Ostin C. Mungiu: „Sint un batrin de viitor”

Este un specialist al durerii, dar nu ofera prescriptii de viata. Pentru ca stie ca Algocalminul poate ucide la fel de bine ca inchiderea in propria tara sau departarea indelungata de ea. Lui Ostin C. Mungiu ii stralucesc ochii albastri cand vine vorba de meritele copiiilor lui si de realizarile sale. Mai cu seama de cele de pedagog, pe care si le-a exersat timp de aproape cinci decenii. Mandria lui de parinte, de profesor si de medic se periaza odata cu barba alba, in care s-au strins cele 200 de aplauze oferite de studentii lui, inca „de la inceput”.  La cei 68 de ani ai sai, Mungiu nu are nevoie de paliative, pentru ca nu simte nici o duere legata de viata sau optiunile sale.

Sunteti presedintele Societatii Romane de Algeziologie. De cand va preocupa durerea, domnule profesor?

Personal de cand am simtit-o prima oara, dar pe plan stiintific de cateva decenii. In anii ’70 tineam cursuri universitare despre mecanismul durerii si intr-un volum publicat in 1974 (Farmacologie biochimica) aminteam si despre un model ipotetic de receptori pentru morfina (locurile unde se fixeaza morfina pentru a putea actiona). Dupa 1990, am tinut cursuri legate de durere si tratamentul ei la nivel universitar si postuniversitar (Bucuresti, la Iasi, Bacau, Resita) si am publicat trei volume si numeroase alte lucrari stiintifice pe aceasta tema.

Ce este pentru dumneavoastra durerea?

Cea mai raspandita definitie care exista in lumea noastra a celor care ne invartim in cimpul durerii este ca “durerea este ceea ce spune bolnavul ca simte”. Exista sigur multe definitii sofisticate ale durerii dar asta pare a fi cel mai aproape de adevar pentru ca fiecare dintre noi simtim in mod particular durerea. Daca as face un sondaj intr-o suta de persoane si as cerceta pragul durerii la aceste persoane, as constata ca se ivesc niste rezultate sophisticate, in forma unui clopot, asa-numitul “clopot al lui Gaus”, in care gasim persoane hipersensibile, persoane hiposensibile si persoane cu o sensibilitate medie. In concluzie putem spune ca durerea este o afectiune a sistemului nervos care trebuie tratata urgent, indiferent de cauza care a produs-o.

Potrivit unui studiu de specialitate ati ajuns la concluzia ca algocalminul poate ucide. Cum anume poate ucide algocalminul?

Algocalminul poate da, intr-un procent de cazuri mic, o boala foarte grava numita algranulocitoza, iar acest efect secundar a facut ca tari ca SUA, Canada, Israelul, Australia toata si foarte multe tari, sa renunte sa autorizeze acest medicament. Chiar in Germania, tara care l-a facut este rstrictionat foarte tare si se da numai in situatia in care alte analgezice nu ajuta. Intr-un cuvant e pacat sa nu folosesti alte analgezice mai usoare, cu un risc mai mic, decat sa te incapatanezi, asa cum face Romania si Bulgaria, sa consume algocalmin. E drept ca este ieftin, e drept ca pe termen scurt este eficient, dar eu zic ca nu merita sa riscam atata vreme cat avem analgezice cel putin la fel de bune.

Care sunt cele mai mari dureri?

Cele mai mari dureri se intalnesc in situatiile de amputare a unui deget, apoi sunt durerile simtite la prima nastere fara pregatire si mai apoi sunt celelalte dureri. Dar dincolo de durerile acute, trecatoare (mama dupa nastere uita repede durerile si se bucura de nou-nascut) ne preocupa, mai ales, durerile cronice suparatoare care se continua si dupa ce leziunea ce le-a provocat nu mai exista si care impiedica individul sa duca o viata normala in familie si in societate. Nu sunt de neglijat nici costurile pentru societate datorita incapacitatii temporare sau permanente de munca.

Viata mea s-a petrecut in mijlocul studentilor

Inca va mai place meseria de profesor?

Da. Da. Eu consider ca pentru asta trebuie, dincolo de cunostinte, sa ai har, sa-ti placa. Realmente viata mea s-a petrecut in mijlocul studentilor, pur si simplu si iata ca si acuma continui sa tin un curs “benevol”, ca sa spun asa, neplatit, numai din placerea de a ma afla cu studentii in jurul meu, pentru ca am senzatia din atatea feedback-uri ca mi-am facut bine meseria. Am 47 de generatii de medici, trecute prin mina mea si faptul ca oriunde ma duc in tara sunt inconjurat cu dragoste si cu sincera apreciere de fostii mei studenti, nu face decat sa-mi intareasca ideea ca mi-am ales bine profesia.

Mai tineti minte primul curs tinut in fata studentilor?

Oh, da. Cand ma intorsesem din SUA –  asta a fost in perioada ’71 – ’72 -,  regretatul Leonid Ababei, un stralucit biochimist, mi-a oferit sansa sa tin cateva cursuri in fata studentilor si sa le spun din lucrurile pe care le-am adus din America. Am fost foarte emotionat, dar in acelasi timp am avut o satisfactie deosebita, cand la sfarsitul cursului, 200 de studenti aplaudau. Era un lucru extrem de rar atunci si este si acum, studentii nu au obiceiul sa aplaude la sfarsitul cursului.

Ce invataminte ati desprins din profesiile pe care le practicati?

Depinde la ce te referi in acesta situatie, pentru ca profesia mea este dubla. Eu sunt si profesor, dar sunt si medic. Ca profesor in mod obligatoriu trebuie sa fiu foarte sincer fata de student. Am avut intotdeauna un dispret profund pentru acei profesori care vor sa dea impresia studentilor ca stiu tot. Cand  am venit din America si m-au intrebat colegii ce am invatat acolo, le-am spus ca am invatat sa spun “nu stiu”. M-a izbit foarte mult faptul ca americanii, care erau mari specialisti (eu lucrand la primul Institut de Cancer din lume, pe la care trecuse vreo sase premii Nobel),  cand stateai de vorba cu ei, daca stiau iti raspundeau imediat, daca nu iti spuneau – “Nu stiu. Documenteaza-te si spune-mi si mie!” – indiferent cat de mare profesor era. A fost una din lectiile pe care le-am primit si pe care mi le-am insusit.

Am vazut universitati din toata lumea, am comparat studenti, dar studentii sunt aceiasi peste tot

Cum ii percepeti pe studentii dumneavoastra de astazi?

Studentul este acelasi tanar dintotdeauna, cu toate calitatile si cu toate defectele lui. Eu cand intru la curs, de obicei la primul curs, spun studentilor cam asa: “Vedeti dumneavoastra, este nedrept ce se intampla in acest amfiteatru. In fiecare an eu mai adaug un an in plus si voi aveti de fiecare data 22 de ani in banca”. Sigur ca eu am vazut universitati din toata lumea, am comparat studenti, dar studentii sunt aceiasi peste tot. Unii sunt atenti, unii sunt distrati, unii prefera sa se uite pe fereastra, altii citesc, altii se mangaie. Sunt studentii nostri si dintre ei se desprind dupa aceea profesionisti foarte buni. Este drept insa ca patrunderea in facultate in ultimii ani, lipsa unui interes real fata de profesia de medic, a facut sa inregistram o calitate mai joasa la plecare a acestor tineri si sa trebuiasca sa facem eforturi foarte mari sa-i aducem la nivelul de profesionalism de care e nevoie in meseria de medic.

Ati scris o serie articole in ziarul “Lumina”. Aveti si o vocatie publicistica?

Pentru mine acest lucru este un exercitiu de vointa. Am scris saptamana de saptamana din 2005, indiferent de anotimp sau de vacante, si de fiecare data mi-am trimis tableta, tocmai ca un fel de disciplina a muncii. Nu stiu daca stiti, dar amandoi copii mei au profesat in anumite momente ale existentei lor jurnalismul. Eu i-am incurajat si mi-a facut placere cand am fost invitat sa particip cu o tableta saptamanala la acest ziar. Sigur ca scriu mai profesionist din cand in cand in viata medicala, dar aici mi s-a parut ca pot intra in legatura direct cu publicul, fara sa fac sfatul medicului, ci pur si simplu sa informez cititorii cu privire la progresele care exista in domeniul terapiei durerii si nu numai, chiar si in diverse domenii de varf ale medicinei. Satisfactia mea e mare ca ziarul “Lumina” are si editie online. Umbland pe Internet am vazut ca articolele mele sunt reproduse in comunitatile crestine din SUA (am vazut prin Philadelphia niste articole de-ale mele).

Poate viata mea ar fi luat o alta intorsatura daca acceptam invitatia de a ramane in SUA

Cit de mult i-ati influentat pe copiii dumneavoastra in alegerea profesiilor?

E ciudat. Raspunsul e putin cam dificil pentru ca fiica mea a terminat Medicina ca sefa de promotie si acolo am avut un rol in a o determina in a face Medicina, dar dupa aceea, dupa niste aspecte relativ conjuncturale, a parasit Medicina si a plecat in lume singura, dovedind ca poate. A ajuns la Harvard, a luat un doctorat in Sociologie la Univeritatea “Cuza” din Iasi si dupa aceea a urmat o cariera internationala foarte buna, fiind pe rand profesor la Budapesta, la Florenta, la Stamford University, la Oxford, iar acum e la Berlin, profesor prin concurs. Deci a dovedit ca poate sa faca o cariera de una singura fara sa fie “fetita lui tata”. Desi, si Medicina a erminat-o tot fara sa fie “fetita lui tata”, dovedind ca este foarte buna si ar fi fost un bun psihiastru daca i se permitea sa faca doctoratul. Cand nu i s-a permis, atunci a spus: “Voi dovedi ca pot sa fac si altceva la fel de bine” si a facut.

Feciorul meu dupa ce a incercat la Medicina, nu impins de mine, a intrat la Filologie la “Cuza”, a terminat engleza foarte bine, timp in care s-a apucat de jurnalism. A facut radio, dupa care a zis : ”Nu cred ca-i chemarea mea sa fiu profesor de engleza. Uite, as vrea sa fac regie” si i-am zis: “ Du-te la Bucuresti, dar sa stii ca acolo sunt trei sau patru locuri, nu stim pe nimeni”. Iar el mi-a spus “Lasa-ma sa incerc!”. Eu i-am spus “Sigur ca te las, te si sustin, numai sa nu fii deceptionat”. A incercat a reusit, iar din anul al doilea a ramas pe picioarele lui, nici nu mi-a mai cerut bani, si i-a castigat singur prin cinstea lui.

Daca e sa vorbiti despre copilaria lor, care ar fi prima intamplare care va vine in minte?

Sigur ca trebuie sa ai intamplarile spatiate pe faptul ca Alina este mai mare cu 4 ani decat Cristian., iar ea a fost inca din primele clase genul de copil dotat, astfel incat la 11 ani a luat primul premiu literar, premiul revistei “Cronica”, cu o proza foarte frumoasa scrisa in memoria mamei., find remarcata nu de parinti (desi mama e profesoara de limba romana), ci de profesoara ei de romana, care era foarte mandra si care a educat-o, a incurajat-o, astfel incat premiile s-au multiplicat pana in studentie cand a primit un premiu pentru eseu. Crsiti fiind mai mic, era mai prietenos, era mai lingusitor, daca facea o pozna reusea sa zambeasca si sa se pisiceasca, astfel incat sa nu fie pedepsit si sigur ca ne incanta pe toti pentru ca era extrem de prietenos. Iar  acum cand vine sa-si sustina filmele la Iasi este o placere sa vezi ca dupa film este luat de prietenii lui, unii dintre ei colegi de gradinita cu care a ramas prieten, si pleaca in noapte ca sa-si aduca aminte de copilaria lor.

Am fost prizonier in propria mea tara

Care e povara pe care o poarta un medic, un profesor si un cercetator?

E o chestiune de responsabilitate profesionala. Sunt aproape cinci decenii de cand lucrez atat in profesia didactica, cat si ca cercetator si pot sa spun ca am adunat 47 de volume, acum scriu al 48 –lea, am reusit sa am peste 500 de lucrari publicate in tara si in strainatate, sa-mi fie recunoscuta munca prin diverse premii precum diplomele Ministerului Invatamantului pentru intreaga activitate, diploma de onoare, director de centru de excelenta, titilul de Doctor Honorius Causa al unei universitati, plus recunoasterile din strainatate ca membru al unor societati. Una peste alta daca as trage linie, as spune ca mi-am indeplinit povara cu suficienta decenta si la sfarsitul carierei nu  am de ce sa nu fiu multumit. Bine se putea mai bine! Poate viata mea ar fi luat o alta intorsatura daca acceptam invitatia de a ramane in SUA si as fi continuat cercetarile acolo la acel prestigious institut. Sigur ca as fi avut o cariera stiintifica mult mai bogata, mult mai semnificativa, mult mai incununata de satisfactii. Dar pe de alta parte faptul ca m-am intors si ca 47 de generatii de studenti au beneficiat de cunostintele mele, este o satisfactie suficienta.

Acesta a fost cel mai mare regret din viata dumneavoastra, ca n-ati ramas in SUA?

Nu. N-as putea sa spun. Cel mai mare regret al meu a fost in anii din urma lui Ceausescu. Atunci intr-adevar copiii aproape ma blestemau “De ce n-ai ramas sa ne iei acolo”. Dar de cand s-au schimbat lucrurile, de cand copii mei au putut sa iasa din acea inchisoare care era Romania, nu mai este un regret. Eu am avut regretul asta pentru ca din ’72, de la intoarcerea din SUA pana in 1990, nu mi-au mai dat drumul sa plec in nici o tara din vest, pentru ca s-au temut ca raman acolo. Deci am fost prizonier in propria mea tara. Dar de atunci si eu am umblat in peste 30 de tari ca presedinte al Societatii Roamane de Durere, iar acuma am invitatii, tin cursuri europene, adica sunt apreciat incat nu mai pot vorbi de regrete. Ramanand in America as fi avut parte de mai multe descoperiri stintifice, dar sa pleci de langa radacini e o durere mare. Eu cunosc ce inseamna dorul de tara, nu lozinca ca nu sunt nici populist, nu fac nici politica si pot sa spun ca exista acest dor de tara fantastic. Faptul ca m-am intors, mi-a dat posibiliatea sa raman langa parinti, langa prieteni, sa vorbesc limba mea., iar acesta e un lucru exatraordinar. Deci nu am de ce sa regret. Regretam atunci, dar acum iata copii imei circula, iar eu sunt fericit.

Mai aveti ceva de realizat la 68 de ani?

Daca  n-as mai avea planuri n-ar trebui sa mai exist. Eu sunt un batran de viitor.

***

Nu mai traieste nimeni pe Bahlui, suntem cetateni ai Europei

Cum priviti faptul ca activitatea didactica este descurajata prin lege, prin impunerea unor reduceri salariale?

In toate guvernele invatamantul a fost neglijat, pentru ca daca stai bine si te uiti la cifre, salariile profesorilor sunt mult sub grilele celorlalti. Inainte de al doilea razboi mondial profesorii erau platiti cat un general. Dar daca ne uitam sa vedem cati profesori universitari erau atunci ne dam seama de ce erau platiti asa. Acum dupa evenimentele din decembrie a existat un fel de furtuna, vijelie in sus si au fost facuti profesori universitari niste oameni care vorbind la drept nici n-ar fi trebuit sa treaca de nivelul de sef de lucrari. Dar s-au facut la inghesuiala foarte foarte multi si apoi iti pui intrebarea daca ei trebuie platiti la fel de mult si daca ei dau calitate atat cat trebuie. Pe de alta parte, in momentul in care ai niste grade ca profesor, ai niste obligatii fata de studenti, trebuie sa ai o anumita documentare, trebuie sa ai acces la acesta documentare, trebuie sa ai acces la specilaizari in strainatate, ca nu mai traieste nimeni pe Bahlui. Suntem cetateni ai Europei si ai lumii, ca profesor trebuie sa te imbraci intr-un anume fel pentru ca esti un model pentru studenti, iar asta in ultima instanta cere bani.

Cum percepeti protestul rezidentilor din Iasi?

Ei sunt de inteles, in principiu, asa cum sunt de inteles toti sindicalistii acestia care se aduna si fac manifestari pentru cresterea salariilor. Dar pe de alta parte, daca cineva este realist si se uita in jur, observa ca suntem o tara complet golita de bani, pentru ca Guvernul se imprumuta cu niste dobanzi incredibile la banci ca sa plateasca pensii si salarii. Cer rezidentii, cer minerii, cer postasii, cer politistii, cer toti. Dar nu mai este de impartit. Aici trebuie intr-adevar o politica extrem de inteleapta si un guvern care sa fie in stare sa se sacrifice, nu doar sa vina cu discursuri populiste.

Dumneavoastra personal militati pentru modificarea duratei de rezidentiat la o perioada cuprinsa intre 3-5 ani?

Aici sunt doua probleme. O problema care tine de cantitate si una care tine de calitate. Daca intr-adevar acesti rezidenti ar putea fi utilizati cu mare intesitate in specializarea pe care o au, sigur ar putea sa faca mai repede ceea ce fac, dar daca acesti rezidenti sunt tinuti in clinici ca sa faca foi de observatie, in loc sa fie luati in salile de operatii, sa-si faca mana asa cum se spune, atunci poate sa fie si  de noua ani, daca el nu apuca sa faca zece operatii in domeniul lui. Sigur daca creste calitatea putem reduce cantitatea.

Leonas Vezeteu

Ostin C. Mungiu (n. 1941) este profesor universitar, sef al Catedrei de Farmacologie, Toxicologie si Algeziologie si al Laboratorului Central de Testare a Medicamentului din cadrul Universitatii de Medicina si Farmacie „Gr.T. Popa” din Iasi. Este presedinte in exercitiu al Societatii Romane de Algeziologie, membru fondator al unor asociatii si societati medicale din tara si strainatate, promotor al invatamantului universitar de algeziologie din Romania.