Ne-am întîlnit în biroul său spațios de la Facultatea de Inginerie Chimică și Protecția Mediului, unde profesorul universitar Nicolae Hurduc mi-a vorbit cu pasiune despre tot ceea ce înseamnă munca de cercetător. Am aflat, în interviul acordat, care este statutul actual al cercetătorului și, mai ales, care sînt problemele cu care se confruntă societatea contemporană.

Cum ați descrie, în cîteva cuvinte, domeniul dumneavoastră de cercetare și importanța acestuia în spațiul românesc?

Domeniul meu de activitate este cel al materialelor polimere, materialele secolului XXI, care revoluționează tehnologia, în contextul în care se discută tot mai mult despre nanotehnologii și revoluția invizibilă a nanotehnologiilor. Sistemele despre care discutăm nu sînt vizibile cu ochiul liber, au nivel nanometric, de aceea se cheamă nanotehnologii. Discutăm de polimer, macromolecule, deci molecule de dimensiuni mari, care conferă materialelor respective proprietăți cu totul și cu totul deosebite. Este suficient să ne uităm aici, în jur, în birou, și cred că nu este obiect care să nu conțină o anumită cantitate de polimer, începînd cu scaunele, ferestre, ramele ferestrelor. Toate sînt confecționate din polimer, și lemnul este un polimer, așa încît vă puteți face o imagine de ce aceste materiale sînt atît de utilizate. În afară de domeniul polimerelor, mai studiez aspecte legate de chimia supramoleculară., Asta înseamnă maniera în care sistemele se organizează la nivelul următor celor moleculare. Aici există o viziune informatică asupra lumii și asupra chimiei, adică fiecare moleculă înglobează o anumită cantitate de informație. Dacă această cantitate de informație este suficientă, atunci moleculele și macromoleculele se organizează într-un mod controlat și pot conferi proprietăți speciale materialelor. Cel mai bun exemplu este ADN-ul din natură, respectiv proteinele. Ele sunt macromolecule care înglobează o cantitate suficientă de informație și operează ca un subprogram de computer.

Cît de importantă credeți că este astăzi recunoașterea publică pentru un cercetător?

Avem probleme mari în societatea românească, pentru că statutul cercetătorului nu este un statut recunoscut decît la nivel declarativ. Toată lumea declară că educația, cercetarea sînt domenii prioritare; știm cu toții, am auzit discursurile de acest gen. În momentul în care trebuie să trecem, concret, la fapte și trebuie să facem ceva pentru o cercetare se pare că lumea uită de aceste discursuri și statutul cercetătorului este unul necăjit. Nu găsesc un cuvînt potrivit.

Nu este statutul pe care îl are cercetătorul în Europa de Vest. De exemplu, în Franța, cercetătorul, alături de pompieri, este privit ca avînd una dintre meseriile cele mai respectate de societate. În Germania, pe buletin scrie doctor în chimie, în medicină, în funcție de specializare. Acolo e clar că statutul unui cercetător și statutul omului de știință este diferit de cel de la noi, din păcate.

Cercetarea trebuie să fie și este motorul principal spre dezvoltarea unei țări, cel mai bun exemplu fiind aici Japonia. Japonia alocă 7% din PIB cercetării. În anii ’80, avea 30% din populație absolventă de studii superioare. Acum probabil au depășit 70%. Educația  este esențială în dezvoltarea societății și cred că de aici provin și problemele noastre. Nivelul educației, în societatea românească, este scăzut. Numărul de cercetători este cel mai mic din Europa. Avem o pregătire a resurselor umane înalt specializate sub necesar și, dacă ne uităm în jur și vedem faptul că societatea se dezvoltă datorită tehnologiei într-un ritm pe care aproape nu-l mai putem urmări, putem înțelege ușor de ce nu reușim să ne adaptăm la aceste cerințe.

Reprezentantul României la Organizația Europeană pentru Cercetare Nucleară (CERN)

Ați fost ministru al Cercetării și Inovării. Cum poate ajuta un ministru cercetarea românească? D-voastră ce instrumente ați avut la îndemînă și spre ce direcții v-ați îndreptat atenția?

Un ministru poate face lucruri importante pentru sistemul de cercetare prin viziunea pe care o are asupra domeniului. Din păcate, în momentul sosirii mele la conducerea ministerului, bugetul era deja încheiat. Nu am putut obține o creștere de buget față de cel care era la momentul respectiv. Am obținut, însă, niște bani la creditele de angajament, astfel încît am putut lansa competiții de proiecte pentru anul 2020, competițiile sînt în derulare, contractele se pot face pînă la sfîrșitul anului și proiectele pot intra în operare de la începutul anul 2020.

Trebuie să subliniez faptul că din anul 2016 nu au mai fost competiții de proiecte, a existat o pauză de trei ani și jumătate. Aceasta este o mare problemă, pentru că predictibilitatea a ceea ce se întîmplă în sistem este foarte importantă.

Tinerii își dau doctoratul în străinătate, de multe ori ezită să revină, chiar dacă și-ar dori, mulți avînd familiile aici. Ei revin în România, cîștigă un proiect, îl duc la bun sfîrșit, după care nu știi ce se întîmplă cu acesta.

Din cele patru competiții de proiecte pe care le-am lansat, două sînt destinate tinerilor, exact pentru a-i atrage înapoi în țară pe cei plecați. În afară de acest lucru, la nivel de minister se pot imprima anumite strategii de cercetare pentru cele 48 de institute de cercetare coordonate.

Importanța domeniului pentru actualul guvern ridică discuții. Desființarea Ministrului Cercetării, faptul că activitatea de cercetare nu este recunoscută ca o activitate suficient de importantă pentru a fi gestionată de minister spune ceva, este o bilă neagră. Au comasat cele două ministere, Educația și Cercetarea, dar, cu cît un minister este mai mare, cu atît este mai greu de condus. Se spune că-i mai mare flexibilitatea în guvern, dar nu-i adevărat. După părerea mea, din contra, faptul că un ministru are în subordinea sa foarte multe domenii este o mare problemă, pentru că nu se va mai ocupa efectiv de ele, se vor ocupa secretarii de stat, dar ministrul răspunde de ceea ce se întîmplă în subordinea sa. Evident că un ministru al Educației nu va putea cuprinde și învățămîntul preuniversitar, și universitar, și cercetarea, e prea mult, iar Ministerul Educației este un minister greu. Au apărut acum discuțiile legate de testele PISA, unde rezultatele sunt foarte slabe. Acest mod de organizare, cu megaministere, care cuprind foarte multe domenii în subordine, nu este bună, după părerea mea. Și nu se face niciun fel de economie. Să ai cinci miniștri mai puțin la nivelul unei țări este nesemnificativ.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră faptul că ați fost desemnat reprezentant al României la Organizația Europeană pentru Cercetare Nucleară (CERN)? Cît de dificil este pentru un cercetător să ajungă în acest punct?

Nominalizarea ca reprezentant al României la cel mai mare accelerator de particule din lume este un lucru foarte onorat pentru orice cercetător. Eu am fost în situația în care, imediat după nominalizare, ar fi trebuit să preiau mandatul, la 1 ianuarie 2019, însă, fiind ministru, a trebuit să mă autosuspend, pentru că eram în incompatibilitate. De ce? Pentru că ministrul cercetării finanțează CERN-ul, plătim cotizații, sînt proiecte de cercetare. Acum voi relua funcția de reprezentant al României la CERN. Am fost deja în vizită acolo, am realizat primele legături. Ideea acestei reprezentări este tocmai aceea de a face cunoscute programele CERN-ului în mediul universitar și de cercetare din România, pentru că noi avem un potențial de cercetare bun, în ciuda faptului că numărul cercetătorilor nu este foarte mare. Potențialul de inovare al României este foarte bun pentru banii care sunt alocați cercetării și pentru numărul de cercetători. Și la CERN avem un număr semnificativ; sînt peste 100 de români care lucrează acolo, fie cu contract permanent, fie lucrează chiar din România pentru CERN, pe zona de IT.

„Nu aș spune că știința s-a oprit în loc”

Sîntdiverse curente de opinie care vorbesc despre o criză în știință. Cum apreciați aceste ipoteze?

E o problemă discutabilă, evident. Cu cît nivelul de cunoaștere este mai avansat, aceste descoperiri se fac mai greu și sînt mai puțin importante. Zonele mai puțin cunoscute se îngustează, e nevoie de studii foarte vaste, care implică multe echipe de cercetare.

Haideți să luăm ca exemplu telefonul mobil. Telefonul mobil este, la urma urmei, un fel de minune tehnologică. Au fost în spatele telefoniei mobile mii de oameni; nu-i putem atribui cuiva faptul că s-a descoperit telefonia mobilă. E vorba de zeci de grupuri care au făcut eforturi și investiții semnificative pentru ca să ajungem astăzi să avem acces la informații, să putem comunica în orice punct al lumii. Din această cauză se spune, probabil, că nu se mai fac descoperiri majore. I-aș contrazice pe cei care susțin această idee, pentru că nu de mult a fost descoperit Bosonul Higgs, una dintre marile descoperiri din zona fizicii. Este o particulă care dă forma obiectelor. Dacă nu era bosonul Higgs, Universul ar fi arătat sub forma unor fîșii de lumină, atîta tot. De aceea se cheamă particula lui Dumnezeu.

De asemenea, în ultima vreme se vorbește despre descoperiri importante tot în zona fizicii particulelor, se fac progrese în ceea ce privește conceptul de materie neagră și energie neagră, pentru că 80% din Univers este constituit din această formă de energie. Se cheamă așa pentru că nu interacționează cu lumina, e foarte dificil de pus în evidență. Deocamdată e la nivel teoretic, dar se pare că un grup de cercetători din Ungaria a reușit să dovedească experimental existența acestor forme de energie. Pînă la urma urmei totul este energie și aceasta simplifică viziunea asupra Universului; dacă-l privim unitar ca fiind compus din energie, atunci anumite lucruri devin mai ușor de înțeles.

După părerea mea, nu e o criză în știință, în ceea ce privește descoperirile. Gîndiți-vă că în momentul de față s-a confecționat primul neuron artificial care interacționează cu neuronul uman și pot comunica. Se așteaptă ca acești neuroni artificiali să poată fi utilizați în tratamentul Alzheimer. Apoi, progresele care s-au făcut în zona tratamentului de cancer. Pînă acum 20-30 de ani, cancerul era o boală mortală; acum există multe forme tratabile.

Dacă vreți, există aici o discuție legată de raportul dintre cercetarea fundamentală și cercetarea cu caracter aplicativ, pentru că societatea vrea să știe, să vadă în mod concret că banii pe care îi investește orice guvern în domeniul cercetării se reîntorc în produse pe care ei să le vadă. Dar, dacă nu avem cercetare fundamentală în față, care să pregătească terenul, care să fie cu 20-30 de ani înaintea cercetării aplicative, atunci, într-adevăr, cercetarea aplicativă se va opri. Este o presiune în momentul de față, chiar la nivel european. Dacă nu este bine gestionat aceast raport între cercetarea aplicativă și cea fundamentală, ne putem opri la un moment dat cu evoluția tehnologică și să stagnăm, să așteptăm și să investim din nou în cercetarea fundamentală, pentru ca să putem merge mai departe.

Evoluează știința prea repede, atît de repede încît nu vom mai fi capabili să înțelegem ce se întîmplă?

Da, categoric da. Deja avem exemple foarte clare, pe care le poate înțelege oricine. Revin la telefon. Telefonul este un mijloc de comunicare, așa cum spuneam mai înainte, o minune a tehnologiei. De multe ori, este folosit nu în scopul în care a fost gîndit – se face exces de convorbiri telefonice, de discuții pe rețelele de socializare, care duc la izolarea individului, un lucru foarte rău. Asta înseamnă că noi nu am înțeles de ce avem la dispoziție aceste instrumente și ce trebuie să facem cu ele.

Chiar este, dacă vreți, o parte hazlie a tehnologiei  – celebrele reclame cu ciobanul Ghiță. Dacă vă amintiți, avea tabletă și telefon în vîrful muntelui. Ciobanul Ghiță dă faliment de acum. El a intrat în mass-media foarte rapid, datorită acelor reclame, a fost cunoscut, a încercat să dezvolte niște afaceri, nu i-au reușit pentru că probabil nu era pregătit pentru acest lucru și iată un exemplu bun în care tehnologia, dacă nu o înțelegi, îți face rău, nu bine.

Cum credeți că o să arate viitorul nostru, ca omenire?

După părerea mea, sîntem la un moment  de răscruce pentru omenire, din mai multe puncte de vedere. Societățile nu au evoluat în mod corespunzător; unii spun că au involuat. Această izolare a indivizilor nu duce la lucruri bune, generează tot felul de probleme la nivel psihic. Stresul combinat cu această izolare aduc individul într-o stare critică.

Sîntem într-un moment în care trebuie să schimbăm lucrurile, modul de organizare a societății. Și din punct de vedere politic există tot felul de discuții, de întrebări dacă democrația este cea mai bună formă de guvernare a unei țări. Trebuie să facem ceva și acel ceva, după părerea mea, este ceea ce s-a întîmplat acum 500 de ani cu Leonardo Da Vinci. Adică trebuie să devenim oameni universali, trebuie să acordăm atenție și aspectelor științifice, tehnologice, cît și aspectelor umane, legate de partea sensibilă a noastră, de artă, de literatură, de pictură, de muzică.

În România trebuie să încetăm cu această agresivitate a societății, care pleacă din zona politică, din păcate, și care se răsfrînge în fiecare dintre noi. Oamenii au devenit foarte agresivi și foarte răi unii față de ceilalți, în mod evident aceasta nu este o soluție pentru societatea viitorului.Trebuie să ne vedem interesele comune, să fim din nou împreună, să se termine cu această izolare și să începem să discutăm între noi.

Am observat un fenomen interesant, legat de generațiile tinere. Sînt studenți în ani terminali care nu își cunosc colegii de grupă, nu știu cum îi cheamă, poate doar pe numele mic, nu și după numele de familie. Nu s-au întîlnit, nu-și vorbesc între ei, schimbă mesaje pe telefon, dar nu discută. Noi încercăm să îi scoatem din această izolare, încercăm să organizăm evenimente, dar participarea este foarte slabă. În Facultatea de Inginerie Chimică avem o inițiativă, un curs de creativitate, dezvoltat împreună cu colegii de la Universitatea de Arte, în care studenții ascultă prelegeri ale pictorilor, poeților, filozofilor, oamenilor de teatru, pentru a-i atrage în zona unde socializarea este mult mai intensă decît în partea tehnică. Din păcate, răspunsul nu este pe măsura așteptărilor. Mă așteptam ca aceste cursuri să trebuiască să le ținem în amfiteatre mari, să vină și cei din ani mai mari, mai mici, împreună să asculte lucruri pe care nu le auzi în fiecare zi. Mă așteptam ca, în momentul în care li se pune la dispoziție o astfel de oportunitate, să răspundă mult mai bine decît o fac. Asta înseamnă că lucrurile sînt într-o stare critică, nu s-a înțeles că avem nevoie de aceste momente de socializare, de aceste momente în care să fim împreună, să ne povestim unii altora ce probleme avem, pentru că așa le putem soluționa.

„Prin creativitate, noi avem un ascendent față de mașini”

Ce este inteligența artificială?

Inteligența artificială este o problemă cu care ne confruntăm în momentul de față. Sînt multe locuri de muncă care au dispărut din cauza utilizării inteligenței artificiale, cum ar fi, să spunem, preluarea bagajelor din aeroporturi. Marile aeroporturi deja folosesc sistemele automate de preluare. Prima dată cînd am avut ocazia, în Paris, în Aeroportul „Charles de Gaulle”, să-mi pun singur bagajul pe sistem automat, eram sigur că nu o să ajungă în Romînia, dar a ajuns foarte bine. Acesta e doar un exemplu banal. În zonele de turism sînt multe sisteme de inteligență artificială cu care poți să-ți faci rezervări, să gestionezi singur plecările în orice colț a lumii. Inteligența artificială are, însă, limitele ei. În momentul în care noi am început să înțelegem mai bine cum funcționează creierul, s-a văzut că emisfera stîngă a creierului gestionează activitățile logice, adică este un tip de gîndire secvențială, e aplicabilă în matematică și în științele naturii: biologie, chimie, fizică. Un exemplu concret: dacă a>b, b>c, atunci a>c – astea sînt niște secvențe logice de gîndire, controlate de emisfera stîngă. Emisfera dreaptă este tot ceea ce ține de lumea fantastică, dacă putem spune așa; în emisfera dreaptă își au loc creativitatea, visele, tot ce înseamnă artă.

Credeți că noi, ca specie, sîntem aproape de a realiza această fuziune între roboți și oameni?

Se discută tot mai mult despre creativitate în ultima vreme. Ea nu poate fi generată la nivelul inteligenței artificiale. În mod evident, dacă îți folosești ambele emisfere la capacitate maximă, ai un potențial mai mare decît unul care folosește numai o singură emisferă. E valabil și pentru ingineri, și pentru oamenii de artă, care trebuie să-și dezvolte partea de logică și știință. De aceea, prin creativitate, noi avem un ascendent față de mașini. Computerele ne depășesc capacitățile, pentru că, spre exemplu, Garry Kasparov (n.r. – șahist rus, considerat cel mai bun jucător de șah din toate timpurile) a fost bătut de un robot specializat pe jocul de șah încă din 1996. A fost primul exemplu în care o mașină a învins un om în ceea ce privește sistemul de gîndire, dar, repet, pe gîndire secvențială, rațională. Deci, eu nu cred că va fi o problemă atît de mare, pentru că inteligența artificială ne face să înțelegem cum funcționează creierul nostru, iar noi încercăm să reproducem modul nostru de gîndire prin sistemele de inteligență artificială; vom înțelege mai bine cum funcționează și poate vom ști să exploatăm mai bine această mașinărie fantastică.

În cadrul unui interviu, ați declarat că vă vine foarte greu să credeți că omul se trage din maimuță. Ce credeți că ne face oameni, ce ne definește în mod indiscutabil?

Conștiința. E foarte simplu, și acea furtună care s-a stîrnit, s-a stîrnit în momentul în care am fost ministru, pentru că articolul era publicat de multă vreme. Sigur, el a iscat discuții, pentru că este o dezbatere de natură filozofică, dar nu o rezolvă biologii, așa cum încercau colegi de-ai mei, cercetători, să explice. Eu nu am spus că Teoria evoluției a lui Darwin nu e valabilă; nu e valabilă partea de origine a omului, pentru că e logic. Numai noi ne punem întrebări – cine sîntem, de unde venim, încotro ne ducem, care e menirea noastră în Univers. Înseamnă că în istoria Universului s-a întîmplat ceva deosebit cu noi și de aceea avem conștiință. Pînă în momentul cînd o să apară a doua ființă cu conștiință este logic să te întrebi dacă ai aceeași origine cu restul ființelor vii. Deci, această dezbatere nu este de natură biologică, este de natură filozofică. Dacă voiau să mă combată, colegii cercetători trebuiau să vină cu argumente filozofice, nu cu argumente biologice. Sigur că trăim în atmosfera terestră, în care funcționează în mod similar toate celulele. Celula umană și cu celula maimuțelor epitelială seamănă, avem ADN comun pentru că ADN-ul reproduce proteinele din interiorul celulelor și asigură modul lor de funcționare, deci e o treabă fiziologică de funcționare, nu e o problemă de origine. Aici este problema dezbaterii. Să nu uităm că Darwin a fost la fel de combătut, în momentul în care a venit prima dată cu teoria evoluționistă, au sărit toți pe el. Nu văd de ce acum nu am putea genera o altă teorie, după 150 de ani, cînd avem alt nivel de cunoaștere, și de ce se întîmplă același fenomen care s-a întîmplat în perioada Inchiziției, cînd nu aveam voie să gîndim decît într-un anumit fel. A spus Darwin ce a spus acum 150 de ani și rămîne valabil pe veci. Nu e adevărat! Rămîne valabil pînă cînd apare o nouă teorie, mai probabilă decît cealaltă.

„Pe zona de științe, din păcate, noile generații sînt tentate să meargă pe o minimă rezistență”

Ați putut observa, de-a lungul carierei, cum percepe noua generație acest domeniu. Își arată studenții interesul, conștientizează importanța și, totodată, frumusețea științei?

Nu cum ar trebui și asta derivă tot din pregătirea pe care o primesc în licee. Din păcate, pe zona de științe, noile generații sînt tentate să meargă pe o minimă rezistență. Poate sînt derutați, poate nu înțeleg ce trebuie să facă, care este drumul, nu au repere, nu au jaloane – asta este părerea mea. Această derută se concretizează în această supraviețuire de azi pe mîine, care înseamnă minima rezistență. Să facem un minimum de efort pentru a putea depăși ziua de azi nu este un concept bun pentru o activitate de 40-50 de ani, cît ai de muncit pînă apuci să te odihnești.

Nu sînt dispuși să facă eforturi pentru a urma cursurile facultăților grele, iar Facultatea de Inginerie Chimică este una dintre facultățile cele mai dificile din Politehnică, pentru că trebuie să știe și chimie, și fizică, și matematică, și inginerie mecanică.

Dacă ați putea schimba ceva la sistemul de învățămînt, ce ați schimba și de ce?

Aș schimba anumite lucruri în sistemul universitar, pentru că pe cel preuniversitar îl cunosc mai puțin. Aș schimba sistemul de finanțare. Chiar am făcut puțină propagandă la nivel guvernamental și aproape convinsesem Ministerul Educației să revenim la sistemul de finanțare pe universitate și nu pe student echivalent. Pentru că acest sistem de finanțare a dus la scăderea nivelului de pregătire. Atîta timp cît ești plătit în funcție de numărul de studenți pe care îl ai și fiecare student este foarte prețios pentru facultate, ești tentat ca cerințele pe care le impui la cursuri să nu fie foarte mari, ca să nu plece studenții din facultate și ca să vină cît mai mulți. Acesta nu este un lucru bun. Pe de o parte, îți afectează resursa umană. Facultatea noastră se confruntă cu această problemă. Acum opt ani aveam în jur de o mie de studenți și acum am ajuns la 500, am redus personalul. Nu mai poți angaja tineri, nu mai poți forma cadre didactice. Aici nu e ca la aprozar –  am închis aprozarul că nu am marfă și peste două luni îl deschid nou, pentru că am găsit vînzător. Într-o universitate, dacă ai desființat o specializare, nu mai găsești specialiști peste zece ani, ca să o poți deschide din nou.

În mediul preuniversitar lucrurile sunt complicate și discutabile. Am văzut diverse variante. Modelul finlandez nu este unul nemaipomenit. El se adresează elevilor cu capacitate slabă, este centrat pe zona copiilor care nu au performanțe foarte bune; a te centra numai pe ei îți aduce altă problemă – de cei care sînt foarte buni nu se ocupă nimeni. Și atunci îi pierzi pe cei foarte buni, în dauna celor foarte slab pregătiți. Asta le aduce rezultate foarte bune la aceste teste PISA.

E adevărat, poate învățămîntul nostru nu îi învață foarte bine pe elevi să colecteze informația și se bazează mai mult pe memorare. Dar așa funcționează creierul. Creierul nostru are o capacitate de la 1 terabit pînă la 1000 terabiți, capacitatea de memorare a noastră este de1 terabit, dacă ai un creier neantrenat. Dacă ai un creier antrenat, te duci spre 700-800 terabiți. Faptul că la noi sistemul educațional este acuzat că nu-i foarte bun și foarte performant, mie nu mi se pare o critică care să stea în picioare, tocmai din cauza modului de funcționare. Va funcționa cînd vom găsi alte metode. Am văzut, de curînd, un băiețel de nouă ani, din Belgia, care termină facultatea la vîrsta de nouă ani. I-au trebuit 18 luni să termine liceul, într-un an a terminat facultatea, iar la vîrsta de 10 ani o să înceapă doctoratul. Ar fi interesant să știm cum gîndește. E clar că are un sistem de gîndire total diferit de noi ceilalți, oameni obisnuiți, intră în categoria geniilor. În momentul în care vom înțelege cum gîndește un astfel de geniu, cum a gîndit Einstein, poate că vom putea și noi să punem la punct sisteme de educație eficiente.

Scurtă biografie

Prof. univ. dr. ing. Nicolae Hurduc este decanul Facultății de Inginerie Chimică și Protecția Mediului „Cristofor Siomionescu” din cadrul Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iași. Pînă de curând a fost și Ministru al Cercetării și Inovării.

Deține șase brevete, dintre care două obținute în Franța. Are 176 de articole și un număr de nouă cărți publicate.

Este, de asemenea, reprezentant al României în cadrul Organizației Europene pentru Cercetare Nucleară (CERN).