Petru Hadârcă: ,,Dacă există spirit de echipă, spectacolul poate fi jucat și pe o aripă de avion”

Petru Hadârcă este artistul desăvîrșit, este actorul din scenă, dar și spectatorul din sală. Directorul Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău vorbește deschis despre dragostea sa față de teatru, despre amprenta pandemiei asupra lumii teatrale, dar și despre lupta împotriva regimului sovietic și drumul parcurs spre renașterea națională.

 Ce v-a facut să vă urmați studiile la Institutul de Teatru „B. V. Şciukin” din Moscova și ce v-a determinat să vă reîntoarceți în Moldova?

Chiar visam să îmbrățișez meseria asta și cred că a fost un destin scris de Dumnezeu. În anul 1980, cînd am intrat la facultate, Teatrul „Luceafărul” din Chişinău avea nevoie de forțe tinere, de o generație nouă. Și era tocmai în anul cînd am absolvit școala din Sîngerei și la momentul potrivit pentru Teatrul „Luceafărul”, care selecta 25 de tineri pentru a face facultatea la aceeași școală teatrală pe care o absolviseră și Ion Ungureanu, Ion Șcurea, Ilie Todorov, Dumitru Caraciobanu și Valentina Izbeșciuc – generația de aur a „Luceferiștilor”.

Cum a influențat politica sovietică drumul d-voastră ca actor?

Imaginați-vă, în perioada sovietică noi în școală nu aveam acces, nu aveam voie și nici nu era studiată literatura română. Nu erau decît trei: Mihai Eminescu, Ion Creangă și Vasile Alecsandri. Și cînd am venit la Moscova, profesorii noștri ne-au adus literatura română. La Moscova am cunoscut acei dramaturgi pe care noi îi știam, dar erau interziși în Moldova – pe I. L. Caragiale, toată literatura clasica românească. Cînd ne-am întors, în 1985, am fost și într-o oarecare măsură pedepsiți, amenințați, pentru că eram pregătiți cu o altă viziune teatrală și cu alt bagaj acumulat timp de cinci ani.

Le-am și mulțumit profesorilor, unul din ei a fost Ion Ungureanu, unul din cei cinci regizori de teatru ai Uniunii Sovietice. I-am zis: „Mulțumesc, maestre, mulțumesc domnule profesor Ion Ungureanu pentru faptul că în anul 1980 am mers la Moscova moldoveni și în 1985, grație educației și școlii pe care am făcut-o, ne-am întors români”.

Iar cînd am venit la „Luceafărul”, deși am făcut facultatea la Moscova, am venit pregătiți cu spectacole în limba română, pentru că aveam pedagogi specializați în arta vorbirii care lucrau cu noi la accent, la pronunția corectă în scenă. În 1985, ministrul culturii, care era Constantinov Anton Sidorovici, un comunist înflăcărat, ne-a după prezentarea primului spectacol la el în cabinet și, foarte amenințător și agresiv, ne-a zis în rusă: „Să nu mai aud de azi înainte accent în cuvîntul «floare»; «lumină». Ce-i cu l-ul ăsta moale, așa românesc?”.

Eu mă bucur pentru voi, am toată admirația și toată dragostea pentru faptul că ați avut posibilitatea, după 1990, să faceți studiile în România, să faceți carte românească, ceea ce în perioada noastră era interzis; era interzisă memoria și era și condamnată la moarte.

Au fost etape cînd, pînă în anii ’90, era politică de rusificare în teatrele din Basarabia, în teatrele din Chișinău; toate repetițiile și discuțiile erau conduse în limba rusă. La orice ședință care se făcea în colectiv numai în rusă se vorbea, tot timpul era frică, precum sabia lui Damocles ce stătea deasupra capului nostru. Iar acuma ne bucurăm de libertatea cuvîntului, de libertatea gândirii, de libertatea de a crea și a monta liber în scenă.

Cînd v-ați lansat în mișcarea de renaștere națională?

Cînd a venit Gorbaciov a fost un dezgheț mai amplu. Dar chiar și în perioada cenzurii, scena era un refugiu pentru noi și încercam să strecurăm anumite ,,șopîrlițe” în spectacol, care treceau cenzura și nu erau observate.

În 1985, cînd ne-am întors de la Moscova, era pedepsit cel care doar se gîndea la tricolor. În scenă la noi, la „Luceafărul”, în spectacolul „Așteptîndu-l pe Godot” era un copac care înfrunzea o singură frunză micuță și era o bucurie, pentru că a înfrunzit un copac înghețat, mort. Și frunza aia era vopsită în tricolor. Toți spectatorii care au văzut acel spectacol zic și acum cu admirație că fost un început, un imbold de renaștere națională.

 ,,La casa părintească îmi încarc bateriile sufletului, energia pentru noi proiecte”

Vă propun să ne întoarcem în trecut. Ați menționat într-un interviu că ați avut o dispută cu tatăl dvs. din cauza faptului că doreați să vă faceți actor, el dorind să aveți o profesie mai serioasă. Mama v-a susținut pe drumul devenirii d-voastră?

Da, mama tot timpul. Da´ care mamă nu susține copilul, chiar și cînd greșește? Tații sînt mai hotărîți; eu i-am iubit și îi iubesc în continuare pe amîndoi. Pe tatăl meu l-am pierdut, maică-mea încă mai este în viață și încerc să o bucur măcar printr-un telefon, dacă nu reușesc des să ajung pe la casa părintească. Dar oricum, ori de cîte ori am posibilitatea, mă duc, pentru că acolo îmi încarc bateriile sufletului, energia pentru noi proiecte. Atît de frumos mă simt acolo, atît de fericit, pentru că vrei-nu vrei începi să admiri cu privirea orice potecă, orice deal, orice fîntînă. Răsfoiești amintirile copilăriei.

De ce pînă a merge la şcoală ați crescut mai mult cu străbunica, mama-cea-bătrînă, după cum îi ziceați?

În primul rînd, părinții erau la serviciu; mama era în cîmp, la muncă, taică-meu la fabrica de vinuri. Și la trei ani au încercat să mă dea la grădiniță. Străbunica, mama cea bătrînă, mă ducea la grădiniță. Dar eu săream gardul mai la colț, fugeam acasă și o așteptam pe prispă. Nu-mi plăcea colectivizarea. Mai ales era o tradiție, la ora amiezii, să culci copiii. Eu nu înțelegeam, fiind copil, cum așa să te culci – nu o să am timp să mă joc, nu mă săturam de joacă. Și atunci fugeam și cînd se întorcea străbunica acasă mă găsea pe prispă. Au mai încercat ei, au făcut cîteva eforturi, m-au mințit că o să treacă taică-meu la masă și o să mă ia de la grădiniță și nu o să dorm, că el la ora mesei vine acasă. Și am văzut eu că soarele era sus pe cer exact la ora cînd trebuia să treacă taică-meu de la serviciu, spre casă. Dar el o lua pe alt drum, ca să nu-l văd. Numai se dădea un pic soarele cu cinci centimetri, săream gardul și acasă! Atunci au văzut că nu fac colectivizarea cu mine, m-au lăsat pe educația străbunicii. Îi sunt recunoscător pentru dragoste și că a avut grijă și ne-a educat pe toți nepoții.

„Am venit cu argumente și am zis că ăsta nu-i teatru moldovenesc, ăsta-i teatru românesc”

Cum s-a întîmplat că ați rămas fără loc de muncă și ați avut curajul să vă opuneți regimului comunist?

Asta s-a întîmplat în 2003, cînd era Vladimir Voronin la conducere, asta s-a întîmplat pentru că s-au răcit atunci relațiile cu Bucureștiul. Eu eram în fruntea Teatrului Național și proiectele pe care le gîndeam și le organizam erau colaborări cu teatrele din România.

Urma să participăm la niște festivaluri și nu se permitea. Eram cenzurați și au emis un decret din partea președintelui de a omagia teatrul moldovenesc, ceea ce se făcea referință la o dată istorică falsă. Se făcea referință la teatrul înființat după ’40, după ce a fost ocupată Basarabia. Am venit cu argumente și am zis că ăsta nu-i teatru moldovenesc, ăsta-i teatru românesc. Tocmai apăruse cartea academicianului Leonid Cemortan despre istoria teatrului național, unde cu lux de amănunte se vorbea despre primii actori care au activat pe scena teatrului național, în anul 1921. Am fost amenințat, agresat, numit fascist român, întrebat cît mă plătește România de-i apăr interesele și am zis că nu e vorba de cît și cum, este vorba de o temă care de mult a fost ascunsă de noi, o istorie necunoscută, o memorie condamnată la moarte. Au văzut că mă opun și atunci m-am ales cu un ordin de demisie, așa, pe articol politic, și nu am făcut altceva decît să-i dau în judecată.

De unde pasiunea d-voastră pentru istoria Teatrului Național?

Fiind în diferite proiecte de montare la București, la Craiova, Brașov, Botoșani, la București în special, în timpul liber, între repetiții, am ajuns la Biblioteca Academiei, unde am început să răsfoiesc pagini din cronicile ziarului „Rampa”. Și am descoperit cu bucurie și cu o emoție aparte că săptămînal erau făcute analize asupra jocului actorilor Teatrului Național din Chișinău.

Am descoperit această pasiune din dragoste față de meserie, față de teatrul acesta și am zis că atîta timp cît am posibilitatea să împărtășesc bucuria celor citite de mine prin presa timpului, de ce să n-o fac public, de ce să nu public acele articole, acele cronici pe care le-am găsit și acele imagini, pentru a fi un motiv de cercetare și pentru tineretul de astăzi, care se interesează de istoria teatrului nostru. Am descoperit o bucurie aparte în suflet pentru Teatrul Național din Chișinău, ce are o istorie atît de frumoasă, cu mari personalități care au marcat pagini de aur și stagiuni de aur.

 Ați menționat, că regula la ora de actorie a profesorului Ion Ungureanu este valabilă și în viață. Acesta vă spunea că atunci cînd eşti în scenă, trebuie să te implici în aşa fel încît să-i dai replica partenerului de parcă i-ai da fără regrete 5 copeici, iar el, la rîndul lui, îţi va da replica de 10 copeici, educînd astfel spiritul de echipă. Cum s-a reflectat această regulă asupra vieții dvs?

Mă urmărește continuu și încerc să o propun, nu s-o impun. S-o propun în sensul frumos al cuvîntului, de-a fi acceptată și în spectacolele pe care le regizez împreună cu actorii Teatrului Național și nu numai. Mă bucur că această lecție pe care am învățat-o chiar demonstrează că succesul unui spectacol se datorează în primul și-n primul rînd spiritului de echipă. Eu sînt fericit că la Teatrul Național avem un asemenea spirit de echipă, cum ne învăța Ion Ungureanu. Dacă există acel spirit de echipă, spectacolul poate fi jucat și pe o aripă de avion.

Chiar acum recent ne-am întors din turneu de la Teatrul Național din Budapesta, unde în scena mare am jucat „Dosarele Siberiei”. Eram în sală și urmăream deja cu respirația oprită fiecare emoție, fiecare relație bine pusă la punct, comunicarea între personaje, între actori și eram fericit și mîndru de prestația artistică a colegilor mei

De ce v-ați dus cu acest spectacol în fața publicului din Budapesta?

Cu el am fost invitați și e un spectacol care se bucură de succes, se bucură de interes. Nu-i nici un cuvînt inventat, totul e relatat de cei care și-au depănat durerea în cărți, în amintiri și în discuții despre calvarul prin care au trecut în Siberia și s-au reîntors cu demnitate. În 2019, cînd erau 70 de ani de la acel val de deportări, am zis să montăm acel spectacol. L-am montat și sînt foarte fericit că se bucură de succes la generația tînără, care vine cu interes; îi văd ascultînd înmărmuriți în sală și nu așteaptă numai comedii. La comedii e mai simplu, vin spectatori, dar la o dramă, la o durere a noastră, un spectacol pe care ni l-am propus ca exercițiu de memorie, e mai dificil.

Cît timp v-a luat montarea spectacolului?

Aici, pe scena teatrului, două luni. Dar nu e vorba doar de două luni. Pînă a-l aduce în scenă, am reușit să fac la Teatrul Național Radiofonic din București peste zece spectacole, tot legate de Siberia. Unul a fost nominalizat la Gara Premiilor UNITER – „20 de ani în Siberia”, după manuscrisul Aniței Nandriș-Cudla, bucovineanca noastră. Și am avut norocul să mi se propună să regizez, după acele amintiri din manuscris, spectacolul „Anița Nandreș-Cudla, amintiri din viață” și al doilea spectacol tot după aceeași carte – 20 de ani în Siberia. Am făcut și despre Stalin mi-a furat copilăria, a lui Boris Vasiliev. Apoi, la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași am realizat, împreună cu trupa de acolo, un spectacol după volumul Larisei Turea, Cartea foametei. Și iarăși a fost un spectacol de recunoștință, un spectacol cu o producție aparte, cu echipa de creație, cu Vali Boghean, care a realizat o coloană sonoră impresionantă. L-am adus în cadrul Reuniunii Teatrelor Naționale Românești de la Chișinău. Așadar, spectacolul acesta s-a copt mult mai mulți ani și a venit exact la momentul potrivit, era deja pregătit.

Ați marcat totodată și un acord de colaborare între cele două teatre – din Chișinău și din Budapesta. Ce alte colaborări cu teatre din alte țări aveți?

Noi deja al optulea an, în ziua de 24 ianuarie, a Unirii Principatelor, sîntem la Iași. Pe 23 vom juca „Hamlet în sos picant”. Pe 24 va fi spectacolul „Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal”, o producție cu regizorul Cristian Hadji-Culea. Iar în ziua de 27 martie, an de an, scena Teatrului Național din Chișinău aparține actorilor Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași.

În timpul anului au căzut foarte multe turnee care erau plănuite; să sperăm că nu va mai dura mult această pandemie. Am trecut prin anul 2021, cînd a trebuit să sistăm activitatea și să prestăm spectacole online. Dar teatrul nu este altceva decît artă vie, spectatorul vrea să simtă pe viu acea emoție, să se contempleze împreună cu emoțiile din scenă. Și actorii, la rîndul lor, au nevoie de contactul cu spectatorul. Teatrul online intră în concurență cu cinematografia, televiziunea și îmi era frică că după ce vor fi prezentate online spectacolele vom pierde spectatorii. Mă bucur enorm cînd văd sălile arhipline ale Teatrului Național și sînt bucuros că spectatorii își dau interesul și vin la teatru.

,,Noi spectacolul îl facem cu luminile din sufletul actorilor și cu talentul lor”

În urma turneului de la Budapesta ați rămas uimit de dotarea tehnică mult mai eficientă ca în Moldova, de investițiile considerabile în cultură. După părerea d-voastră, de ce Moldova nu ajunge la nivelul european din acest punct de vedere? 

Pentru că de 30 de ani noi sîntem independenți în ghilimele. Am stat și eu în genunchi atunci cînd în Piața Marii Adunări Naționale s-a votat independența. A fost un vot dat față de Rusia, era un pas spre lumea civilizată, spre unirea cu România și spre unirea cu Uniunea Europeană, Dar mai avem mulți rătăciți care nu știu care e limba vorbită, rătăciți care se folosesc de faptul că nu s-a investit în educație. Ajung în fruntea țării cei care ne duc cu totul în alte direcții și frînează accesul nostru. De mult am fi fost o țară unită și am fi fost o Românie mare, puternică, dacă nu am fi avut repetenți în domeniul educației. Eu le dau exemplu la aceștia care declară sfînt și tare că limba e moldovenească că mie profesorii de la Moscova îmi spuneau: „Nu poate poetul vostru național, Eminescu, să scrie în două limbi – română și moldovenească. Numai un nebun crede că Eminescu scria și vorbea în două limbi”.

Cu părere de rău, avem încă mulți rătăciți și mulți repetenți. Și aici s-a făcut o greșeală – că nu s-a investit în educație și nu s-a investit în cultură. Economic vorbind, starea lucrurilor în România este cu mult la alt nivel, salariile angajaților de la Teatrul Național, în comparație cu teatrele din Iași, Sibiu, Cluj, Timișoara și sigur că sufletul doare. La Budapesta, fiecare metru pătrat pe sistem pneumatic coboară, urcă în cinci secunde, iar ceea ce ține de iluminarea scenei, de proiecție, e în altă lume. Acolo numai cu dotarea tehnică poți face un spectacol show. Or, deocamdată, noi spectacolul îl facem cu luminile din sufletul actorilor și cu talentul lor.

 Dacă nu actor, regizor și director de teatru, atunci cine ar fi putut fi astăzi Petru Hadârcă?

Nu-mi imaginez și nici nu vreau. Le mulțumesc Domnului și părinților că pînă la urmă au acceptat să îmbrățișez această meserie și o fac cu dragoste, cu pasiune, cu iubire de teatru, cu iubire de spectatori.

 Nu vă vedeți în alt domeniu?

Eu mă simt fericit și împlinit că am îmbrățișat această meserie. Sînt nemulțumit de multe ori pentru că nu am reușit să realizez un rol la justa valoare. Așa-i în viața noastră, nu numai în meseria asta, sînt și căderi, urcușuri, sînt și bucurii și nebucurii, dar în schimb mă simt fericit alături de colegii mei.

Scurtă biografie

Petru Hadârcă s-a născut pe 8 mai 1963, în orăşelul Sîngerei din Republica Moldova. Timp de mai mulţi ani a fost director artistic al Studioului de creaţie „Apropont” din Chişinău, al Teatrului muzical „Ginta Latină”.

A jucat în roluri principale în peste 50 de spectacole de teatru, filme televizate și artistice. A fost regizor și autor de emisiuni la postul de radio „Vocea Basarabiei” (2007-2009), iar în 2009-2010 – consilier parlamentar la Camera Deputaților, Parlamentul României. În prezent este directorul general al Teatrului Național „Mihai Eminescu”.

În decembrie 2012, președintele Republicii Moldova, Nicolae Timofti, i-a conferit titlul onorific de „Maestru în artă”, iar preşedintele României, Klaus Iohannis, l-a decorat cu Ordinul „Meritul Cultural”.

În 2021 a primit Premiul Președintelui UNITER (Uniunii Teatrale din România).

Sursă cover foto: www.ea.md