Aflat în Iași, pentru a participa la Tîrgul de carte „Librex”, între o conferință și o lansare de carte, Radu Paraschivescu și-a făcut timp și pentru a răspunde la cîteva întrebări despre ultima lui carte lansată, despre oamenii din politică și despre „traficul de conștiințe”. În toată agitația specifică unui tîrg, acesta a vorbit calm și așezat despre aceste subiecte care pare că îi sînt pe plac.

Am citit că titlul celui mai recent volum „În lume nu-s mai multe Românii„ reia un vers dintr-o poezie din anii ’80 a lui Victor Tulbure. Ce semnificație are acesta alături de subtitlul – „planetei noastre asta i-ar lipsi” – dat de dvs.?

Titlul este o glumă, firește, și parte din el este contribuția lui Victor Tulbure, care a scris-o în vremuri foarte tulburi. A doua parte din el, adică paranteza alăturată lui Victor Tulbure, este contribuția mea. Victor Tulbure a scris atunci o poezie prolecultist pronunțată, în care avansa ideea, ca mulți alții, că nu mai este ceva comparabil cu România pe lume, că este țara cea mai frumoasă, cea mai bogată, cea mai urgisită de dușmani, de conspiraționiști și că oricine se naște în țara asta are un noroc neînchipuit de mare. Era un curent obligatoriu în epocă. Se scria la comandă, se scria despre patrie, partid și conducător, iar „În lume nu-s mai multe Românii” este o poezie scrisă cu semnul exclamării la fiecare strofă, special pentru a dicta niște recitări vitejești, puternice, pulmonare, în spectacole de tip „Cîntarea României”.
Paranteza mea semnalează un bemol la cheie, cum s-ar spune, adică bine că nu mai este încă una. Planeta asta are două Corei, are două Yemenuri, a avut și două Germanii la un moment dat. Dacă ar avea și două Românii, nu știu cît de ușor i-ar fi să le ducă pe amîndouă. Pînă la urmă, paranteza vine în contradicție cu titlul lui Victor Tulbure. Bine că nu sînt mai multe Românii, deși ele sînt mai multe. Paradoxal, fiecare dintre noi are România lui, și-o confecționează cum vrea, îi atribuie valorile, și calitățile și culorile pe care le preferă.

„Tratamentul ironic și satiric se potrivește cel mai bine României în care trăim de ani buni încoace”

Ați scris mult pe teme politice. Ce v-a determinat să faceți asta într-un mod amuzant și ironic și nu într-o notă serioasă?

Păi mie nu-mi stă bine cînd sînt serios. De fiecare dată cînd devin grav măcar pentru două minute lumea crede că am probleme de sănătate, o boală ascunsă sau camuflată. Registrul meu de expresie este în general, nu întotdeauna, dar în general un registru comun. Scriu și serios, cînd scriu romane cu acțiune petrecută în alte țări și în alte timpuri, dar altfel cred că tratamentul ironic și satiric se potrivește cel mai bine României în care trăim de ani buni încoace, de după ´90 să zicem, și în care a existat și există în continuare o ciocnire între așteptările noastre și realitate, între speranțele noastre și ce se întîmplă de fapt.
Pe de o parte e un scris de solidaritate cu alți oameni care cred că lucrurile nu se petrec bine în țară. Pe de altă parte, e forma mea de a lăsa în urmă un tip de posibil document pentru generațiile care vor veni. Le spuneți scrieri politice; nu știu neapărat dacă sînt scrieri politice. Unele dintre ele au, într-adevăr, subiecte luate de pe scena politică, dar ele nu sînt politice ca atare, nu cuprind o analiză politologică, o analiză de mentalități, de doctrine, ci pur și simplu decupează, de obicei, felii de realitate politică sau nu și le tratează printr-o gîndire ironică.

De unde a pornit această strădanie de a scrie despre greșelile politicienilor?

Dintr-o formă de exasperare, pe care am trăit-o la început mai rar, pe urmă din ce în ce mai des și acum o trăiesc în permanență. O exasperare legată de faptul că oamenii ăștia ne reprezintă, vorbesc în numele nostru, decid în numele nostru, ceea ce e și mai grav și ne reprezintă cînd ies din țară, în fața lumii. Or, e preferabil ca un om ce te reprezintă în afară să aibă o haină bine încheiată în ceea ce privește limba în care se exprimă. Ideal ar fi să știe și niște limbi străine, dar asta știm că se petrece destul de rar. Și atunci, „urzicat”, ultragiat de faptul că pe mine afară mă reprezintă Andrușcă și Daea și Grapini și alții, precum Dăncilă, am hotărît să-i prind în peniță, cum se spune. Adică să le fac niște portrete care să rămînă în urma mea și care să poată fi citite și ca exercițiu de amuzament, dar și ca semn al exclamării pentru deriva în care trăiește societatea românească și în primul rînd scena politică de astăzi.

„Există mici lumini care ne pot da speranța că nu avem de a face cu o involuție în ceea ce privește discursul public”

Ce vi se pare mai important la un om politic – să poată vorbi corect, din punct de vedere gramatical, sau să știe să facă politică?

Acestea două nu se exclud. Sînt lucruri care ar trebui să se completeze unul pe altul. Nu înseamnă că dacă ești agramat sau analfabet devii un politician strălucit. Nu. După cum nu înseamnă că dacă știi o gramatică impecabilă poți să faci politică de calitate. Sînt două lucruri diferite.
Preferabil ar fi ca politicienii să le aibă pe amîndouă, mai ales că mulți politicieni, în special din partidul de guvernămînt exhibă flamura asta a patriotsmului și a mîndriei de a fi român. Este o poveste în care eu nu cred cîtuși de puțin, căci a fi mîndru că ești român e totuna cu fi mîndru că ești pistruiat, cu a fi mîndru că ești stîngaci sau cu a fi mîndru că ai platfus. Astea ți-au fost date, tu nu ai făcut nimic ca să le obții, dar, pentru că se bate atît moneda pe patriotismul nostru strămoșesc, cred că una dintre primele forme de patriotism este să-ți înveți corect limba și să o practici la nivelul superlativ, dacă se poate, pentru că tu ești într-un strat superlativ al societății.

Se poate vorbi despre o evoluție sau o involuție a discursului public în ultimii ani?

Discursul public…. Există mici lumini care ne pot da speranța că nu avem de a face cu o involuție sau că, dacă există o involuție, nu este una galopantă. Există un Ovidiu Raețchi la PNL care face lucruri bune și de sprijinire a cărții, apropo, și propune anumite legi de ocrotire a cărții în România. Există niște oameni de la USR și de la Plus; l-am auzit pe Dan Barna vorbind, de exemplu, și pe alții din imediatul lui. Sînt niște oameni care se exprimă altfel, nu au nimic bolovănos în ceea ce vorbesc și, dacă ne-am lua numai după discursul lor, am fi cuceriți.
Altfel, dacă stăm să analizăm grosul politicienilor, constatăm că lucrurile arată din ce în ce mai rău. Adică, de unde acum 10-15 ani în urmă îl aveam pe Miron Mitrea sau pe Victor Ciorbea, acum îi avem pe Daea și Dăncilă și Grapini, unde picajul mi se pare de domeniul evidenței.

În ce măsură credeți că politicenii din ziua de astăzi au capacitatea de a înțelege ironiile care le sînt adresate?

Unii au, aici nu putem generaliza. Unii au umor, aveau și înainte. Eu m-am întîlnit cu Miron Mitrea înainte și mi-a făcut dovada pe viu că are umor. Alții sunt opaci, deci alții pur și simplu nu înțeleg, altora le vorbești degeaba în cheia ironiei, pentru că nu au acces la acest palier al discursului. Dovada cea mai bună am primit-o de la Petre Daea, care a venit anul trecut la Tîrgul „Gaudeamus” și mi-a dat și telefon să-mi mulțumească pentru că are și el un capitol în carte. Dumnealui credea că este de bine să apari în cartea aia, și bănuiesc că între timp îl va fi lămurit cineva din partid că nu e bine, dimpotrivă, e foarte rău.
Așa că, fără să generalizăm, doar pe ghicite, aș spune că peste jumătate din cei cărora le sînt adresate aceste ironii nu le pricep. Noroc că aceste cărți nu le sînt adresate lor. S-ar cuveni să ajungă și pe sub nasul lor, dar publicul care le citește are cu totul alt echipament intelectual.

Considerați că le înțeleg? Sau sînt imuni la ironii?

Sînt imuni prin două situații: unu – nu pricep și atunci nu ai ce să le ceri; doi- pricep și nu îi interesează. Și sînt destui în situația asta, în care ironiile cad de pe ei ca apa de pe penele gîștii. Sînt lucruri care nu îi ating, nu le afectează afacerile și atunci faptul că rîde cineva, într-o carte, de ei nu-i preocupă, mai ales că noi la cititul cărților stăm foarte prost în clasament. Și atunci, dacă o carte nu e citită de trei milioane de români, ci de cel mult 40.000 – 50.000, de ce să-și facă griji?!

„Etica este un moft la ora asta”

Cum se manifestă astăzi „traficul de conștiințe”?

Traficul de conștiințe se manifestă prin cumpărări de poziții publice, prin plagieri consimțite de doctorate. Avem situația revoltătoare în care un om se înscrie la doctorat într-o instituție care nu are voie să organizeze școli de doctorat, cum este Academia Națională de Poliție, mi se pare, își ia un cercetător științific sau îndrumător științific și plagiază din el, din îndrumătorul științific, care tace. Ceea ce înseamnă două lucruri: ori că nici nu a citit ceea ce a îndrumat științific, ori că a citit și a ascuns furtișagul. Că plagiatul este o formă de furt, cea mai josnică. Ăsta este trafic de conștiințe – fabricile de doctorate care scot doctori pe bandă rulantă. Oamenii care sînt semianalfabeți sînt rezultanta unui trafic de conștiință cu oameni din structurile universitare. Faptul că acești oameni ajung după în poziții de putere politică este tot o consecință a traficului de conștiințe.

Cum este afectată etica de către „traficul de conștiințe”?

Etica?! Păi etica se vede pusă între paranteze, nu știu dacă mai există, se dizolvă într-o asemenea situație. Iar termenul de etică, pe lîngă faptul că reprezintă o mare necunoscută pentru mulți dintre traficanții de conștiințe, este un cuvînt de care aceștia fac abstracție. Este ca la povestea cu ironia, mai bine ne facem că nu există.
Etica este un moft la ora asta, doar un puritan, doar un virtuos poate să mai facă astăzi recurs la etică. Ăsta este punctul lor de vedere și este un punct de vedere păgubos și dezonorant firește, iar etica, în condițiile traficului de conștiințe, încetează să apară, încetează să fie.

„Dacă cineva ne-ar opri să votăm, nu ne-am formaliza?!”

De ce este nevoie pentru a putea răsturna de la putere acest regim politic?

În primul rînd trebuie să cădem de acord că acest regim trebuie răsturnat. Eu cred lucrul ăsta, dvs. credeți lucrul acesta, mai sunt oameni în Iași și nu numai care cred lucrul acesta. Va trebui o votare asiduă în 26, ca să fie un fel de repetiție pentru celelalte votări care vor fi la anul sau mai știu eu cînd. Asta înseamnă un strop de hărnicie din partea fiecăruia, care ar trebui să simtă totuși această obligație de a pierde un sfert de oră pentru a pune o ștampilă, indiferent dacă afară e frumos, indiferent dacă iubita este sexi și așteaptă în pat într-o poziție indecentă; este timp pentru toate. Dar în duminica aia, frumos sau urît, soare sau furtună, omul trebuie să-și aloce un sfert de oră, că nu cred că durează mai mult, ca să pună o ștampilă și ca să poată apoi avea o speranță întemeiată, pentru că altfel sperăm în van.

De ce este important votul?

În primul rînd e un drept. Hai să privim lucrurile invers. Dacă cineva ne-ar opri să votăm, nu ne-am formaliza?! Cu bună seamă că da. Vom spune că ni s-a dat un drept fundamental, că nimeni nu are voie să facă așa ceva cu noi, că noi avem o voce care trebuie auzită. Ei bine, avem acum puterea să ne facem auzită vocea asta. A unora este mai puternică, a altora mai slabă, a unuia e pițigăiată, a altuia e baritonală, dar votul este expresia cea mai scurtă și cea mai pregnantă cîteodată a unei voci.

Casetă biografică

Radu Paraschivescu s-a născut pe 14 august 1960 în București. A absolvit cursurile Facultății de Filologie din București, secția Engleză-Franceză și apoi a lucrat ca profesor de limba engleză, bibliotecar și documentarist. În anul 1993 s-a angajat redactor de carte la Editura „Olimp”, după un an la „Elit”, iar după un altul la RAO. În anul 2003 s-a angajat editor la „Humanitas”.
Este traducător, publicist și autorul a numeroase volume, printre care Fluturele negru, Bazar bizar, Ghidul nesimţitului, Fanionul roşu, etc.
Din 2014 pînă în 2019, acesta a prezentat două emisiuni la postul de televiziune Digi 24, „Dă-te la o carte” și „Pastila de limbă”.