Ce înseamnă a fi un critic bun de teatru? Teatrul trezeşte conştiinţa publicului? Cum ar trebui să fie spectatorul român de teatru? Sînt cîteva dintre întrebările la care am găsit răspuns într-un interviu cu Oltiţa Cîntec, critic de teatru şi director artistic al Teatrului „Luceafărul” din Iaşi

De unde pasiunea dumneavoastră pentru teatru?

Pot să zic că am avut norocul să mă întîlnesc, în decursul vieții și al carierei mele, cu ceea ce îmi place să fac și cu ceea ce mă pricep să fac. Mi-a plăcut întotdeauna să citesc foarte mult, mi-a plăcut să scriu, lumea zice că mă și pricep. Nu, nu mă alint. Artele vii mi-au plăcut foarte mult, n-am fost un copil precoce, mă străduiesc și sunt un om foarte normal, dar care, într-adevăr, muncește foarte mult. Cine crede că reușitele astea vin așa peste tine, cad de undeva din cer sau bate cineva la ușă și ți le dă, se înșeală amarnic. Este foarte multă muncă în spate, dar cînd ai pasiune, cînd drumul ăsta pe care ai pornit ți se potivește sau cînd te dedici 100%, atunci firește că sînt și realizări.
Știu că toată lumea e curioasă să afle, nu chiar o rețetă, dar poate niște trasee pe care tinerii să le urmeze. Îmi pare rău, dar nu am o rețetă. Ce pot să spun: să te cunoști foarte bine, să îți dai seama ce îți place să faci și să muncești foarte mult pentru asta. Dar mi se pare fundamental să ai calitățile necesare. Lucrînd în domeniul artistic am văzut foarte multe situații în care, tineri sfătuiți de părinți, de prieteni, de profesori, nu îmi dau seama exact de cine, au ales calea asta artistică, deși nu prea li se potivește. Și este îngrozitor pentru ei și public, deoarece profesiunile artistice au o expunere foarte mare și nereușitele te lovesc direct.
De asta este bine să descoperi ce îți place să faci, ce te pricepi și să te perfecționezi. În ceea ce mă privește, sînt foarte severă cu mine, sînt un critic sever, așa se spune; așa cred eu că trebuie să fie un critic.

Ce înseamnă în ziua de astăzi a fi un critic bun?

În primul rînd, să stîrnești foarte multe antipatii, pe care trebuie să ți le asumi. Din momentul în care ai hotărît să faci critică de teatru, literară, cinematografică, trebuie să vezi foarte multe spectacole, deoarece este o profesiune în care trebuie să fii foarte activ, nu poți să rămîi la un număr limitat de spectacole din orașul în care ești. Nici nu ai cum să le vezi pe toate, nici nu este cazul să le vezi pe toate, dar trebuie să încerci să fii la curent cu cele mai noi tendințe, să vezi în străinătate atît cît se poate.
Înseamnă să vezi nu numai spectacole de teatru, ci și spectacole de operă, filme, să citești literatură, literatură de specialitate, literatură dramatică, pe de o parte și literatură teoretică, pe de altă parte. Trebuie să ai un orizont cultural și în aceste domenii.
Mai înseamnă să fii mereu la curent cu ce se realizează nou, ce este de succes. Însă succesul nu este ceva ca o linie perfect ascendentă. Orice carieră are și suișuri, și coborîșuri. Trebuie să fii foarte activ, foarte bine documentat, să fii, pe de altă parte, la curent și cu tendințele din teoria teatrală internațională, cu trecerea semnificativă de la print la online. Și nu e doar că nu mai apare pe hîrtie tipărit ce apare în mediul online; trebuie să te adaptezi ca formă, ca stil.
Eu, de exemplu, fac o critică de atitudine, alții sunt mai apropiați de eseuri, alții scriu în stilul reportaj, dar trebuie să fii la curent cu ce se întîmplă în critica și în teoria internațională, pentru că sînt lucruri și aici într-o continuă dinamică.

Am auzit spunîndu-se că un critic bun provine dintr-un spectator bun. Credeți că ăsta este secretul acestei meserii, pentru a fi făcută cum trebuie?

Absolut! Noi, criticii de teatru, sîntem niște spectatori. Sigur că sîntem spectatori un pic mai speciali, avem mai multe lecturi decît spectatorul obișnuit, avem un bagaj de spectacole mult mai mare. Detectăm mult mai rapid anumite nereușite, greșeli, dar să nu creadă lumea că sîntem niște înțepeniți, fără reacții pe chip. Eu mă duc la teatru ca să mă bucur în primul rînd, iar un spectacol de bună calitate ne stimulează și nouă creativitatea, critica teatrală fiind o profesie creativă.
Spectacolele proaste mă enervează, mă înfurie, am ajuns chiar să am o reacție fizică, să mă doară spatele, ochii și capul. Dar da, sîntem niște spectatori mai speciali, mai dificili, mai complicați, însă cu o dublă responsabilitate: de judecare în sens teoretic a creației scenice, a textului, a regiei, a scenografiei, a tuturor elementelor, și o responsabilitate față de public, care contribuie la educarea și formarea gustului public.

Fiind critic de teatru, ați primit și dumneavoastră critici?

Sigur că da. În primul rînd, unii dintre artiștii despre care scriu reacționează și ei, pasional, emoțional, însă este absolut firesc. Am primit și pe facebook comentarii sau în spațiul acela de comentarii pe care îl are orice articol plasat în online. Am primit și mesaje telefonice, am avut discuții față în față, dar pe mine nu mă deranjează, pentru că mi se pare absolut firesc, atîta vreme cît ele sunt purtate cu argumente și într-un limbaj al dialogului.
Din micile legende ale teatrului este și o chestiune nostimă. Se spune – nu știm dacă este real – că celebrul Miluță Gheorghiu, interpretul Chiriței lui Alecsandri, de la Teatrul Național din Iași, supărat pe un critic al vremii, care nu a scris tocmai laudativ despre el, cînd s-a întîlnit cu el, pe strada Sărăriei, i-a aplicat o „bastonadă”. Nu am ajuns încă la chestiuni contondente, dar poate că unora le-ar fi trecut prin cap, nu am idee.

„Un mare concurent al teatrului, în România, este televizorul”

Credeți că teatrul trezește conștiința publicului?

Cei cu o viață interioară mai bogată pleacă de la teatru cu afectivitatea stimulată, cu foarte multe întrebări, gînduri. Vedem asta imediat după ce se termină spectacolul. Lumea care iese de la teatru discută cu partenerul cu care a venit și continuă pînă acasă, continuă în mediile de socializare. De exemplu, în Marea Britanie s-a făcut un studiu, care ar fi foarte interesant de făcut și la noi, în care un spectator din cinci scrie pe Twitter după spectacol. La noi asta funcționează cu prietenii, la job, cu colegii, la nivelul ăsta de impresie, reacțiile fiind legate exact de ceea ce simt ei.
Teatrul trebuie să răspundă așteptărilor celor din sală și un pic mai mult de atît. Nu teatrul trebuie să coboare la nivelul sălii, ci sala trebuie adusă la nivelul scenei. Reacțiile sînt foarte diverse și sînt niște legături care se stabilesc în timpul spectacolului între scenă și sală, pentru că teatrul este o formă de comunicare.

Cum ar trebui să fie spectatorul român de teatru?

Nu stăm rău la spectatorul de teatru. Imediat după ’90 a scăzut dramatic numărul de spectatori, dar pentru că era o perioadă istorică agitată, era spectacolul străzii, spectacolul politic. Între timp, oamenii au revenit la teatru, slavă Domnului.
Un mare concurent al teatrului, în România, este televizorul. Lumea ajunge acasă obosită, preocupată, cu facturi de plătit, cu salarii mici, cu toate problemele pe care le avem în România și cea mai comodă chestiune e să aprinzi televizorul. În România totul se petrece la televizor, te întrebi dacă se mai întîmplă ceva în viața reală. Televiziunea este marele concurent al instituțiilor de cultură. Cinematograful este un alt concurent al teatrului, unul foarte serios, poate din cauza unui mai mare interes pentru zona asta de divertisment, iar filmul oferă mai ușor lucrul ăsta.
Sala de teatru impune totuși niște rigori. Chiar dacă nu mai mergem acum nici în frac, nici în rochii de seară, mersul la teatru presupune să îți cumperi un bilet, să te deplasezi și totuși să ai o ținută decentă, adică presupune niște eforturi.
Spectatorul român ar trebui să fie interesat, deschis; și teatrele au obligația să fie deschise și să se străduiască să atragă publicul. Apropierea spectatorului de teatru se face de către instituțiile publice nu numai prezentînd spectacole, ci și prin alte tipuri de activități, care să le arate oamenilor că teatrul nu este ceva înspăimîntător sau ca o pastilă amară la gust. Trebuie să fie spectacole pentru toate categoriile de public, toate genurile, dar ar trebui să aibă o gamă foarte largă de spectacole. Nu numai spectatorii trebuie să aibă niște interese, ci și instituțiile culturale trebuie să fie active, să le atragă atenția.

„Festivalurile din străinătate știu cam cu un an înainte ce buget au”

Alegerile în materie de teatru sunt subiective sau mergeți și la spectacole unde este necesar doar din cauza meseriei?

În general nu pot să acopăr tot, dar da, mă duc din interes profesional. Cînd mă duc la un festival, încerc să văd cît mai mult posibil și, dacă este internațional, să văd în special spectacolele din străinătate, ca să văd ce se mai întîmplă în alte culturi teatrale. Poate părea ciudat, dar eu, la momentul ăsta al profesiunii, mai citesc cum să scriem despre teatru și citesc pentru că trebuie să ținem pasul și să evoluăm continuu, să nu pierdem contactul cu ce se întîmplă în alte medii culturale.

Ați participat la diferite festivaluri, atît în țară, cît și în străinătate. Care dintre lucrurile pe care le-ați observat acolo lipsesc cu desăvîrșire la noi?

Principala deosebire vine din sistemul de finanțare. Festivalurile din străinătate știu cam cu un an înainte ce buget au, pentru că, pînă nu știi bugetul, nu știi cît poți să te întinzi. Noi aflăm cu destul de mare întîrziere ce buget avem pentru evenimentul din anul respectiv. Din acest motiv, trupele mari și numele mari ale teatrului sînt destul de greu de adus, din cauză că cei importanți își fac agendele măcar cu șase luni înainte, lucrează mai proiectiv. Cam asta este principala deosebire și, desigur, bugetul. Avem și noi priceperea, conexiunile și știința de a face festivaluri, dar deocamdată astea sunt mecanismele bugetare.

„Ceea ce lipsește teatrului românesc este o mai bună promovare”

Credeți că există o diferență între lumea teatrală de acum 10 ani și cea din prezent? Mă refer la actori, public și la calitatea spectacolelor.

Sigur că da. Chiar dacă în România lucrurile se schimbă foarte greu, există o inerție mare la schimbare în toate domeniile. S-au schimbat lucrurile, nu chiar în ritmul în care ne-am așteptat și care ar fi trebuit. Lucrurile se schimbă mai ales la generația tînără. Sînt foarte mulți regizori interesanți, există tineri actori, scenografi foarte talentați și mai îndrăzneți, inovativi. Tendințele din exterior ajung mai repede și la noi.
Ceea ce lipsește teatrului românesc, și aici tot autoritățile culturale ar trebui să se ocupe, este o mai bună promovare a teatrului românesc în străinătate. Adică mai multe spectacole românești promovate în festivaluri internaționale importante, mai multe cărți de teatru, de teorie teatrală, care să fie și în limba engleză. Tocmai pe direcția asta, cu puterile noastre de critici de teatru, am scos două volume colective, pe care le-am coordonat eu, și la care au contribuit colegi de-ai mei, critici de teatru, în care ne-am preocupat să punem în valoare tineri artiști români. Mă uit cu admirație spre Polonia, care își promovează artiștii într-un mod extraordinar. Ungaria făcea același lucru foarte bine, pînă la venirea la putere a naționaliștilor. Slovenia, Serbia își promovează foarte bine artiștii. Asta numai dacă mă refer la țările din fosta zonă comunistă, țări care au avut un context politic social relativ apropiat de al nostru. Cred că noi și bulgarii stăm cel mai prost în materie de promovare.

Există o diferență atunci cînd talentul și pasiunea nu vin împreună? Care este mai important?

Și talentul este foarte important, și pasiunea este foarte importantă, dar în egală măsură important este un alt factor: disciplina profesională.
Am văzut mulți artiști importanți, talentați, pasionați, dar care s-au risipit. Cînd spun disciplină profesională, înseamnă să ai grijă de talentul pe care îl ai, să îl cultivi, deci calitățile acelea cu care te-ai născut să le dezvolți, să continui să evoluezi.
Talent da, pasiune da, plus disciplină profesională.

Publicul din România va fi mai mult sau mai puțin iubitor de teatru în cîțiva ani?

Dacă teatrele și artiștii vor avea grijă să seducă publicul, atunci vom avea public în continuare. Statisticele spun că publicul de teatru este în scădere, dar eu zic că trebuie să rămînem optimiști și să facem ceva în acest sens. A face ceva înseamnă să încerci să formezi publicul de la vîrste foarte fragede.

Scurtă biografie

Oltița Cîntec este doctor în Teatrologie, profesor asociat la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iaşi, director artistic al Teatrului pentru copii și tineret „Luceafărul” din Iaşi şi al Festivalului Internaţional de Teatru pentru Publicul Tînăr Iaşi (FITPTI), selecţioner pentru mai multe festivaluri de teatru naţionale şi internaţionale, membră în jurii de specialitate, consultant și coordonator de proiecte teatrale.
Semnează cronici în importante reviste de teatru şi cultură din ţară şi din străinătate. A publicat studii în volume colective editate în ţară şi străinătate, a susţinut prelegeri despre teatrul românesc în ţară şi străinătate și a fost nominalizată de două ori la Premiul UNITER pentru critică de teatru.

Sursă foto: www.istorieimagini.wordpress.com