins viață ideea de a coordona proiectul Muzeul digital al romanului românesc?

Asta nu a fost ideea mea. Au fost prietenii și colegii mei de la Facultatea de Litere: Andrei Terian, Ștefan Baghiu și Vlad Pojoga. S-au întîlnit cu cei care coordonează primul laborator digital humanities din lume, cel de la Stanford, gașca de profesori crescuți în jurul lui Franco Moretti, una dintre figurile centrale în digital humanities, care aveau un proiect de digitalizare a romanului american. Ce înseamnă, de fapt, un astfel de proiect. Începe cu faptul banal de a scana o carte, apoi cu faptul mai complicat de a extrage metadate din ea.

Metadatele presupun o sumă de informații pe care le ceri tu din cartea respectivă și aici intervine partea complicată. Ce extragi dintr-un roman, dintr-o suită de romane, din toată istoria romanului românesc, atunci cînd construiești această colecție de pdf-uri? Pentru că e vorba de întrebările pe care le pui, ce consideri tu că e relevant și e important să stabilești asta cînd începi scanarea propriu-zisă. Am convenit că ne interesează informații despre mediu, despre profesii, despre geografia din roman, despre întîmplările istorice reflectate în roman, despre genul personajelor și așa mai departe. Apoi poți luîndu-ți eșantioane mai mici, să observi lucruri legate chiar de romanul respectiv. De pildă, Vlad Pojoga a făcut un studiu despre cine vorbește în Ion și de cîte ori. Rezultă o hartă a relațiilor din roman, așa cum sînt ele configurate prin dialog. Apoi te poți juca cu harta respectivă. De pildă, dacă-l elimini pe Ion, harta rămîne neschimbată. Dacă îl elimini pe Titu Herdelea se schimbă ceva mai mult de o treime din hartă. De fapt, esențial în romanul Ion este Titu Herdelea.

Sînt genul acesta de lucruri pe care tehnologiile digitale, le fac posibile și care te ajută să reconfigurezi întreaga istorie a romanului românesc. Cel mai spectaculos lucru pe care l-am descoperit făcînd Muzeul digital a fost că în secolul XIX, 74,6% dintre romane erau deja urbane, deși critica românească crezuse in corpore că ele sînt rurale. Am ajuns la postbelic deja. Acum intervine problema drepturilor de autor. Asta ne face să înaintăm atît de greu. Dar în trei ani cred că vom putea să îl facem public. Deci, vom dezvolta genul ăsta de proiecte pentru că eu cred că sînt esențiale pentru maturizarea studiilor literare românești.

Cum integrați tehnologia în procesul de predare și cum credeți că această influențează educația literară în rîndul studenților?

Eu sînt atît de bucuros că există smartboard! Tehnologia nu e dușman al literaturii, cum cred unii dintre noi. Tehnologia n-a fost niciodată, de fapt, dușman al artei. Ar fi prea lung acum răspunsul să-ncep să mă refer la Marshall McLuhan (filozof canadian, fondator al studiului teoriei media, n.r.). Dar, într-o frază, e inevitabil să o fac. McLuhan a arătat că inventarea unui nou mediu de transmitere a informației a catalizat în mod decisiv toată gîndirea umană, implicit gîndirea artistică. Mediul prin care se transmite o informație este mesajul. Video-poemele sînt absolut spectaculoasele. Ele nu puteau exista în absența tehnologiei. Există Insta-poeți, unii dintre ei mai buni, iar alții mai slabi, care vînd enorm de multe exemplare, pentru că poezia s-a adaptat de minune la acest mediu al vitezei.

La predare e același lucru pentru un profesor. Dacă știi să folosești tehnologia pentru a-i aduce pe copii mai aproape de adevărul și frumusețea artelor, ea este un mare avantaj.

„Poți salva oameni de la moarte, folosind cuvinte”

Care sînt criteriile dumneavoastră principale atunci cînd evaluați o operă literară?

Răspunsul e complicat pentru că fiecare text literar își cere propriile criterii, să zic așa. Simplificînd, dacă vei judeca un text romantic cu criterii realiste, îl distrugi. Tu trebuie să îți adaptezi criteriile la natura textului pe care îl ai sub ochi și, de fapt, asta e dificil. Să intuiești natura textului respectiv și intuind o să găsești literele adecvate. Dar simplificînd mult, aș spune că pentru mine criteriul esențial e intensitatea. Nabokov spune deseori în cursurile de literatură: „Citim cu șira spinării”. Sînt foarte multe mărturii ale reacției fizice la text, la frumusețe. Borges (Jorge Luis Borges, romancier, poet, eseist argentinian, n.r.) are o conferință numită chiar așa „Frumusețea ca senzație fizică”. Deci, atunci cînd un text, un poem, o muzică, un tablou, un film îmi dă reacția asta fizică, pe care eu prima dată o simt ca pe un soi de căldură în stomac, oarecum asemănătoare cu căldura pe care o simțeam pe vremea cînd beam alcool – și de asta cred că se și legau la mine intensitatea alcoolului cu intensitatea literaturii – atunci știu că am de a face cu un poem real. Acesta-i criteriul fundamental, intensitatea și căldura-n stomac, ca expresie fizică a acelei intensități.

Cum încurajează PEN România (organizație non-guvernamentală a scriitorilor, editorilor și traducătorilor, reprezentând filiala românească a PEN International, cea mai veche și mai mare asociație din lume a scriitorilor) noile generații de scriitori și activiști literari?

Eu mă bucur să văd că în PEN România intră oameni tineri. Noi nu sîntem o organizație foarte amplă. Avem aproximativ 150 de membri. E un club. Așa se și cheamă oficial, PEN Club România. Procedura presupune că o dată pe an, la adunarea generală din noiembrie de la Tîrgul de carte Gaudeamus primim și un număr de membri noi. Dar mă bucur enorm că în acest număr mic de membri pe care-l admitem anual se găsesc scriitori tineri care vor ei să vină. PEN România pare pentru ei interesantă, în vreme ce Uniunea Scriitorilor din România nu este o organizație interesantă pentru ei. Nimeni din tinerii scriitori nu vrea să intre în Uniunea Scriitorilor și asta e trist.

Probabil că la PEN România ce îi atrage e și partea asta activistă, cum spune și întrebarea dumneavoastră, partea de activism, care presupune a folosi cuvintele pentru a genera schimbări în social. Lucrul cel mai spectaculos care se întîmplă la PEN, nu doar în România, ci în toate organizațiile din lume, este faptul că poți salva oameni de la moarte, folosind cuvinte. Asta am văzut-o din 2016 sau 2017, de cînd sînt eu în PEN România. Am văzut oameni salvați de la moarte de cuvinte, oameni condamnați la moarte pentru că au spus un banc cu Mahomed într-o cafenea din Arabia Saudită. Și prin intervențiile PEN către cei care conduc acest stat s-a reușit comutarea sentinței la început la 800 de lovituri de baston, administrate în 16 ședințe de a cîte 50, ceea ce tot moarte ar fi însemnat. Apoi s-au obținut peste cîțiva ani eliberarea acestui om, care acum trăiește în Statele Unite.

Sau vorbesc de poeți curzi, de poeți din Turcia, de scriitori din Afganistan. Numai anul trecut PEN România a obținut scoaterea din Afganistan a peste 100 de scriitori și jurnaliști care fuseseră condamnați. N-am reușit să-i salvăm pe toți. Doi au murit. Dar faptul că poți salva oameni din zone complicate ale lumii doar folosind cuvintele e partea cea mai importantă pentru care PEN România merită să existe.

Pe lîngă această luptă pentru scriitori și jurnaliști închiși în urma încălcării dreptului lor la liberă exprimare, noi avem și o secțiune în PEN dedicată scriitorilor – femei, women writers. Avem o secțiune în PEN prin care încercăm să dăm voce minorităților abuzate, agresate, reduse la tăcere în toate părțile lumii și cred că asta îl face interesant pentru scriitorii tineri. Cred că scriitorii tineri simt asta, simt că literatura lor poate și trebuie să producă schimbări în social și în politic, pentru a include cît mai multe părți ale umanității care au fost excluse pînă acum de la participare la viața publică. Literatura trebuie să însemne și asta, o voce care să includă, de fapt, cît mai multe voci.

Cînd Mircea Ivănescu a fost întrebat: «Ca cine ați vrea să scrieți, domnule Ivănescu? », acesta a răspuns: «Ca Mircea Cărtărescu». Acum vă întreb eu: Ca cine ați vrea să scrieți, domnule Vancu și de ce?

A fost foarte curajos răspunsul lui Mircea Ivănescu. Îmi aduc aminte că eram la Biblioteca Universitară din Sibiu, acolo unde ne țineam cenaclul nostru studențesc. Era anul ’98, asta e sigur, și l-a întrebat cineva, alt student, ca cine ar vrea să scrie. Și el a răspuns rapid, după o secundă sau două de gîndire: „Ca Mircea Cărtărescu”. Eu mi-am dat seama încă de atunci că e o întrebare foarte crudă, care sugera că el nu scria cum voia. Era un act de cruzime. Cu toate acestea, Ivănescu nu s-a arătat rănit, deși sînt sigur că a fost și a răspuns cu genozitatea asta extraordinară, spunînd: „Ca Mircea Cărtărescu”, un om care era mai tînăr decît el cu 25 de ani.

Așa că și eu aș răspunde la fel. Aș vrea să scriu ca oamenii mai tineri decît mine cu 20, 25 de ani. Știu eu, Cătălina Stanislav sau Toni Chira sau foarte tinerii poeți care încep acum să scrie și care construiesc deja lucruri absolut admirabile în poezia lor. M-aș bucura să pot scrie ca ei. Sigur că nu o să fiu niciodată în stare. Dar e o lecție și în răspunsul acesta al lui Ivănescu, și în felul în care Angela Marinescu, poetă extraordinară, învăța de la tinerele ei admiratoare în fond, poetele mai tinere decît ea cu 20, 30, 40, uneori 50 de ani. Învăța din scrisul lor și a transferat din scrisul lor în propriul ei scris și scria în rînd cu ele, ținea pasul cu ele, cu o forță formidabilă. E o lecție asta. Să înveți mereu de la cei mai tineri decît tine și să lași scrisul tău să se hrănească din energia lor colosală.