Şi-a pierdut complet vederea la vîrsta de 11 ani. Este scriitor, poet și radiojurnalist, realizator al emisiunii „Ochiul interior”, de la Radio România Actualități, o emisiune despre nevăzători, ce se bazează pe ideea deplinei egalităţi de şanse informaţionale. Săptămîna aceasta, Radu Sergiu Ruba a fost invitat la Iași, pentru a susține conferința cu titlul „De la sistemele de scriere în imagini la alfabetul nocturn. Inventarea alfabetului universal Braille”, în cadrul căreia a vorbit despre alfabetul universal Braille, despre evoluția istorică a sistemelor de scriere, și, în final, a realizat o demonstrație de scriere practică în Braille. A fost o ocazie să discutăm, pentru a înțelege mai bine lumea nevăzătorilor.

Ați afirmat la un moment dat că lumea nu se sfîrşeşte odată cu dispariţia luminii din viaţa omului, referindu-vă la persoanele nevăzătoare. Ce mecanisme se schimbă în felul în care acestea percep și înțeleg realitatea?

M-am referit la persoanele care își pierd vederea după ce au o memorie vizuală deja formată. Asta nu se poate întîmpla la orice vîrstă. De pildă, dacă îți pierzi vederea la 3 ani, ai intrat în viața conștientă ca nevăzător. Este vorba de un anumit număr de ani și după o anumită experiență. Memoria vizuală face ca imaginea lumii să persiste nu chiar în toate datele sale cromatice, originale, ci într-o aproximație cromatică. Tendința este ca memoria imaginilor să tindă către sepia, către fumuriu, către alb. Nu neapărat cenușiu și nu neapărat negru. În orice caz, lumea orbilor nu este întunecată, asta e o prejudecată teribilă. Îmi dau seama că oamenii obișnuiți nu pot să-și dea seamă că lucrurile stau așa. Pentru cel care nu a văzut niciodată, problema luminii nu există, așa cum nu există nici problema întunericului. Jorge Luis Borges spunea: „Cel care are memorie vizuală trăiește într-o ceață luminoasă”.

Iar celelalte simțuri compenează lipsa vederii.

Sînt două simțuri care compensează lipsa vederii. De fapt trei – două sînt simțuri și al treilea este dimensiunea spirituală. Mai întîi auzul, nu că este mai bun, dar devine selectiv. Iar, bineînțeles, în compensație se formează simțul tactil. Pe de o altă parte, se ascute foarte mult memoria. Nu pentru că memoria respectivă este antrenată în eforturi de natură intelectuală, prin studiu, ci prin faptul că trebuie să ții minte unde ți-ai pus obiectele, cum le-ai aranjat. Trebuie să ții minte voci, dacă te deplasezi cu bastonul singur, și mulți o fac singuri, trebuie să ții minte repere în mediul urban.

Dumneavoastră sînteți jurnalist nevăzător. Un paradox în sine, pentru că un jurnalist trebuie să vadă realitatea obiectiv.

Realitatea obiectivă poate să fie și o vulpe și o gîscă. Important este să înțelegi realitatea, astfel că un jurnalist poate să fie nevăzător. Am lucrat și în presa scrisă multă vreme și am investigat tot felul de cazuri, care se evaluează în primul rînd logic. Acolo unde era vorba de descripție, nu mă amestecam. Adică acolo unde, pentru a stabili adevărul, trebuia să faci o descriere, să vezi mediul, spațiul, acolo eu nu interveneam.

„Ochiul interior”, o emisiune săptămînală, marca Radio România Actualități, despre nevăzători, ce promovează ideea deplinei egalități de șanse informaționale. Emisiunea a reușit ce și-a propus?

Aproape tot ce și-a propus. Dacă ar fi fost o emisiune de mai mare dimensiune sau care să fie transmisă televizat, ar fi reușit foarte multe. Dar a reușit foarte multe și pînă acum, inclusiv să scoată niște oameni din situații dificile, să-i salveze de acte de discriminare ale unor instituții, mai ales în relațiile de serviciu pe care le-au avut. Și cînd s-au făcut interviurile respective cu ei, oamenilor li s-a făcut dreptate, înainte de a sesiza alte instituțiile care se ocupă de discriminare.

Ce rol au avut în formarea dvs anii ’70, pe vremea cînd realizați emisiuni la staţia de radioficare a internatului şcolar, sub genericul „Vocea Departamentulu”?

O importanță foarte mare; visam să ajungem jurnaliști, radiojurnaliști sau altfel de jurnaliști încă de pe atunci. Lucrul acesta a fost deosebit de important, însă o influență specială au avut posturile de radio occidentale, erau reperele noastre. În romanul meu, Semnătura indiană, este vorba de așa ceva. Între 1964-1971, în țară era un mediu social extrem de liberal din multe puncte de vedere. Foarte multe informații au fost cenzurate brusc, în 1971, printr-o decizie absolut aberantă a lui Ceaușescu și care nu era necesară. În acele condiții s-a format spiritul nostru de comunicare, căci aveam la dispoziție acea stație, aveam muzica noastră înregistrată, care ne plăcea. Ascultam Radio Europa Liberă și Vocea Americii și ne-am gîndit să facem și noi un post de radio. Nu numai că făceam acel post de radio, cu știri locale și cu tot felul de articole pe care le citeam noi în Braille la microfon, dar ne jucam și de-a ziariștii. O dată pe săptămînă sau o dată la două săptămîni, în spațiul nostru din internat, în dormitorul nostru numărul trei, aveam un ziar care se numea „New York Times”, care se muta în Braille și fiecare avea bîrfa lui și tot felul de cancan-uri.

„Artiștii nu l-au părăsit pe om”

Ați făcut la un moment dat o observație: „Cei mai buni, echilibrați și vizionari politicieni sînt artiștii. Nu doar Ronald Regan și Volodimir Zelenskii au fost actori, ci și Karol Józef Wojtyła, viitorul Papă Ioan Paul l II-lea, în studenție. Istoria e scrisă și de oameni ai scenei”. Ce le lipsește actualilor șefi de stat?

Nu pot să spun ce le lipsește, dar pentru că ai pus această întrebare, o să fac o legătură. În secolul 20, unul dintre gînditorii francezi, nu știu exact care dintre ei, dintre cei care au format curentele filosofice din Franța în anii ’70-’80, a spus un lucru – că în secolul 20, politicienii l-au părăsit pe om, diplomații l-au părăsit, poate chiar și oamenii bisericii. Singurii care nu l-au părăsit au fost scriitorii, în general artiștii, dar mai ales scriitorii. Literatura este arta cuvîntului, și poate să intervină în favoarea sau defavoarea cuiva. Artiștii nu l-au părăsit pe om și au exprimat care sînt dorințele și frustrările lui.

„«România Educată» nu rezolvă aproape nimic”

Ce lucruri mai sînt de făcut pentru a uşura viaţa persoanelor nevăzătoare din România?

Sînt foarte multe de făcut. Sînt niște domenii care deocamdată sînt nerezolvate, cum ar fi partea tehnică. Calculatoarele au voce artificială, în fiecare dintre ele limba română încă nu e perfectă. Nu are defecțiuni, dar mi-ar conveni să fie perfectă și ca statul român să investească în așa fel încît o firmă dintre cele care se ocupă de sinteza vocală să o perfecționeze și în limba română. Lucrul acesta să se facă în România. S-a încercat de multe ori, dar nu s-au găsit fonduri. Eu, cîtă vreme am condus Asociația Nevăzătorilor din România, am reușit să construiesc o clădire, pe care am numit-o „Centru de reabilitare pentru cei care își pierd vederea la maturitate”.

Pentru copii se fac foarte multe, școli speciale, școli obișnuite. Ei, într-un fel sau altul, sînt recuperați, integrați, formați. Dar pentru persoanele adulte, care își pierd vederea într-un accident, la 35 de ani, de exemplu, nu există nici o soluție. Am construit acest centru și am dorit ca el să fie acreditat, cu specialiști, așa cum se întîmplă în toată lumea. Pentru că aceste centre sînt construite în cadrul organizațiilor de specialitate. De ce? Atunci cînd vine un om cu vederea pierdută la 35 de ani, să vadă că acolo, în organizația respectivă, există oameni ca el, dar care au reușit.

Cum apreciați proiectul „România Educată”? În ce măsură este integrat conceptul de educație inclusivă în învățămîntul românesc?

Educația inclusivă nu este o soluție, un panaceul universal, așa cum este văzut astăzi. Educația poate să fie după cum e format copilul – sau se formează în învățămîntul special, sau în învățămîntul obișnuit. Eu, referindu-mă la învățămîntul pentru cei cu deficiențe de vedere, spun că în școlile speciale se studiază curriculum național, nu există diferențe de curriculum față de școlile obișnuite. Ele se numesc speciale într-un mod mai mult sau mai puțin abuziv. Eu am fost inspector în Ministerul Educației patru ani după Revoluție. Atunci am interzis să se pună eticheta specială sau pancarta pe frontispiciul școlilor. Se știa ce deficiențe sunt înăuntru, pentru că speciali sînt și ăia care au probleme cu mintea. Deci, în condițiile acestea, sînt foarte multe de făcut.

„România Educată” nu rezolvă aproape nimic. Educația inclusivă nu este soluția pentru cei cu deficiențe de vedere, cei care doresc să învețe în învățămîntul special pot să rămînă acolo, cei care vor să meargă în învățămîntul obișnuit, pot să meargă acolo. În învățămîntul special există un avantaj foarte mare. La ora actuală, școlile sînt foarte dotate de către stat cu aparate. Fără tehnologie, nevăzătorii nu pot avea acces la informații. Pe de altă parte, e un fenomen psihologic care nu se înțelege în afara mediului persoanelor cu deficiențe de vedere. Există o perioadă în viață cînd oamenii trebuie să se simtă egali, pentru că în învățămîntul obișnuit el va simți întotdeauna diferența față de ceilalți colegi, în defavoarea lui. Nu este o pregătire a profesorilor în modul în care să procedeze cu acești elevi, iar o altă chestiune lipsă a proiectului, care este gravă, este că nu se prevede o formare profesională pentru toate tipurile de dizabilitate. Nu există formare profesională aproape deloc, după terminarea clasei a 8-a. La deficiențe de vedere există formare profesională post-bacalaureat, fiziokinetoterapie și o mică școală de informatică la Buzău.

„Alfabetul Braille a avut un rol important în pregătirea școlară, în educație, în formarea profesională”

„De la codul de scriere în imagini la alfabetul nocturn” și inventarea scrierii universale Braille, care este un bun comun. Modul în care comunică aceste persoane, prin intermediul alfabetului Braille, e fascinant.

Ei comunică prin intermediul alfabetului Braille așa cum toată lumea comunică prin intermediul unui alfabet scris. Nu este atît de actual și eficient ca altădată. Actual pentru citit este calculatorul cu sinteză vocală, voce artificială, care transformă textul în voce. Ai texul în calculator, iar el ți-l citește, îți povestește orice fel de roman pe care îl ai în memoria calculatorului. Toată lumea trebuie să cunoască un alfabet care să fie al lui, pe care să-l practice, să-l construiască vizual. Și observ pe el că sînt numai două simțuri care asigură accesul la alfabet – văzul și pipăitul. Pentru că, a-ți citi eu ție un text nu înseamnă că tu ai acces la un alfabet pe care-l rostesc eu. Auditiv nu este vorba de acces la alfabet. Alfabetul Braille a avut un rol important în pregătirea școlară, în educație, în formarea profesională și are în continuare un rol extraordinar de important. Trebuie să-l știm înainte de a trece la informarea pe baza vocii artificiale. 

Într-o societate cu standarde de normalitate, cum putem învăța sau cum să adoptăm o atitudine corectă față de persoanele nevăzătoare, cu dizabilități, astfel încît nici una dintre părți să nu simtă că greșește undeva?

În momentul în care intră în legătură cu un nevăzător, îl întrebi de ce are nevoie sau cum să procedeze în situația cutare. Dacă îl întâlnești în stradă, îl întrebi daca are nevoie de ajutor, și el spune da sau nu. Atît de simplu.

Repere biografice

Radu Sergiu Ruba a absolvit Facultatea de Limbi Străine (franceză-engleză), Universitatea din București.
A fost inspector în Ministerul Educației și consilier al ministrului Muncii.
A condus Asociația Nevăzătorilor din România.
A debutat în literatură în 1983, cu volumul de poeme Spontaneitatea înțeleasă.
În 1993 a primit premiul Ministerului Afacerilor Externe al Franței la Festivalul Internațional al Nuvelei Francofone, ediția 1993.
În 2008, a primit Ordinul Meritul Cultural al României, în grad de cavaler. Romanul său O vară ce numai apune a fot premiat de Academia Română.
Din anul 1992 este realizatorul emisiunii Ochiul interior, la Radio România Actualități.
Romanul său Semnătura indiană, apărut în anul 2021, a fost nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România în anul 2022.