Născut la Iași, pe 29 iulie 1974, Octavian Jighirgiu este actor, regizor și profesor la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași, unde a și absolvit. Pentru el, baza oricărui act teatral este conflictul. N-ai conflict, n-ai teatru. Nu crede în detașarea 100% atunci cînd intră pe scenă, ci în puterea de a ști să-ți controlezi emoțiile. „Pe scenă ești și instrument și instrumentist”.

Care a fost momentul în care v-ați decis că vreți să dați la actorie?

Momentul în care mi-am dat seama că nu prea am de-a face cu științele exacte. Adică nu mă omoram după matematică, după fizică, chimie. Cred că momentul a fost unu în care am fost pus în fața clasei, undeva prin clasa a IV-a, a V-a, și pus să spun o poezie. Feedback-ul primit de la colegi și de la profesoară a fost unul pozitiv atunci. Cred că mi-a deschis apetitul. Bine, avînd asta în mine de mic, încercînd să fac spectacole pentru ai mei când eram cu ei prin casă, cu diferite ocazii. Pur și simplu s-a produs devreme, în timpul copilăriei. Mă bucur că fac asta. Eu sînt într-un continuu proces de învățare ș nu trăiesc rutina altora: birou-acasă.

Am debutat la Constanța, într-o regie de zile mari a Cătălinei Buzoianu, un monstru sacru al regiei românești

Ați făcut și un liceu de profil?

A fost un liceu umanist, Dimitrie Cantemir, nu am avut neapărat clasă de profil sau profesori care să mă conducă în zona asta. În schimb, am avut diferite contacte cu artiști ai Teatrului Național din Iași, eu mergînd la teatru și văzînd spectacole, fie ei invitați uneori de conducerea liceului. Țin minte că Adrian Păduraru a terminat același liceu cu mine. Și a fost invitat ca „fiu al liceului” să vorbească tinerilor despre ce înseamnă meseria de actor. A fost un moment care m-a impresionat, mi-a plăcut. Adică mi-a dat aripi.

Bucureștiul este un oraș mult mai ofertant pe acest segment. De ce ați ales să vă întoarceți „acasă”?

Am aterizat în București cu un proiect, unde am lucrat cu Mircea Diaconu și Diana Lupescu, prieteni dragi de-ai mei de atunci. În București am stat vreo patru-cinci ani, timp în care am făcut destul de multe lucruri. S-a produs o schimbare în clipa în care a apărut unul dintre copii, adică primul. Pe vremea aia eram căsătorit. Și în momentul în care a rămas soția mea însărcinată ne-am speriat un pic, eram singuri în București și am zis ca ar fi momentul să ne apropiem de părinți, să ne întoarcem la vatră. Prin 2000-2001 am revenit în Iași, dar sînt în continuare tentat să ies din Iași, iar prin intermediul regiei am ieșit și ies de multe ori din această zonă.

Nu fac o separare clară între studenții la teatru și actorii care au absolvit, profesioniștii. Pentru că studenții sînt viitori profesioniști, trebuie să le dai de pe acum șansa să se afirme sau să-și împlinească procesul pedagogic prin muncă, prin practica efectivă.

Cum ați descrie perioada în care ați jucat la teatrul din Constanța?

Am plecat din Iași în 1996, la Constanța. O jumătate de an am stat acolo. M-am bucurat de toată vara respectivă. Am făcut un spectacol foarte mișto, cel cu care am debutat, de altfel, în regia Cătălinei Buzoianu. Aș minți dacă aș spune că e cea mai frumoasă, dar e una din cele mai interesante. E clar una dintre perioadele care m-au format. Am avut ocazia să o cunosc pe Cătălina Buzoianu, un monstru sacru al regiei românești, o femeie care mi-a îndrumat primii pași. Cu ea am mai făcut ulterior două spectacole în București. Am debutat într-o regie cu adevărat de zile mari și ăsta este motivul pentru care consider Constanța o perioadă foarte importantă pentru mine.

Eu și cu studenții mei facem o permanentă contaminare de curiozități și revelații. Prin ei sînt viu

Cum a fost perioada în care ați cochetat cu televiziunea și radioul?

Banii mei de cheltuială din timpul studenției. A fost o perioadă foarte obositoare, pentru că ziua aveam cursuri, lucram, repetam, iar noaptea făceam emisiuni pentru Europa Nova, pentru TV în weekend, iar două-trei zile pe săptămînă pentru radio. Și era foarte solicitant. Nu-mi aduc aminte foarte multe, adică nu țin minte amănunte, dar știu că ajungeam la final de săptămînă și dormeam o zi și o noapte ca să scap de acea oboseală. Dar în același timp aveam satisfacția că mă detașasem financiar de ai mei, deci eram pe picioarele mele. M-am întreținut singur doi ani și jumătate în studenție, poate și mai bine. Îmi doream să îmi trăiesc studenția la fel ca ceilalți colegi care nu erau din Iași și chiar am reușit să-mi trăiesc studenția ca și cum nu aș fi fost din Iași.

Vă împărțiți viața în trei direcții: actor, regizor și profesor. Care dintre acestea vă aduce cele mai multe satisfacții și în ce postură vă simțiți cel mai bine?

Cred că cea de profesor mi-e cea mai dragă. În primul rînd pentru că sînt oameni tineri de la care întotdeauna am multe energii de consumat. În plus de asta, învăț foarte mult de la ei. Mie mi se pare că ceea ce fac eu, teatru, fie făcut ca actor, fie ca regizor, evident din perspectiva profesorului este una în care te autodezvolți și îți completezi bagajul tău emoțional și de cunoștințe în fiecare moment al interacțiunii tale cu ceilalți. Și pot spune că eu cu studenții mei facem o permanentă contaminare de curiozități, mirări, revelații și așa mai departe. Prin ei sînt viu.

În spectacolele regizate de dumneavoastră vă alegeți actorii și din rîndul studenților?

Nu fac o separare clară între studenții la teatru și actorii care au absolvit, profesioniștii. Pentru că studenții sînt viitori profesioniști, trebuie să le dai de pe acum șansa să se afirme sau să-și împlinească procesul pedagogic prin muncă, prin practica efectivă. Sînt foarte mulți dintre studenții noștri care colaborează, la fel cum și eu am făcut-o, cu Teatrul Național sau cu alte instituții de profil. Și din anul doi, pentru că anul întîi e considerat un an al formării, în care se pun bazele, le dăm voie să colaboreze cu teatrele și dacă le dau voie să colaboreze cu alți regizori de ce nu le-aș da voie să colaboreze și cu mine? Chiar acum urmează, nu vreau să dezvolt foarte mult, să fac un proiect destul de ambițios aici în Iași. Se va întîmpla undeva într-un spațiu neteatral, care va fi transformat intr-o sală de teatru pentru o anumită perioadă. Proiectul e unul ambițios, e o finanțare pe care am cîștigat-o deja de afară și am nevoie de vreo 15 actori. Cu siguranță voi face un casting, dar deja am ochit dintre studenții mei posibili actanți, posibile personaje.

În vara anului trecut ați adus în Iași o altă viziune asupra teatrului prin proiectul PERFORM. Ce înseamnă PERFORM?

PERFORM este un copil de suflet, în sensul că am dat peste o hibă imensă a sistemului, a piesei teatrale din România. Nu am descoperit-o eu, nimeni nu a inventat chestia asta sau nu a descoperit roata. Se știe. Problema este că eu m-am izbit de ea de foarte multe ori și atunci am fost pus în măsura de a căuta soluții. Această problemă e aceea a lipsei locurilor de muncă, adică e o piață total dezechilibrată. Foarte mult freelancing, foarte puțini sînt absolvenți ai unui institut de teatru. Motiv pentru care mi-am dat seama că PERFORM poate răspunde acestei provocări. Pentru că e un festival de teatru independent. Ceea ce înseamnă că după ce îi pregătești ani de zile în școală, 5 ani dacă faci și masterat, le dai o pîine sau le dai o șansă să se afirme pe piața independentă, în care nu e nevoie să țină de o instituție. Actorii se pot asocia în companii teatrale independente și își pot construi propriile lor producții teatrale. Și cred că PERFORM vine cu un răspuns la întrebarea: Oare ce fac eu după? Studentul spune: OK, am intrat. Acum tu mă înveți ce am de făcut, perfect. Ies, și? Care-i continuarea? Și continuarea e asta. Uite ce fac oamenii peste tot în țară, te rog fă și tu același lucru. Deci chestia este foarte simplă. Sînt anumite orașe în țară, în special zona de vest, care au dezvoltat această mișcare independentă. Vreau să o aducem și spre Iași.

Pe scenă îți trebuie o doză de luciditate ca să nu o iei razna în interiorul rolului

V-ați îndreptat vreodată atenția și pe scurtmetraje, filme și nu doar teatru?

Da, am jucat în vreo două-trei filme cît am fost în București, filme care se făceau pentru afară. Am jucat două roluri de polițist. Eram personaj episodic, nu am avut roluri importante. În schimb am cunoscut niște oameni. Pentru mine au fost importante acele filmări pentru că am cunoscut oameni pe care i-am studiat. Și asta m-a ajutat ulterior să pot apărea în niște reclame, să pot face chestii pe televiziune.

Făcînd roluri negative, mă simt nevoit să devin avocatul personajului pe care-l joc. Eu nu cred în răul absolut și în binele absolut. E ceva tare ambiguu acolo.

A existat vreun moment în care problemele din viața dumneavoastră personală să se transpună în actul artistic?

Am să-ți spun un mic secret. Nu există o detașare 100%, adică cei care spun ca sînt personajul, sînt nebuni. Nu poți fi personajul. Cînd intri pe scenă îți trebuie o doză de luciditate ca să nu o iei razna în interiorul rolului, pentru că e o dublare de personalitate, acolo sînt niște probleme de natura psihică destul de serioase, care dacă nu sînt gestionate corespunzător trec în zona psihiatrică. Eu știu că această graniță este destul de fragilă, sînt mulți actori care au luat-o ușor razna și am avut și eu câteva roluri care m-au solicitat extraordinar emoțional. Motiv pentru care atunci cînd mi-am simțit pulsul 150, mi-am dat seama că mai am puțin și intru în colaps. Era un moment în care o luam razna spre final, dar o luam razna la modul aproape incontrolabil. Cînd am realizat venele umflate la tîmple și m-am simțit foarte aproape de a trece de o zonă, am reușit să-mi autoadministrez tipul ăsta de energii. Și avînd acest tip de autocontrol, minimal, nu am putut rămîne așa, iar asta să se transpună în viața curentă. Sînt chestii care mă afectează și în mod cert se va vedea într-o seară pe scenă. Spre exemplu, dacă rolul e de-așa natură, s-ar putea să iasă cea mai bună reprezentație, dar în același timp pot avea un rol într-o comedie, iar starea mea să-mi dea cu totul peste cap personajul. Sîntem ființe vii. Chestia asta e destul de greu de gestionat cînd ai o zi nasoală sau cum am avut eu o perioadă destul de urîtă după divorț. S-au produs niște rupturi în fiecare, mai ales că erau și copii la mijloc. A fost o perioadă în care nu m-am regăsit deloc. Perioada aia nu am jucat aproape deloc, în schimb am regizat foarte mult. În ceea ce regizam, în ceea ce făceam, lumea identifica problemele mele. Lucrurile funcționau, ieșeau ok, dar cine mă cunoștea spunea: lucrul ăsta l-a făcut așa pentru că…, găseau o explicație din viața mea. Nu poți să te detașezi 100%. Cine spune că se poate și că la intrarea în scenă lasă la ușă toate problemele și intră în scenă curat, purificat, nu e personajul. Eu nu cred în asta.

Ce roluri vă atrag mai tare? Cele pozitive sau cele negative?

Făcînd roluri negative, mă simt nevoit să devin avocatul personajului pe care-l joc. Eu nu cred în răul absolut și în binele absolut. E ceva tare ambiguu acolo. În schimb, atunci cînd ai un rol negativ și tu îl acuzi ca actor și spui ăsta-i negativ și vezi doar partea întunecată a lui, nu e bine. Din contră, trebuie să-i găsești partea mișto, partea umană, să încerci să-l aperi. Cred că mă provoacă mai mult un rol negativ tocmai din perspectiva asta. Rolurile pozitive sînt mai pentru mine, pentru că nu sînt un tip nasol, iartă-mi lipsa de modestie. În schimb, într-un rol negativ descopăr părți pe care nu știam că le am. Rolurile negative sînt mai ofertante, dar nu pot spune că îmi plac mai mult.