Înainte să devină scriitor, Radu Părpăuță a fost profesor de ţară, bibliotecar, documentarist, ghid turistic, traducător şi ziarist. Din 2014 este titularul rubricii săptămînale de proză scurtă „Praful de pe tobă” pe LiterNet. Scrie, de asemenea, cu regularitate, și în „Ziarul de Iași”. L-am provocat, în interviul de mai jos, la un dialog despre metehnele lumii de azi și ale literaturii.

De ce credeți că viața satului este interesantă pentru niște cititori născuți și crescuți la oraș?

Păi, uite, eu, ca cititor de la țară, sînt foarte interesat de literatura lui Mircea Cărtărescu, de pildă, care-i din buricul tîrgului București. De ce nu ar fi interesați și el și alți orășeni de literatura mea, care-i „mai de la brazdă”? Vorbesc despre oameni, despre stările, gîndurile și sentimentele lor. Fie că-s de la Pocreaca, fie că-s din Nebraska, oamenii sînt cam la fel. Oedipi, Anne Karenina sau regi Lear se nasc și-n ultimul sătuc de pe lumea asta.

De ce nu scrieți despre viața orășenilor?

Am scris și scriu despre citadini. Sînt născut într-un sat de lîngă Iași, Tomești, și am trăit mai tot timpul, o viață de om, între cele două localități: Iași și Tomești. Am publicat un roman, Moartea vine pe Bahlui, cu acțiunea plasată în oraș și cu orășeni. Acum am terminat de scris alt roman, cu titlul provizoriu Serile în cătunul Păcurari, dar va mai dura cîteva luni ca să-l „bibilesc”, în care scriu despre Iașii în primii ani de după Decembrie ´89. Sigur, criticii literari, mai ales după apariția cărții Rămas-bun, de la Polirom, care cuprinde povestiri cu tematică rurală, s-au referit mai mult la acestea. Doamna profesoară Elvira Sorohan chiar mă sfătuiește discret în „Convorbiri literare” să-mi respect chemarea: aceea de povestitor rural cu tentă lirică, povestitor care practică o osmoză între livresc și oral. I-aș răspunde că lumea aceasta, a țăranului tradițional, nu mai există; exista parțial în vremea copilăriei mele, iar comunismul i-a dat ultima lovitură.
Tot defulîndu-mă și refugiindu-mă în lumea veche țărănească, risc să mă condamn singur la o literatură vetustă. Nimeni sau aproape nimeni nu mai scrie despre aceste lucruri astăzi. Se pare, totuși, că am cititori pentru o astfel de literatură. Tot doamna Sorohan scrie că impun prin povestirile mele o stare de bine natural, necontrafăcut, care place cititorilor. Iar Bogdan Crețu, în „Observatorul cultural”, îmi dă ceva curaj cînd scrie că lumea aceasta veche despre care scriu nu s-a schimbat în esența ei.
Concluzionînd, scriu și despre sat, și despre oraș, dar scrisul meu, în general vorbind, are un program, zic eu, consecvent: acela de a ajuta tradiția lui Sadoveanu, Creangă și Păstorel să meargă mai departe. Încerc să resuscitez și să conserv, în maniera mea, apropiată de tradiție, dar singulară, identitatea unei anume lumi: limbajul, mentalitățile, simbolurile, credințele. Asta și în literatura mea „orășenească”. Cititorii vor spune dacă am reușit sau nu.

Ați menționat într-un interviu că nu doriți succes, că nu doriți ca oamenii să vă acorde atenție, dar acest lucru se întîmplă. Cum vă descurcați cu faima? Vă considerați un om de succes?

Eu faimos? Hai să fim serioși! Faimos este Becali sau cei care apar seară de seară pe ecrane, plătiți cu jdemii de euro, tratînd subiectele la modă, cei care plac „canaliei de uliți”, cum spunea Poetul. Iar în lumea literară, ca să fii faimos, trebuie să faci, de pildă, precum Dinescu: să vii cu taraful în direct, să pîrpălești mici la grătar și să dai vin de butuc (am băut și eu odată „Vinul lui Dinescu” – un vin tare prost) la lansări de carte. Mersi, nu vreau așa ceva. Vreau doar să fiu citit. Asta da. În rest, trăiesc destul de retras, nu frecventez lumea literară, nu mă interesează premiile, iar tîrgurile de carte, lansările de carte le consider ca un rău necesar. Na! Am spus-o. Sper să nu citească vreun editor de-al meu ceea ce am spus aici. Am cîțiva prieteni scriitori în mijlocul cărora mă simt bine, atît. Cultiv doar familia și relațiile de familie și pe oamenii în mijlocul cărora trăiesc, oameni care nici nu prea știu cu ce mă ocup.

„M-aș distanța eu de comunism, dar nu se distanțează comunismul de noi”

V-ați distanțat de subiectul comunism? Am observat că evitați acest subiect.

M-aș distanța eu de comunism, dar nu se distanțează comunismul de noi. Și asta nu numai la noi. Neocomunismul, sub forma corectitudinii politice, este astăzi în floare, se întinde ca pecinginea în lumea asta „globali-toantă”. Este adoptat pe nesimțite de mulțimi. Azi nu mai sînt necesare crimele staliniste, de pildă, ca să se instaureze neocomunismul global. Dar aceasta este o problemă tare complicată, trebuie tratată separat, nu într-un interviu.
Nu, nu evit subiectul „comunism” în literatura mea. Numai că în povestirile mele nu arăt comunismul în nuanțele lui sumbre. Cred că a trecut vremea aceea, a romanelor lui Sălcudeanu (n.r. – scriitorul Petre Sălcudeanu), Buzura (n.r. – scriitorul Augustin Buzura) sau Marin Preda, cu „dezvăluiri” din „obsedantul deceniu”. La fel, a trecut vremea de imediat după ´89, cînd Stere Gulea făcea niște filme înfricoșătoare despre perioada comunistă. Astăzi, la atîția ani după, cred că, în literatură cel puțin, putem privi lucrurile mai relaxați.

Cînd și cum a fost ultima discuție despre politică pe care ați purtat-o cu cineva?

Dragă Elena, trebuie să spun că mi-e silă și mi-e scîrbă de discutat politică. Mi-e silă de milioanele de Mitici care trăncănesc zi de zi despre politică, că mi-e silă de presa care împușcă cu gloanțe oarbe despre politică, ca un subofițer nebun care trage în toate părțile, fără țintă, cu idei sărace sau aiuristice, fără orizont, doar pentru defulare, că mi-e silă să-mi fac faimă și să adun like-uri pe Facebook cu subiecte pe teme politice, cum fac atîția.
Îmi dau seama că tinerii care vor citi aici pot să reacționeze negativ. Ei sînt mai reactivi, sîngele le circulă mai impetuos prin vene. Din ´90 încoace am scris mereu despre politică, m-am zbătut, am sperat și… nimic. Totul e ca-n bancul acela cu evreul care s-a rugat la Zidul Plîngerii vreme de 60 de ani. O reporteriță îl abordează pentru a-i lua un interviu. „De când veniţi la Zidul Plângerii?”. „Aproximativ de 60 de ani”. „De 60 ani! Şi pentru ce vă rugaţi?”. „Mă rog ca evreii, creştinii şi musulmanii să trăiască în pace. Mă rog să nu mai fie războaie şi să dispară ura dintre oameni. Mă rog să nu mai fie foamete nicăieri în lume …”. „Şi ce simţiţi după 60 de ani?”. „Parcă aş vorbi la pereţi”. Lăsînd gluma la o parte, aș spune, în concluzie, că în politica noastră soluțiile sînt numai două: 1. mersul la vot. 2. ieșitul în stradă. Restul e gîlceavă stupidă de semidocți și sfertodocți și țopenie tupeistă feisbuchistă.

Lansarea volumului Rămas-bun, la Librăria „Orest Tafrali”

„Presa și traducerile au contribuit mult la formarea mea ca scriitor”

Ați mărturisit că sursele dumneavostră de inspirație sînt marile modele literare. Credeți că dumneavostră ați ajuns un model? Dacă nu, cum vi se pare această idee?

Nu cred că sînt un model literar. La drept vorbind, nici nu mă prea interesează chestiunea asta. Dacă o să ajung un model, o să vă spun la următorul interviu.

Ați precizat că nu îi aveți la inimă pe scriitorii temporari, pe acei scriitori care nu scriu constant, dar și dumneavostră ați fost în locul lor la început. Ce viziune aveați atunci și cum s-a schimbat de-a lungul timpului?

Nu pot să spun că nu-i am la inimă, iar „scriitori temporari” este o sintagmă inadecvată pe care, probabil, am scăpat-o în iureșul de cronicar sportiv al vorbirii mele. Într-un articol pe care l-am publicat în „Ziarul de Iași” scriam despre profesiunea mea de credință ca scriitor. În articolul „Scrisul” vorbeam despre faptul că scrierea literaturii îți mănîncă toată viața. Scrisul și gîndul la scris îți ocupă tot timpul, te devorează, nu te lasă ziua, îți omoară nopțile, te chinuie în tren, în taxi, în parc și vai! la serviciu, peste tot, clipă de clipă, zi de zi. Scrisul îți aduce bucuria cîtorva clipe de grație, cînd plutești în spații celeste, dar este și o damnare. Scrisul are partea lui de mister fericit, dar te și însingurează și îți cere mari sacrificii. Te vămuiește în primul rînd pe tine, dar îi sacrifici și pe cei din jurul tău – soție, copii, prieteni. Iar dacă te înconjoară oameni înțelegători, ești oarecum salvat, rămîi numai cu remușcările, așa ca bătrînul savant din „Fragii sălbatici”, vechiul film al lui Ingmar Bergman. Însă, dacă te cuprinde patima scrisului într-un mediu ostil, vai de tine! E o tragedie!
Din acest punct de vedere, mă detașam în acel articol de cei care fac literatură ca o distracție, un hobby împotriva plictiselii – îți place într-o zi și în alta nu, așa cum îți plac niște sandale azi, iar mîine le lași uitate în dulap. Ăștia-s „scriitorii temporari”. Nu am nimic cu aceștia pentru că fiecare are dreptul să scrie literatură. Mai mult, am convingerea că orice om trecut prin ceva școli și inteligent poate scrie poezie sau un roman. Mulți chiar o fac. Cred că viitorul, în ritmul stahanovist în care se desfășoară acum lucrurile, e ăsta: ai învățat alfabetul, poți fi literat! În ritmul ăsta de „mahalagism literar” vor începe să scrie romane și preșcolarii. Și să ne amintim de o vorbă a lui Sancho Panza: „Bun venit, năpastă, dacă vii singură”. Vreau să spun că după cum se insinuează mieros, dar asfixiant, corectitudinea politică, va veni și altă năpastă. Criticii literari români ai viitorului este posibil să egalizeze în cuget și simțiri pe Radu Aldulescu, bunăoară, cu o pixereasă de romane telenovelistice, pe extraordinarul Cristian Fulaș, autor aproape necunoscut, cu vreun teleast care se apucă din plictiseală de literatură, pe Emil Brumaru cu un epigramist cu nume de ceafă de porc la cuptor, trăitor tot în Ieșul nostru cel urgisît, creator de asociație literară și care face săli pline de cititori. Asta-i, frate! Așa a fost dintotdeauna. Pe vremea lui Pușkin și Lermontov erau mai „prizați” autorii de mistere în genul lui Eugène Sue, iar pe timpul lui Eminescu insignifiantul Petrino făcea furori între cucoane cititoare.
Acum, să răspund la partea a doua a întrebării. Pot să spun că m-a mînat ideea scrisului încă din copilărie. Prin clasa a VIII-a, profesoara mea de matematică, doamna Zvorișteanu, citindu-mi o compunere pe temă liberă, mi-a spus că am talent și că trebuie să merg pe linia asta. La fel mi-a zis și doamna Tărăntuș, profesoara de limba română. Prin toate școlile prin care am trecut am fost îndrăgostit de profesoarele de română. Mai tîrziu mi-am dat seama că, de fapt, eram îndrăgostit de literatură. Am scris mereu, dar nu arătam nimănui ce scriu. La cenacluri nu am mers din același sentiment de rușine amestecat cu teamă. Dar și teama intră în legile omenești. Federico Fellini spune undeva că „un om fără teamă este un prost”.
După „îngrămădeala” din Decembrie ´89 m-am apucat de presă cu mare pasiune, iar apoi de traduceri, tot cu mare pasiune. Și vreau să spun aici, în paranteză, că presa și traducerile au contribuit mult la formarea mea ca scriitor. Spun asta ca un sfat pentru tinerii cititori ai acestei reviste, poate că unii vor să scrie literatură.
Mai publicam cîte o povestire pe ici, pe colo. Prietenii mei de inimă mă sfătuiau să scriu mai multă literatură. Pînă la urmă mi-am dat seama că destinul nu ți se dă cadou, trebuie să muncești, să te lupți pentru el. Dacă nu-l cauți, nu vine el la tine, dar cînd vine, ajunge și rămîne. Așa că l-am căutat și l-am găsit.

Cît de mult contează limbajul într-un text sau într-un discurs?

Enorm. Limbajul este totul, după mine. Apelez în textele mele la oralitate, dar numai aparent este oralitate. Este un efort livresc de realizare a unui limbaj în siajul lui Creangă, Negruzzi sau Sadoveanu. Încerc să revitalizez limbajul acesta. Chestiunea nu e lipsită de primejdii, risc un mimetism déjà vu.
Un critic a spus că literatura mea este și un pariu cu posibilitățile limbii actuale. Da. Poate o să ziceți că mă laud, dar socot că proza mea numai aparent este ușoară, săltăreață. Dimpotrivă, este densă, cerebrală, iar toate acestea vin dintr-un rafinament al limbajului. Lucrez mult și mereu la acest stil.

Care sînt regulile pe care le aveți în vedere cînd scrieți?

N-am reguli. Uite așa, vine de undeva, nu știu de unde.

De ce instrumente ar fi nevoie pentru a scrie proză scurtă?

De un pix și ceva hîrtie. Sau scrieți direct pe computer. Eu scriu cînd așa, cînd așa. Vorbind serios, repet aici ce am mai spus. Mai greu scrii povestiri scurte decît roman. Povestirea te încorsetează prin forma ei, prin scurtimea ei, care nu-ți permite să bați cîmpii. Eu așa cred.

„În literatură, ca și în dragoste, nu ai nevoie de mulți sfătuitori”

Dacă ar fi să vă luați de la capăt cariera de scriitor, unde ați face o schimbare?

Numai învinșii în viață regretă ce au făcut. Eu nu regret nimic. Nu vreau să schimb nimic. Îmi iubesc și greșelile trecute. Și trebuie să-ți spun că au fost multe. Însă cred că trebuiau să fie.

Sînteți foarte activ pe Facebook. De ce credeți că lumea vă apreciază postările?

Da, mi-am găsit o jucărea care-mi place: Facebook-ul. Combin pe Facebook postarea de texte literare cu postarea textelor de altă factură: bancuri, glume, luări de poziție în chestiuni de interes public. Poate că datorită acestor ultime postări am atîția cititori. Eu însă, să spun drept, îi apreciez în primul rînd pe cei care îmi citesc textele literare. Așa mi-am făcut și prieteni adevărați pe Facebook, nu numai friends de Facebook.

Cum credeți că e mai bine: ca tinerii să citească orice, fără discernămînt sau să nu citească deloc?

Să citească, să citească, să citească! Și din cărțile proaste poți învăța. Iar după un timp apare și discernămîntul în alegerea cărților. Sigur, unii, săracii, rămîn la nivel de Sandra Brown, alții la nivel de Coelho și Dan Brown, alții sar sus, la Borges (n.r. – Jorge Luis Borges – cel mai important romancier al secolului al XX-lea) și John Cheever.

Ce sfaturi aveți pentru tinerii aflați la început de drum în orice domeniu?

Un singur sfat pentru cei interesați să ajungă literați – să-și caute modele în marii creatori, nu în autorii de bestselleruri, nu în cei cu succese efemere. Asta dacă vor să fie scriitori adevărați.
Însă, ca să fii cît mai în față la masa scriitoricească, să ai succes la „canalia de uliți” de care pomeneam, trebuie să ai sau să-ți confecționezi o biografie de mare autor: cît mai „crazy”, cît mai ieșită din albie, ba chiar albie de porci. Să ai mai multe neveste, pe care eventual să le bați, să consumi „iarbă”, să ai amante în toate colțurile țării, să apari la emisiuni TV de scandal, să folosești cît mai des denumirile neaoșe ale organelor genitale și altele asemenea. Lumea proastă pune botu’ la chestii din astea!
Cei cu adevărat buni își vor găsi singuri drumul, dacă au ceva de spus în sufletul lor. Fără toate cele de mai sus. N-au nevoie de sfaturi. Mai mult, să se ferească de prea mulți sfătuitori fără calitate. Sfătuitorii mulți sînt ca în bancul de la Radio Erevan: „Întrebare: Se poate face dragoste în Piața Roșie? Răspuns: Da, dar veți avea cam mulți sfătuitori”. În literatură, ca și în dragoste, nu ai nevoie de mulți sfătuitori.

Mică biografie

Radu Părpăuţă s-a născut în 1955 în Iaşi. Este absolvent al Facultății de Rusă-Română a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A fost, pe rînd, profesor de ţară, bibliotecar, documentarist, ghid turistic, ziarist, iar acum este prozator, traducător şi publicist freelancer. A tradus peste 50 de volume la edituri de prestigiu (Polirom, Institutul European), a fost redactor-şef al revistei „Timpul”. Este autorul volumelor Moartea vine pe Bahlui, Învierea muţilor, Povestiri vechi şi nouă.

Sursă foto cover: www.facebook.com/r.parpauta.9