Ovidiu Gabriel Iancu: ”În Japonia am fost educat să respect criteriile de etică a cercetării ştiințifice”

Este unul dintre puținii bursieri NATO din România și printre puținii cercetători care au studiat meteoriții pietroși românești. Despre cît de mult efort presupune cercetarea în domeniul petrografiei și despre ce mai lipsește cercetării românești pentru a se putea alinia standardelor din țările Europei Occidentale, citiți într-un interviu cu prof. univ. dr. Ovidiu Gabriel Iancu, de la Facultatea de Geografie și Geologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (UAIC).

Cum a pornit această pasiune pentru Geologie, pentru că nu este un domeniu atît de accesibil?

În perioada copilăriei, mi-am petrecut vacanțele de vară la Brașov, unde aveam o mătușă din partea tatălui și unde frecvent mergeam pe munte, chiar pentru reuniuni de familie, în zonele Tîmpa, Poiana Brașov sau Piatra Mare și astfel a început să îmi placă foarte mult muntele. Asta ar fi o primă explicație, a doua fiind aceea că îmi doream să am o profesie prin care să mă bucur de libertate de acțiune și să nu simt presiunea factorilor politici din acel timp. Trebuie să precizez că la mine în familie tatăl a activat ca jurist, iar bunicul matern a fost profesor la Facultățile de Drept din Cernăuți și Iași și se punea uneori problema dacă nu aș vrea să urmez Dreptul. Dar văzînd la tata cam ce se întîmpla în anumite situații, cînd era vorba de a lua unele decizii, mi s-a părut că nu întotdeauna acestea erau luate fără a se simți stingherit. Mi-am propus astfel să mă îndrept spre un domeniu în care să am mai multă autonomie. Mi-am dorit să studiez ceva mai puțin obișnuit, pentru că eu eram elev la liceul de matematică – fizică (în prezent colegiu național) „Costache Negruzzi” din Iași și jumătate din clasa mea se îndrepta spre Medicină, iar cealaltă jumătate spre studii inginerești de Politehnică, ceea ce mi se părea prea comun.
Mama își dorea să fiu medic, pentru că tatăl ei a fost fiu de medic (fondatorul Spitalului de Psihiatrie din Cernăuți) și, cînd a fost înscris la Medicină, la Universitatea din Viena, a renunțat în favoarea științelor juridice, pe care le-a absolvit în capitala Austriei în anul 1911, pe timpul împăratului Franz Joseph I.
Pe de altă parte, tata încerca să mă îndrepte spre matematică, pentru că îmi plăcea foarte mult acest domeniu, însă eu nu mă vedeam potrivit pentru a ajunge profesor. Dacă mi-ar fi zis cineva, cînd am dat admitere la Inginerie Geologică și Geofizică, că am să ajung cadru didactic, probabil că nu aș mai fi ales să studiez această specializare, așa eram de hotărît atunci să nu ajung profesor.

Bunicul dvs. a fost decan la Facultatea de Drept a UAIC. Așadar, acesta a reprezentat un model în dăruirea dvs. pentru domeniul universitar?

Da, aș putea spune că într-un fel m-a motivat din umbră faptul că bunicul matern, pe numele său Ion Țurcanu, a fost profesor și decan la Facultatea de Drept din universitatea noastră (fiind numit în această funcție în anul 1945), dar poate mai mult decît atît mi s-a părut nedrept felul în care s-a ascuns activitatea lui didactică pînă în anul 1989.
În iunie 1940, cînd armata rusă a ocupat Bucovina de Nord, Facultatea de Drept a Universității din Cernăuți a fost desființată, fiind apoi reînființată după 1990. Se știe că intelectualii, mai ales cei din domeniul Dreptului, erau considerați de către Stalin principalii adversari ai regimului comunist. Bunicul a venit atunci la Universitatea din Iași, unde a activat ca profesor universitar între 1940 și 1950, predînd în special cursul de Drept Internațional.
Adolescent fiind, cînd o întrebam pe mama unde sînt cărțile bunicului îmi spunea mereu că nu știa nimic despre ceea ce publicase tatăl ei. Mă gîndeam că, dacă bunicul a fost profesor, trebuie să fi avut o activitate didactică recunoscută, materializată prin cărți sau cursuri publicate. Această stare de fapt m-a determinat să caut singur, la Biblioteca Centrală Universitară din Iași, date despre realizările sale. După ce am reușit să găsesc suficiente informații despre activitatea pe care a desfășurat-o la Cernăuți și Iași, am înțeles ceea ce se întîmplase și mi-am dorit să calc pe urmele lui, pe linie academică.
În lucrarea „Sistemul Securității Colective”, din cartea Omagiu lui Ion I. Nistor, 1912-1937, publicată la Cernăuți în anul 1937, bunicul scria următoarele: „Un viitor război nu va putea fi localizat, ci va fi urmat imediat de o conflagrațiune generală, care nu va avea decît consecințe dezastruoase pentru omenire și singurul beneficiar al acestui cataclism ar fi, în ultimul rînd, dușmanul etern al oricărei ordini sociale, al umanității și al civilizațiunii – comunismul”. Pentru aceasta, dar și pentru alte motive, între care promovarea autonomiei universitare și a apolitismului în universitatea ieșeană, bunicul a fost pensionat forțat în anul 1950, iar opera sa a fost trecută la un regim secret pînă în anul 1989.
Cu studii la Viena, Oxford, Paris, Berlin și Haga, cunoscător a șase limbi străine, bunicul matern a reprezentat pentru mine un model de urmat pe linie academică.

Printre aptitudinile dvs. se numără și alpinismul. V-ați gîndit vreodată la o carieră de alpinist în defavoarea celei de cadru didactic?

Nu și nu aș putea spune că am făcut alpinism de performanță. A fost ca un hobby pentru mine, pe care l-am practicat în studenție, în paralel cu speologia, pentru că uneori eram nevoit să mă cațăr la altitudine, pe peretele unei stînci, pentru a intra într-o anumită peșteră sau pentru a coborî în adîncuri. Spre exemplu, primul meu revelion ca student l-am petrecut la Cabana Dochia din Masivul Ceahlău și în data de 1 ianuarie 1985, imediat după petrecerea de la cumpăna anilor, am coborît împreună cu mai mulți colegi de la geologie într-un aven (n.r. – o cavitate naturală formată în special pe vertical) de 40 de metri, la capătul căruia era o cameră de gheață și toată coborîrea s-a făcut într-o manieră pur alpinistică.
Deci, nu am practicat alpinismul ca sport. Dar, deși am fost tot timpul îndrăgostit de partea asta mai aventuroasă a muntelui, nu mi-am pus problema să urmez o carieră de alpinist utilitar, cum poate s-ar putea practica astăzi. Prin intermediul alpinismului m-am pregătit însă mai bine pentru profesie, conștient fiind, atunci cînd eram student, că s-ar putea să fie vorba cîndva de prospecțiuni în zone de peșteri.

Bursa NATO, consacrarea în lumea petrologilor

Cum ați reușit să obțineți bursa postuniversitară NATO?

Eram în anul 2003, în perioada cînd salariile la nivelul la care eram eu atunci, de conferențiar, nu erau printre cele mai mari. Se produsese deja o diferență semnificativă între profesori și celelate categorii de personal didactic, prin faptul că salariile au fost majorate de legiuitor doar pentru profesori, nu și pentru celelalte cadre didactice. Se simțea în viața de zi cu zi această diferență și apăruse chiar și o nemulțumire în rîndul colegilor de grade mai mici. Mi-am propus, prin urmare, să încerc să-mi îmbunătățesc pregătirea profesională, dar și venitul.
Era încă o perioadă cînd o ieșire în străinătate, pentru o perioadă mai mare de timp, te ajuta să faci niște economii, utile la întoarcerea în țară. Primul meu gînd a fost să studiez din nou în exteriorul țării, fiindcă atunci cînd am aplicat pentru bursa NATO trecuseră deja opt ani de cînd mă întorsesem din Japonia. În această perioadă am avut în gînd și o emigrare în Canada, deoarece la un moment dat am obținut prin concurs dreptul de a beneficia de o bursă guvernamentală destinată însă angajării în specializarea absolvită. Văzînd că timpul trece și nu apare o ofertă de muncă potrivită cu pregătirea mea, am decis, împreună cu soția, să nu mai părăsesc țara. Aveam o fiică de 8 ani, care era elevă în ciclul primar și am considerat că ar fi mai potrivită o plecare pentru o perioadă de timp de maximum un an.
Nu aș putea spune cum m-am gîndit atunci la bursa NATO, dar știu că subiectul ales m-a determinat să cîștig bursa acordată prin competiție. Aveam o relație foarte bună cu domnul profesor Roberto Compagnoni, de la Universitatea din Torino, specialist în petrologie metamorfică, în laboratorul căruia ajunsesem în cîteva rînduri prin intermediul unor mobilități ERASMUS/SOCRATES, și cred că dumnealui mi-a spus la un moment dat că, dacă aș găsi o oportunitate să revin la Torino cu o bursă acordată de Consiliul Național de Cercetare de la Roma, am putea colabora pe o perioadă mai mare.
În anul 2003 am aflat despre concursul destinat obținerii unei burse postdoctorale NATO. Aplicația pentru bursă se depunea la Roma, la Consiliul Național de Cercetare și presupunea efectuarea unor studii sub îndrumarea unui profesor italian. Din ce observasem că se întîmplase în anii precedenți, era o competiție internațională destinată tinerilor cercetători din țările care nu făceau parte din Uniunea Europeană și,în final, un număr de două-trei persoane primeau această bursă.

Dar care era sistemul de selecție?

Selecția se făcea doar pe bază de dosar, iar una din piesele cele mai importante era programul de cercetare pe care îl pregăteai pentru a fi pus în practică. Cu alte cuvinte, a contat foarte mult programul de cercetare pe care l-am proiectat, dar și CV-ul. Era chiar și o limită de vîrstă de 35 de ani, la care se putea însă adăuga perioada efectuării stagiului militar (acolo unde era cazul). Eram chiar foarte aproape de a depăși această limită și eram convins că e ultima mea șansă de a studia în străinătate, prin intermediul acestui tip de bursă.
Am început să lucrez la programul de cercetare. Ce mi-am propus eu să realizez prin intermediul bursei NATO a fost să studiez prin catodoluminescență unele diamante metamorfice descoperite în 1990 în Kazahstan. Acest tip de diamante oferea, practic, posibilitatea înțelegerii proceselor geologice care au avut loc la adîncimi de peste 120 km în crusta terestră, limita la care grafitul se transformă în diamant.

Era un proiect de noutate, cel puțin în acea perioadă de timp, fiindcă presupunea o aparatură foarte performantă, existentă doar în cîteva laboratoare din străinătate și care viza petrologia masivului metamorfic de presiune ultraînaltă Kokchetav din Kazahstan. Cu ajutorul profesorului Roberto Compagnoni de la Torino, care este de altfel și profesor de onoare al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, ne-am propus să investigăm microdiamantele prin spectrometrie de catodoluminescenţă monocromatică sau pancromatică. Urma să bombardăm diamantele cu un fascicul de electroni și să observăm dacă ele emit apoi lumină, dacă arată o anumită zonalitate și în ce măsură structura lor internă ne poate ajuta să înțelegem mecanismul de formare al acestora.
Ce m-a impresionat cel mai mult a fost că la sosirea în Italia am primit de la început toată bursa pentru a o folosi în scopul cercetării și nu a fost plătită în tranșe. Trebuia să justific studiul meu printr-un raport. Mi s-a părut foarte lejeră această manieră de abordare, spre deosebire de cea avută în Japonia, cu rapoarte lunare de activitate și o bursa plătită în fiecare lună în contul personal. S-a mers foarte mult pe încredere și pe faptul că dovedisem în anii care trecuseră că puteam să public rezultatele cercetărilor în jurnale vizibile pe plan internațional. Și atunci am pornit foarte motivat să produc un rezultat interesant și la finalul celor șase luni am înaintat un raport la Consiliul Național de Cercetare care ulterior s-a materializat într-o carte publicată în limba engleză la Editura SedcomLibris din Iași. Conștient fiind că în străinătate cărțile nu sunt atît de citite precum articolele ISI, am decis să public rezultatele studiilor efectuate la Torino într-un jurnal de fizică important pe plan mondial (Journal of Luminescence) și am început să fiu cunoscut în lumea petrologilor (n.r. – cercetători preocupați de studiul rocilor) care se ocupau de ultrametamorfism.
La întorcerea în țară, deoarece nu dispuneam de aparatura pe care am utilizat-o în Italia, a trebuit să mă reorientez în privința cercetărilor efectuate. Am rămas atașat petrologiei metamorfice, dar nu am putut să continui studii similare și în alte regiuni ale globului.
Speranța noastră, a petrologilor, este să găsim și în România roci create la presiune ultra-înaltă (la adîncime foarte mare în crustă, inaccesibile de regulă cercetătorilor, în condițiile în care cel mai adînc foraj de pe glob a atins abia 12.200 m în Peninsula Kola). S-au găsit indicii ale unor asemenea roci în Masivul Leaota, de către un specialist de la Institutul Geologic al României. Acolo am putea să sperăm la găsirea unor asemenea diamante metamorfice.

Ce a însemnat pentru cariera dvs. de cercetător primirea acestei burse?

A reprezentat consacrarea mea ca petrolog. Obținerea bursei NATO m-a ajutat să promovez pe postul de profesor și să fiu cunoscut în lumea petrologilor specializați în roci de presiune ultra-înaltă. S-a întîmplat apoi să devin mai vizibil și aici, în universitate. Am intrat ulterior în Consiliul de administrație al UAIC, fiindcă imediat după ce am ocupat prin concurs postul de profesor, în anul 2008 am fost ales decan.
Profesional, cercetarea postdoctorală de la Torino a însemnat foarte mult, dar financiar nu aș putea spune că a fost un cîștig atît de important. O perioadă de timp am avut ocazia să comunic la diverse manifestări științifice din străinătate rezultatele obținute în Italia, dar maniera de lucru pe care am deprins-o acolo m-a determinat să depun un proiect de tip CEEX, pe alt subiect, prin care am adus, cu sprijinul colegilor implicați în echipa de cercetare și o finanțare substanțială în departament, prin care s-a achiziționat în anul 2007 un aparat foarte performant.

A studiat și reclasificat cel mai mare meteorit căzut în România

Ați făcut cercetări și în Japonia, despre meteoriți. Care sînt lucrurile cele mai importante pe care le-ați descoperit?

Într-adevăr, pe timpul șederii în Japonia m-am ocupat și de studierea unor meteoriți pietroși românești, găsiți sau observați la cădere. Avînd în vedere preocupările profesorului care mi-a coordonat activitatea la Universitatea din Yamaguchi, proiectul inițial pe care l-am depus odată cu aplicația pentru bursă avea în vedere un studiu petrologic detaliat al insulei cristaline Buziaș-Sacoșu Mare din Banat, pe care o cercetam după ce devenisem doctorand al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Pentru a putea spera la o bursă guvernamentală Monbusho trebuia să depun un proiect foarte solid de cercetare, la fel cum a fost cazul, mai tîrziu, la concursul pentru bursa NATO.
În 1993, în anul în care am depus dosarul pentru Bursa Monbusho, nu ieșisem de multă vreme din comunism, literatura noastră nu era chiar la zi, dar am avut și șansa unui studiu de doctorat asupra unei regiuni mai puțin abordate pînă atunci. Aveam în vedere cercetarea insulei cristaline Buziaș-Sacoșu Mare.
În perioada în care mi-am făcut teza de doctorat, în anul 1992, s-a desfășurat în Japonia un congres internațional de geologie care se organizează, la fel ca în cazul Jocurilor Olimpice, o dată la patru ani, în diverse țări ale lumii. Am avut curiozitatea să văd ce se întîmplă la un asemenea congres. Am trimis o scrisoare organizatorilor, fiindcă nu dipuneam de internet la acel moment, și nici nu aveam prea multe fax-uri în universitate. Am primit, după un număr de săptămîni, materialele care s-au discutat la acel congres și așa mi-au devenit cunoscute cîteva nume de profesori japonezi, dar nu m-am gîndit că aceste informații îmi vor folosi ulterior. Și s-a întîmplat ca în toamna acelui an, după ce am revenit din teren, să apară această oportunitate, a unui dosar pentru o Bursă Monbusho și am ales să scriu profesorului Yasunori Miura, al cărui nume îl găsisem pe materialele primite de la organizatorii congresului, în vară. Deși nu a avut nimic împotrivă să depun un proiect care viza zona mea de studii doctorale, dumnealui a fost interesat să studiem și meteoriți românești sau roci de la limita Cretacic-Terțiar. Este vorba de perioada în care au dispărut dinozaurii. La acel moment nu cunoșteam prea multe despre teoria impactului care provocase, la limita dintre Cretacic și Paleocen (prima epocă din Terțiar), dispariția dinozaurilor. În perioada cît am fost student la Inginerie Geologică și Geofizică, se spunea mai degrabă că dispariția bruscă a dinozaurilor a fost cauzată de unele schimbări climatice. Pentru că la începutul anilor ’90 acesta era un subiect de actualitate, profesorul japonez a dorit să ne orientăm și spre studiul unor cratere de impact meteoritic. În acest context a fost interesat și de analiza meteoriților din România.
Studiul meteoriţilor a reprezentat, în ultimile decenii, un domeniu de maximă importanţă în ţările dezvoltate, deoarece aceştia şi rocile lunare reprezintă singurele materiale extraterestre la care locuitorii Terrei au acces, în dorinţa lor de a înţelege formarea şi evoluţia sistemului solar. Trebuie să recunosc că pentru mine găsirea unor eșantioane de meteoriți, căzuți sau găsiți în țara noastră, a reprezentat o temă foarte grea. Un prim motiv ar fi acela că meteoriții reprezintă probe de patrimoniu și pot fi împrumutați pentru studiu, din colecții sau muzee, doar cu acordul unei comisii care se ocupă cu prezervarea bunurilor de patrimoniu. În plus eu trebuia să îi scot și din țară. Mai mult decît atît, în facultate am avut un curs de Geochimie în cadrul căruia se învățau date generale despre meteoriți, dar nu am aflat atunci dacă în România căzuseră meteoriți.
În cîteva luni am reușit să găsesc date publicate despre șapte meteoriți care au fost găsiți sau au fost văzuți la cădere, pe teritoriul actual al României, pînă la acel moment: Mezö-Mădăraş, Ohaba, Kakova, Zsadany, Mocs, Șopot și Tăuți. Deşi în muzeele din ţară, patru din meteoriţii amintiţi anterior sunt inventariaţi sub numele de Mădăraş, Cacova, Jădani şi Moci, Societatea Meteoritică a stabilit, cum a stabilit și Asociaţia Internaţională de Mineralogie, reguli de denumire pentru meteoriţii căzuţi pe pămînt anterior anului 1985, numele fiind cele publicate în Catalogul Meteoriţilor, unde pentru cei patru meteoriţi amintiţi se păstrează denumirile ungureşti.
Am aflat, totodată, care sunt colecțiile mineralogice din România, unde se păstrează piese din meteoriții amintiți mai sus și am reușit să obțin acordul necesar pentru a studia în Japonia eșantioane din meteoriții Mocs și Tăuți, pe care le-am obținut, cu împrumut, de la Muzeul de Mineralogie al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (în care se găsește singura colecție propriu-zisă de meteoriți din România), Muzeul de Ştiinţe Naturale din Aiud, precum și de la Muzeul „Țării Crişurilor”, Oradea.
Între noutățile aduse de noi cu ocazia cercetărilor efectuate la Universitatea din Yamaguchi, pot aminti reclasificarea meteoritului Mocs, cel mai mare meteorit din România, care a căzut la data de 03.02.1882 ca ploaie meteoritică, pe raza a mai multor localităţi, greutatea totală recuperată fiind de 300 kg. Fragmentele acestuia sunt păstrate în 110 muzee ale lumii (6 din România), cele mai importante aflîndu-se la Muzeul de Ştiinţe Naturale din Viena.
De asemenea, am publicat în premieră date privind gradul metamorfismului de șoc atins de meteoriții Mocs și Tăuți. Totodată, pe timpul cercetărilor efectuate în Japonia, am avut preocupări în privința mineralogiei unor cratere de impact meteoritic, precum craterul Barringer (sau Meteor) din SUA. Profesorul care mi-a coordonat activitatea se specializase patru ani în Statele Unite și avea mai multe colaborări cu specialiștii americani, inclusiv cu cei de la NASA. În anul 1993 am avut, împreună cu dumnealui, o comunicare privind morfologia diamantelor de impact găsite în zona craterului Barringer.
La cîțiva ani după ce am revenit în țară, am cîștigat prin competiție un proiect cu finanțare CNCSIS, intitulat „Gradul metamorfismului de şoc şi geochimia meteoriţilor căzuţi în România” și în perioada derulării acestuia (2001-2003) am reușit să văd toate colecțiile mineralogice din țară, care conțin meteoriți din țară și străinătate, dar am beneficiat atunci și de o mobilitate la Muzeul de Științe Naturale din Viena, unde se găsesc piese foarte importante ale meteoriților românești.

Cum v-au ajutat în carieră bursele pe care le-ați primit pentru a studia la universitățile Yamaguchi și Hiroshima din Japonia și Universitatea din Torino, Italia?

Studiile sau cercetările efectuate prin intermediul burselor mi-au oferit în primul rînd posibilitatea de a lucra cu aparatură modernă și de a cunoaște literatura de specialitate, dar mi-au dat și șansa de a participa la mai multe simpozioane importante de specialitate. Mi-au imprimat, de asemenea, și un anumit stil de lucru. Spre exemplu, cînd m-am întors din Japonia am avut pentru o perioadă de timp, programul de muncă pe care l-am avut acolo. La Yamaguchi ajungeam la facultate dimineața devreme și plecam seara tîrziu (uneori după miezul nopții). Muncind foarte mult în perioada tinereții, cînd ai și multă energie poți să acumulezi rezultate care te ajută să crești în carieră. Tot atunci am fost educat să respect criteriile de etică a cercetării ştiinţifice și a publicării datelor obținute. Acolo am învățat ce înseamnă să cinstești rezultatele altor cercetători și să nu-ți însușești date publicate anterior de alți specialiști ca fiind ale tale.

”Am introdus în premieră, în programa universitară, cursul de Geologie Planetară”

În anul 2002 ați avut posibilitatea de a urma cursurile unei Școli Internaționale organizată de Agenția Spațială Europeană. Ce competențe ați dobîndit în perioada cît ați studiat acolo?

Acolo am urmat o Școală de vară de Geologie Planetară organizată, pentru prima dată pe acest subiect, de Agenţia Spaţială Europeană şi Uniunea Europeană. De fapt, studiile efectuate în Japonia mă îndreptaseră spre o anumită ramură a Geologiei, care se numește Geologie Planetară. Trebuie să amintesc aici că am introdus în premieră în programa universitară de la specializarea Geochimie, începînd cu anul academic 1995-1996, un curs de Geologie Planetară, însă prima carte din România în care au fost tratate aspecte privind geologia unui alt corp planetar decît Pămîntul a fost publicată la Editura Tehnică din Bucureşti în 1989, de Constantin Grasu şi Alexandru Maftei, avînd titlul Ce ştim despre Lună.
La Școala de vară organizată la Pescara au participat numeroși specialiști americani sau europeni, care au prezentat ultimele noutăți legate de geologia planetelor și a sateliților acestora. De asemenea, am fost școliți în interpretarea mineralogică și geochimică a hărților obținute de misiunile spațiale americane sau rusești pe planetele Marte și Venus.

Inițiativa Uniunii Europene de a implementa programele „Tempus” și „Socrates” pentru a sprijini învățămîntul superior a avut un impact deosebit în comunitatea academică. Dumneavoastră ați avut posibilitatea de a face parte din programul „Tempus” și de a studia la Universitatea „Manchester” din Marea Britanie. În ce a constat această experiență?

Proiectul nu a implicat foarte multă cercetare ci a fost specializare, documentare multă în bibliotecă pe subiectul meu, pentru că noi în perioada comunismului nu am avut acces la ultimele articole, cărți, studii care apăruseră în străinătate și eram în urmă cu accesul la literatură. A fost o experiență interesantă, pentru că am reușit să trăiesc o perioadă de timp în Regatul Unit, stilul de lucru era diferit de cel din Japonia, aparatura poate la fel de bună sau chiar mai bună, dar se punea preț mai mult pe faptul că studiul este benefic pentru tine personal. În Anglia nu exista o limită sau un stil anume, toată lumea lucra din plăcere și din dorința de a ieși în evidență cu ceva interesant în domeniu, spre deosebire de Japonia unde, dacă nu lucrai constant, erai privit ca un obiect străin.

Într-un interviu ați declarat că în anul 1989, finalizînd studiile ca șef de promoție, ați avut posibilitatea de a alege unde să lucrați în producție și ați decis să mergeți la o intreprindere de profil din București. Cum v-a ajutat acea perioadă de practică în activitatea de cercetător?

Cînd am absolvit facultatea, în anul 1989, se organizau obligatoriu repartiții guvernamentale pentru absolvenții de învățămînt superior. Practic, fiecărui absolvent i se oferea șansa de a alege un loc de muncă, în funcție de media anilor de studii. Terminînd facultatea ca șef de promoție, am avut privilegiul de a-mi alege un post la Intreprinderea de Prospecțiuni Geologice și Geofizice din București, unde am activat în perioada 1989 -1990 pe funcția de prospector mineralog pentru minereuri complexe în Munţii Poiana Ruscă şi pentru aur aluvionar şi minerale grele pe Văile Arieşului şi Mureşului. Perioada aceea m-a ajutat prin faptul că am luat contact cu specialiști recunoscuți în domeniu, iar pe timpul prospecțiunilor de teren efectuate (aproximativ 7 luni) am avut posibilitatea să pun în practică o parte din cunoștințele acumulate în timpul anilor de studii. Schimbările petrecute la finalul anilor 1989, pe care le-am trăit la intensitate maximă în capitala țării, m-au determinat să caut posibilitatea de a mă specializa în afara țării. Acea scurtă perioadă de producție m-a ajutat să îmi organizez mai bine stilul de lucru și în acel timp am învățat cum se scrie un proiect de cercetare sau cum anume se organizează o cercetare în teren.

Ce diferențe există între sistemul de învățămînt din străinătate și cel din România?

În primele mele deplasări în străinătate, pînă la implementarea Sistemului Bologna în România, am remarcat diferențe semnificative în ce privește cuantificarea muncii efectuate la noi de un student, la o anumită disciplină, față de ceea ce se întîmpla în străinătate. Ca să mă refer doar la domeniul Geologie, am observat inițial diferențe mari între metodele de predare sau programa de studiu de la noi față de alte universități europene, mai ales în cazul studenților de la master sau doctorat. În plus, la noi se punea un accent mai mare pe latura teoretică, poate și datorită unei aparaturi de cercetare destul de învechită. În ultimii ani, lucrurile s-au mai schimbat și studenții sau profesorii străini care ajung la noi în universitate nu remarcă deosebiri însemnate între sistemul de învățămînt din țările lor de origine și cel din țara noastră. Am participat, relativ recent, în Islanda la niște cursuri de geologie la Universitatea din Reykjavík. Am constatat că acolo, la cursuri, se pune un mare accent pe dialog între profesori și studenți. Nu este doar o predare a materiei timp de două ore, cum se întîmplă poate la noi, acolo fiind provocat dialogul cu studenții. Profesorul dă o temă și pune, să zicem, o imagine a unui subiect din curs (rocă, vulcan, afloriment geologic) și provoacă studenții să vină cu detalii despre ceea ce văd. Practic, jumătate dintr-un curs este destinat intervenției studenților.

Dar în ce privește modalitatea de a face cercetare?

Sigur că la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” s-au făcut investiții majore în ultimii ani, în primul rînd prin proiecte cu finanțare din fonduri structurale, prin care s-au achiziționat aparate ultraperformante, cu eforturile unor profesori sau cercetători. Avem aparatură de vîrf în multe domenii, similară în unele cazuri cu cea din Occident, însă noi nu avem încă posibilitatea de a angaja tehnicieni pentru toate aparatele performante din universitate, care să lucreze constant și să producă rezultate pentru profesori și studenți. La noi, foarte multe dintre aparatele acestea sînt coordonate de profesori și sunt de cele mai multe ori nefolosite la capacitate maximă. Spre exemplu, la Universitatea din Torino, un microscop electronic cu baleiaj era folosit non-stop de fiecare profesor din facultate care era interesat, pe baza unei programări, cu sprijinul unui tehnician angajat pentru acel aparat. În Anglia era la fel, dacă trebuia să folosești un aparat, aveai tot timpul un tehnician care te asista pentru efectuarea analizelor.

Acum studenții pot beneficia de stagii de practică și burse de studiu ERASMUS, dar numărul celor care aplică este destul de scăzut. De ce nu mai există interes pentru astfel de burse?

Atentatele teroriste care s-au întîmplat în ultimii ani în unele țări europene (Franța, Belgia, Germania) îi pot descuraja pe studenți să plece în străinătate. Este bine de știut că atunci cînd studiezi în străinătate, profesorii din Europa nu te tratează diferit, precum îi tratăm noi uneori pe studenții străini, față de care sîntem mai îngăduitori. La noi în universitate au fost însă multe stagii de studiu sau practică către alte țări europene în ultimii ani. Spre exemplu, în intervalul 2011-2015, au plecat în stagii de studiu Erasmus și SEE 1309 studenți, iar în stagii de practică 1023 de studenți. Un rol important în privința mobilităților Erasmus îl au coordonatorii din facultățile universității. Universitatea Alexandru Ioan Cuza este fruntașă în ţară, judecând după numărul de studenți care merg să studieze în alte țări prin programul Erasmus. Cele mai căutate ţări sunt Franța, Spania, Italia și Germania. Merită să amintim și faptul că universitatea noastră a primit pentru anul academic 2016-2017 cei mai mulţi bani din partea Agenției Naționale Erasmus.

„Pentru mine, importante sînt studiul microdiamantelor efectuat la Torino și clasificarea pe care am realizat-o asupra meteoritului «Șopot»”

Care este cea mai importantă cercetare științifică pe care ați realizat-o în toți acești ani de activitate?

Cercetarea rocilor diamantifere din Kazahstan, pe care am efectuat-o la Torino, a fost cea mai interesantă și cea mai importantă pentru evoluția mea ulterioară. Aș aminti apoi realizarea Atlasului geochimic al metalelor grele din solurile municipiului Iași și împrejurimi, printr-o finanțare ANCS, acordată pentru un proiect de tip CEEX, deoarece a implicat o muncă de echipă, la care au participat mulți colegi din cadrul Departamentelor de Geologie și Geografie, dar și de la alte instituții din țară sau străinătate. Au fost recoltate atunci peste 1.000 de probe de sol din aria zonei metropolitane a municipiului Iași, prin analiza cărora am conturat hărți de distribuție ale metalelor grele. De altfel, specializarea Geochimie, în învățămîntul universitar, a fost introdusă aici, la Iași, de către academicianul Mircea Savul și finalizarea atlasului a arătat existența în universitatea noastră a unui colectiv important de specialiști în geochimie.
Pentru mine importantă a fost și clasificarea pe care am realizat-o, în premieră pe plan mondial, în anul 2005, asupra meteoritului „Șopot”, ale cărui fragmente sunt păstrate la Muzeul de Științe Naturale din Craiova și la Muzeul de Mineralogie al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.

În prezent, la ce nivel se află România în domeniul cercetării?

Sigur, dacă ne uităm la Clasamentul Shanghai, realizat periodic de Universitatea Jiaotong, nu vedem acolo nicio universitate din România în top 500.
Există anumite domenii, precum limbi moderne, matematică sau fizică de la anumite universități din România care au intrat în top 500, dar nici o instituție în ansamblu nu a reușit această această performanță. Am avut de recuperat o distanță mare care s-a creat între noi și țările dezvoltate, dar sîntem pe drumul cel bun. S-au făcut investiții importante în instituțiile de învățământ din România sau în institutele de cercetare, dar bugetul alocat cercetării este în continuare unul destul de mic în comparație cu alte țări. Există specialiști români foarte bine pregătiți, care au reușit să publice în reviste de prestigiu, precum „Nature”, inclusiv la universitatea noastră, dar numărul specialiștilor care reușesc să disemineze rezultatele în jurnalele cele mai bune din lume este încă redus.
Dacă mă gîndesc la domeniile Geologie sau Inginerie Geologică, încerc să fiu realist și observ că nu avem încă aparatura de top pentru toate studiile care se pot efectua. Procentul din PIB alocat cercetării în România este încă foarte mic (sub 1%), față de statele nordice, care au acordat cea mai mare importanță sectorului de cercetare și dezvoltare (peste 3% din PIB). În plus, este obligatorie diferenţierea clară a finanţării universităților românești, de către Consiliul Naţional pentru Finanţarea Învăţămîntului Superior, în funcție de vizibilitatea internațională a acestora, astfel încît să poată fi alocate fonduri pentru susţinerea excelenţei în instituţiile de interes naţional.

SCURTĂ BIOGRAFIE

Profesorul universitar Ovidiu-Gabriel Iancu este un cercetător cunoscut în domeniul geologiei, atît pe plan național cît și internațional.
Membru al Comisiei „Știintele pămîntului” din cadrul Consiliului Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU), fost decan al Facultății de Geografie și Geologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în perioada 2008-2012, și prorector pentru Programe de masterat și studii doctorale între 2012 și 2016, este în prezent președinte al Senatului universității. A fost pentru doi ani bursier Monbusho al Guvernului Japoniei, a fost bursier Tempus la Universitatea din Manchester, a urmat cursurile unei Școli Internaționale organizată de Agenția Spațială Europeană și Uniunea Europeană la Universitatea D`Anunzio din Pescara și a cîștigat prin concurs o bursă postuniversitară NATO la Universitatea din Torino, acordată de Consiliul Național Italian pentru Cercetare. De asemenea, profesorul Iancu se remarcă prin numeroasele cărți publicate și articole ce au apărut în reviste științifice din străinătate, dar și în reviste din România, recunoscute pe plan național și internațional, în domeniul geologiei.